De?ertul pentru totdeauna

Colectia: Poezii de Dragoste

De?ertul pentru totdeauna
Octavian Paler




Nu ?tiu pentru cine scriu, dar ?tiu de ce scriu. Scriu ca s? m? justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dat?: în ochii copilului care am fost.
Bernanos


Câteva l?muriri

Infarctul mi-a l?murit, cel pu?in, dou? lucruri. Pe de o parte, am în?eles c? sunt împrejur?ri în care egoismul e firesc. De patru luni, m? gândesc doar la speran?a c? voi dep??i cu bine aceast? var?. Pe de alt? parte, e prima oar?, cred, c?-mi în?eleg e?ecurile. Pân? acum, n-am avut niciodat? t?ria de a recunoa?te c? destinul meu a fost decis de defectele mele.
Înaintea recapitul?rilor la care m-am v?zut obligat, strângeam note pentru un roman. M? ispitea o replic? a trândavului Sybaris din legend?; un Asybaris aproape "metafizic", cu praf adus de vânt dintr-un de?ert misterios, ?i visând o mare unde ar fi fost aruncat? ― se zice ― cenu?a zeilor mor?i. Nu b?nuiam, pe atunci, c?, într-o zi, voi transforma aceast? fic?iune într-o realitate paralel?. Am renun?at la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindc?, uneori, oboseam s? zic, continuu, "eu"?
E posibil? ?i alt? explica?ie. Sunt aproape convins acum c? omul are, de fapt, trei vie?i relativ distincte. Una, public?. Alta, particular?. ?i alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― a? numi-o "secret?". Prin "via?? secret?" în?elegând nu ceea ce ascundem de ceilal?i, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra c?reia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subcon?tientul ― ?i unde nu ne putem min?i. În via?a public? ?i în via?a particular?, am g?sit o solu?ie defensiv?, fie ?i rea. Dar, dac? împotriva pericolelor din afar? te po?i ap?ra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinl?untru? Aici, n-am g?sit nici un r?spuns. Tot ce pot s? spun despre aceast? "via?? de dincolo de oglind?" e c? reprezint? imaginea mea cea mai fidel?, azi.

24 august 2000
Octavian Paler



mai

1. Ore în ?ir, nimeni nu trece prin aceast? curte, izolat? de strad?. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment ?i pe straturile de flori st?ruie o lini?te u?or ireal?. Cu un mic efort, m? pot închipui într-o m?n?stire abandonat?, cu chiliile goale, sau într-o bibliotec? p?r?sit?, unde doar eu mai pri¬vesc peticul de cer care-mi aminte?te frunzele albicioase ale m?slinilor b?trâni din Grecia ?i zidul din fa?a ferestrelor. Un zid de c?r?mid? veche, roas? de intemperii, care închide curtea, spre miaz?zi. Când nu plou?, vin s? picoteasc? pe el, ame?ite de soare, câteva ciori. Dincolo, se v?d crengile unor o?etari al c?ror verde viguros contrasteaz? cu galbenul ve?ted al zidului.
Am aproape ?aptezeci ?i patru de ani, vârst? la care nu pot pretinde c? soarta n-a fost in-dulgent? cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existen?ei mele un în?eles. Dac? n-am reu?it, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut c? sunt? M? gândesc din nou la diferen?a dintre "o biografie" ?i "un destin", f?r? s? pot ajunge la o idee clar?. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfâr?it cu o ploaie aproape ro?ie, m? aflam la Lisa. Vroiam s? intru în curte ?i nu puteam fiindc? porti?a. era încuiat?. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care m? n?scusem, iar asta m? f?cea s? cred c? p?rin?ii mei tr?iau, se g?seau înl?untru ?i nu m? auzeau, trebuia s? bat mai tare. Dup? o a?teptare, ap?s?tor de lung?, a ie?it în pridvor sora mea. Era mai b?trân? decât atunci când a murit, ceea ce îi d?dea un aer str?in. F?r? s? coboare sc?rile, a întrebat sup?rat?: "Cine-i acolo?" i-am spus. "Nu te cunosc", a zis ea, rece, t?ios. Apoi, a intrat în cas?, l?sându-m? în uli??, buim?cit. Am vrut s? strig: "Sunt eu!", dar n-am reu?it s? articulez nici un sunet.
Poate, simt mai mult decât în?eleg. Asta ar l?muri multe. C?ci reprezint categoria cea mai expus? ?i mai stupid?: omul cu sentimente. M? domin? ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic ?i uneori m? port, pur ?i simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul prim?v?ratic, afectuos, m? deprim? cu frumu¬se?ea lui, în loc s? m? bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie s? se întâmple întotdeauna?


2. A?ezat pe un scaun, lâng? patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, ?i cu o modera?ie de mod? veche, se uita pe ecranul ecografului. ?i vedeam, pe figura lui, c? nu era mul?umit. În cele din urm?, s-a întors spre mine, for?ându-se s? nu se dea de gol.
― Va fi necesar? o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situa?ia ?i vom putea lua o hot?râre.
Tonul lui alb nu m? putea în?ela. Era prima oar? c? vorbea mai pu?in optimist. Dar a evitat s?-mi dea am?nunte. Socotind, probabil, c? ?i a?a eram prea crispat, a preferat s? reia convorbirea întrerupt? de ecografie.
― Chiar nu mai crede?i în nimic?
O camer? de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. ?i nici eu nu eram într-o stare potrivit? unei discu?ii despre certitudini. Fixam tavanul v?ruit proasp?t, gândindu-m? la ce putea s? urmeze. Un nou infarct? O opera?ie pe inim?? într-un târziu, i-am r?spuns, str?duindu-m? s? m? comport firesc.
― Am crezut c? sensul vie?ii este chiar via?a. Acum nu mai sunt sigur.
― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe¬sorul, cu o energie nea?teptat?, care ar?ta c? nu era vorba de o p?rere conven?ional?.
M-a mirat tonul lui foarte decis.
― De ce s? nu se poat??
― Pentru c? nu putem tr?i în conflict cu noi în?ine, a venit r?spunsul, pe cât de surprinz?tor, pe atât de categoric.
O clip?, am uitat de ce m? g?seam acolo. Mi-a venit s? râd ?i s?-i spun c? eu sunt de mai mult? vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit s? explic, dup? aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu s?-i m?rturisesc unui doctor pe care-l v?zusem numai îmbr?cat în halat alb ce probleme îmi pun azi.
― V-a? contrazice, a fost tot ce am reu?it s? îngaim, dându-mi seama, o dat? mai mult, c? nu-mi e deloc simplu s?-mi admit sl?biciunile; ?i cu atât mai pu?in, s? discut despre ele.
M-am întors acas? pe jos. Era soare, dar în loc ca asta s?-mi fac? pl?cere, c?utam locurile cu umbr?. Alt?dat?, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferat?. Acum, strada însorit? m? obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.


3. Când eram tân?r, începusem o "istorie a sinu¬ciderilor" pe care am abandonat-o. Mi-ar pl?cea s-o pot relua acum. A? putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adev?rat important?, zicea Camus, dar cred c? exagera), f?r? s? fie necesar s? dezv?lui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subcon?tientul meu. M-ar u?ura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situa?ia, fericit?, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre "darurile" pe care mi le-a adus b?trâne?ea se num?r? ?i acesta; iar, acum, m? simt ca o epav? aruncat? la mal.
Dac? a? avea mai mult? energie, a? fi, poate, disperat. Dar nu ajung pân? acolo. Disperarea e o stare vital?, or eu sunt doar obosit, deprimat ?i, pe deasupra, tulbure. În fond, de ce m? întorc mereu la teama c? sunt aproape de cap?tul drumului? N-am niciodat? încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins c? o boal? grav? te ajut? s? vezi esen?ialul ?i fiindc? nu pot spune în aceast? clip? ce anume e esen?ial pentru mine m? simt derutat. Se pare c? iubim, de fapt, ceea ce ne lipse?te. Din p?cate, nu sem?n deloc la caracter cu tat?l meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna s? fac fa?? melancoliei ?i pesimismului, d?, se pare, semne de "insuficien??", iar natura mea impulsiv? reac?ioneaz?, ca de obicei, pe dos, prin dorin?i nega¬tive. Asear?, am adormit în fotoliu, uitându-m? la televizor. Când m-am trezit, dup? miezul nop?ii, rula un film cu un b?rbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. Î?i pleda dreptul de a dispune de via?a sa în acele condi?ii. Am stins televizorul, dar n-am reu?it s? readorm, cu toate c? luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghi?it Pavese un pumn de somnifere, într-o camer? de hotel, dup? ce ?i-a scos pantofii, ca s? nu murd?reasc? din gre?eal? cearceaful. Pe urm?, mi-am zis, ru?inat, c? am obsesii morbide. Adev?rul e c? nu g?sesc în mine nici nep?sarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfâr?it firesc. ?i, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit via?a m-a adus în situa?ia asta. Nu sunt în stare s? concep fatalitatea f?r? nici o cr?p?tur?, pe unde vine un lic?r de speran??.
Mai târziu, m-a cople?it o senza?ie stranie de irealitate. M? afundam, parc?, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afar?, de zid, crengile o?etarilor. Prin în¬tuneric, ghiceam dunga cenu?ie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de¬venise ce?oas?, nesigur?, înc?rcat? de resturi ale unor întâmpl?ri greu de fixat într-o vreme precis?. La un moment dat, mi s-a p?rut c? plou? ?i c? ploaia f?cea s? sune prelung tabla de pe acoperi?.
Probabil, a?ipisem deoarece, când m-am sculat ?i am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului.


4. Nimeni, probabil, nu m? cunoa?te a?a cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am p?rut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în p?mânt, serios ?i ursuz. Din toate aceste tr?s?turi, e adev?rat? numai ultima. Sunt posac, moroc?nos, am mo?tenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calit??ile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, reali?ti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai str?in acestor însu?iri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat s?-?i viseze via?a, în loc s-o tr?iasc?, sentimental cu o sensibilitate boln?vicioas?, care ajunge u?or juc?ria susceptibilit??ilor sale, cam a?a arat? ce e sub masc?.
Dar nu sunt sigur nici c? m? cunosc, m?car eu, îndeajuns. De ce m? obsedeaz? oare de?erturile? Doar fiindc? singur?tatea a f?cut parte mereu din destinul meu? Nu cred c? explica?ia e pe de-a întregul valabil?, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenum?rate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot tr?i lini?ti?i departe de hait?. În realitate, am fost o singur? dat? în marginea unui de?ert, în Egipt, ?i n-am îndr?znit s? m? aventurez printre dunele, cenu?ii-g?lbui, de nisip pe care nu cre?teau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în de?ert ?i m-am temut s? nu m? prind? noaptea înainte de a m? întoarce. M-am oprit ?i m-am uitat, îndelung, într-o stare nel?murit?, în care se amestecau fascina?ia ?i panica, închipuindu-mi c?mile cu poveri în spate ?i beduini cu fa?a acoperit? sub lumina care, seara, devine violet?. Cu toate acestea, cred c? nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din de?ert, creator de iluzii la tot pasul. Un de?ert nu-mi sugereaz? moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condi?ii vitrege. Înclin spre convingerea c?, departe de a fi funerar, extermi¬nator, de?ertul e vital ?i chiar senzual. Î?i d?, pe lâng? o senza?ie de sete ?i de pericol, un fior de via?? de dincolo de via??, pe care n-o po?i încerca nic?ieri altundeva. În de?ert, filosofia valoreaz? mai pu?in decât un burduf de ap?, dar cu atât mai pre?ios e ceea ce nu poate fi anulat.
Probabil, în leg?tur? cu asta a? avea multe de spus. E posibil s? m? fi n?scut cu o asemenea predispozi?ie, cum te na?ti cu o celul? defect? care, mai târziu, dezvolt? o tumor?.


5. Când a murit bunicul dinspre mam?, aveam trei ani ?i patru luni, dup? calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, p?rin?ii m? luaser? cu ei. Ajun?i la casa bunicului, în cap?tul din jos al satului, îmi d?duser? voie, probabil, s? m? duc în gr?din?, ca s? nu-i încurc sau, poate, eu m? strecurasem pe poarta ?urii, spre vale, nepri¬cepând de ce se agita lumea din curte, ocupat?, cum era obiceiul, cu tot felul de preg?tiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e c? n-am re?inut nici un detaliu din ceremonialul înmormânt?rii. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamn? târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamn?, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor r?ma?i f?r? frunze ?i înro?i?i de primele vânturi reci. Cum nu-mi d?deam seama c? în acea împrejurare se cuvenea s? fiu trist, mergeam prin iarba plin? de frunze uscate, aproape fericit. Presupun c?, înc? de atunci, m? dovedeam sensibil la excita?iile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egal? m?sur? limpede ?i misterioas?. Eram, ca sub o vraj?, uimit de ceea ce mi se în¬tâmpla, dar ?i intimidat de aerul luminos care m? f?cea s? aflu c? existam. Deodat?, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat c? eram singur, c? nu mai auzeam nici un zgomot din curte, ?i m-am speriat. Am impresia c? atunci am tras prima spaim? din pricina singur?t??ii.
Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmpl?toare ― dimpotriv?, mi se pare semnificativ? pentru firea mea ― c?ci, ironie sau nu, fascina?ia vie?ii mi s-a dezv?luit într-un ci¬mitir. Îmi pl?cea, vara, s? m? strecor, printr-o sp?rtur? a gardului, în "Progade", cum i se zicea cimitirului din cap?tul uli?ei noastre. Acela a fost primul meu domeniu ini?iatic, de care n-am vorbit nim?nui. Hoin?ream ceasuri în ?ir printre crucile de ciment, de piatr? sau de lemn, unele surpate, cople?ite de b?l?rii ?i pe jum?tate putrezite. Nu m? gândeam la mor?i. Le bolboroseam numele ?i le priveam îndelung fotografiile de por?elan, în¬castrate în cruci, de parc? f?ceau parte dintr-o poveste. Iarba înalt?, dintre morminte, plin? de flori s?lbatice care atr?geau albinele ?i viespile, r?spândea un miros greu, p?trunz?tor, care ac?iona asupra sim?urilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi d?dea o stare special?, de irealitate. Din când în când, câte o pas?re despica aerul, ca o s?geat? neagr?. Brazii, planta?i cu mul?i ani în urm? de-a lungul gardului, sem?nau cu ni?te str?jeri întu¬neca?i care separau uli?a de cimitir. Încât aveam impresia c? m? g?seam într-o alt? lume. În afar? de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarb? nu se auzea nici un zgomot...


6. Ce vreau? S?-mi povestesc via?a? Nu. Ca¬tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, î?i tre¬buie mai mult decât o vârst? înaintat?, care s? te îndemne la bilan?uri. Î?i trebuie, îndeosebi, încre¬derea c? ai reu?it s? ajungi la unele concluzii care ar merita s? fie împ?rt??ite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesant?, cel mult, ca ilustrare a ideii c? destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu m? tenteaz? câtu?i de pu?in s? spun, ca al?ii, "via?a mea, ce roman!" ?i, de altfel, nu sunt deloc sigur c? o amintire e, neap?rat, mai intim? decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii g?lbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit c?, dac? m-a? putea concentra, ar fi o solu?ie, probabil, s? încerc s? duc la bun sfâr?it proiectul, abandonat, de ro¬man. Mi-ar prinde bine, presupun, s? fug de teme¬rile legate de boal? într-o lume unde istoria e complet anulat? ?i nu sunt necesare explica?ii din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ie?i, cumva, din realitate decât r?zboiul, înc?p??ânat ?i zadar¬nic, luat de la cap?t în fiecare diminea?? de Mon¬seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea s? le oblige s? bat? în aceea?i frac?iune de secund?? Uneori, când m? trezesc noaptea ?i tre¬buie s? aleg între uitatul pe pere?i ?i un al doilea somnifer, mi se întâmpl?, chiar, s? m? surprind c? încep s? fac diverse supozi?ii în privin?a motivelor care-l împing pe doctorul Luca s?-?i caute, în Julius, un confident, dup? ce cutreier? tavernele, sau în privin?a originii prafului adus de "vântul din sud". Din nenorocire, nu am destul? energie ca s? pot întreprinde ceva pe termen lung.
Dar s? revin la ce vreau. S?-mi pun ordine în amintiri? Poate c? o s-o fac într-o zi, dac? m? voi bucura de r?gazul necesar ?i voi avea lini?tea care-mi lipse?te acum. Deocamdat?, m-ar interesa altceva. A? putea consim?i c? m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adev?rul ?i c?, de aceea, sunt în m?sur? s? confirm c? regretele sunt uneori o form?, indirect?, de vanitate. De la contradic?ia c? regretele î?i permit s? te crezi mai bun decât e?ti pân? la convingerea c? toate nereu?itele se explic? prin faptul c? nu ?i-ai utilizat cum se cuvine calit??ile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am f?cut. Probabil, inclusiv de ideea rat?rii s-ar cuveni s? ne apropiem cu pruden??. La urma urmei, lumea e plin? de rata?i. Câ?i ar putea spune c? ?i-au v?zut împlinite toate a?tept?rile? Poate, e chiar o lips? de modestie s? declari: sunt un ratat! Ca s? devii "ratat", trebuie s? fi avut ni?te visuri înalte, ni?te ambi?ii mari. Le-am avut? N-a? putea s? jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai u?or, cred, s? vorbesc despre e?ecuri pe care alt? dat? le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dac? nu mi-am dat via?a la câini, m? tem c? am avut o idee gre?it? despre mine. Prea romantic? ?i, mai ales, îmbâcsit? de prejudec??i.
Întrebarea e dac? pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu s?-?i descarci sufletul cum ai r?stur¬na un sac. E de ajuns s?-mi imaginez subcon?tien¬tul meu ca o grot? întunecoas? prin ungherele c?reia î?i ?es pânza p?ianjenii, c? încep s? m? codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care m? jenez ?i neputin?e pe care a? prefera s? nu le ?tiu. O pudoare egoist?, mai puternic? decât do¬rin?a mea de a fi sincer, m? blocheaz?, de?i senti¬mentul pe care-l încerc, de la o vreme, c? am supravie?uit propriei mele mor?i ?i c? lumea real? nu mai are nevoie de mine ar trebui s? m? eli¬bereze de orice re?inere.
Nu întâmpl?tor, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori c? am tr?it cu piciorul pe frân? (ce p?cat c? n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut ?i c?, din aceast? cauz?, am în urma mea o existen?? cu prea multe febre false. Toat? via?a m-am ap?rat, m-am ferit, am pus între mine ?i ceilal?i o barier?, am stat la pând?. Nu m-am d?ruit în întregime, mi-am p?strat c?i de retragere, mi-am protejat singur?tatea, am fost "rac" ?i chiar mai r?u decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori s?-mi dr?muiesc pasiunile decât s? nu le pot controla. Mi-a pl?cut s? m? cred un "animal afectiv" ?i, chiar, am fost, dar am pus lâng? "animalul afectiv", ca gardian, un "animal ra?ional". Probabil, aici s-a aflat sursa e?ecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am l?sat sensibilitatea neîngr?dit?.


7. Îmi amintesc o scen? care e aproape em¬blematic?. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu M?gu¬reanu din Bucure?ti; internatul "Casei corpului didactic" unde fusesem încartirui?i cei cinci bursieri de la liceul "Spiru Haret". Nu trecuser? mai mult de dou? s?pt?mâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedent?, m? visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai viclean?, se strecurase printr-o sp?rtur? a gardului în livezi ?i, târându-?i clopotul prin iarb?, ca s?-mi în?ele vigilen?a, coborâse într-o v?ioag?. Strigasem din adâncul pl?mânilor, s? m? aud? Mali, iar r?cnetul meu fioros reu?ise s? sperie întreg internatul. Dimi¬nea?a, la micul dejun, eram ar?tat cu degetul ?i am auzit multe comentarii r?ut?cioase pe seama "s?lb?ticiei" mele. Nu-mi pl?cea deloc c? deve¬nisem "vedet?", dar ce puteam face? Am înghi?it cu noduri ceaiul ?i felia de pâine cu magiun, strângându-m? în carapacea mea, dup? care am pornit spre liceu.
Nu cuno?team ora?ul ?i cred c? barbarii, la Roma, au fost mai degaja?i decât mine. M? spe¬riam de câte ori trebuia s? trec strada ?i auzeam frânele vreunei ma?ini scrâ?nind. Nu apucasem s?-mi formez reflexe citadine, a?a c? alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am f?cut drumul invers. Am c?scat gura în fa?a vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane¬chine decât de hainele expuse, m-am oprit s? m? uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intr?rii Zalomit m-am ab?tut prin Ci?migiu, unde am admirat din nou iarba fraged?, gras?, cu gândul la Mali ?i Cioanta. Am reu?it s? pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un co?ule? trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele cl?dirii, o curte spa?ioas?, asfaltat? ?i împrejmuit? de un zid înalt, de unde se auzea g?l?gie. B?ie?ii jucau "lapte-gros".
Cum nu primisem, înc?, uniforma pe care urma s-o cap?t în cadrul bursei, purtam hainele de-acas?. O p?l?rie rotund? ?i neagr?, cu bor mic, specific? portului din satele f?g?r??ene, pantaloni albi, strâm?i, de bumbac, c?ma?a, tot de bumbac ?i f?r? guler, l?sat? peste pantaloni ?i încins? cu o curea lat?, plus o vest? de postav vân?t. Doar bocancii mei erau "citadini". Nu vroiam s? intru în vorb? cu nimeni, deoarece remarcasem c? accentul meu t?r?g?nat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucure?tean, ?i cuvintele "exotice" pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le p?ream noilor mei colegi din cale-afar? de pitoresc cu aerul meu de mic? s?lb?ticiune dezorientat?, coborât? din mun?ii F?g?ra?i ?i azvârlit?, ca într-o gr?din? zoologic?, într-un internat bucure?tean unde trebuia s? fie "educat?" ?i "civilizat?". Amestecul de orgoliu ?i timiditate care era, înc? de atunci, baza carac¬terului meu, nu m? împingea nici el s? m? ar?t mai prietenos. Am morm?it un "nu" ar??gos, agresiv, când un b?iat m-a chemat s? intru ?i eu în joc, ?i m-am dus în fundul cur?ii, lipindu-m? cu spatele de zid. De-acolo puteam s? urm?resc ce se întâmpla, f?r? s? m? amestec cu ceilal?i ?i f?r? s? las pe nimeni s? se apropie; dar ?i satisf?cându-mi curiozitatea. Zidul îmi d?dea o anumit? siguran?? în lumea aceea necunoscut?, plin? de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins.
Cu vreo lun? înainte, tata m? trimisese s? dorm noaptea într-o mic? livad? "de pe Seaca", unde plantase meri. Porcii mistre?i aveau obiceiul s? coboare din p?dure, prin august, ?i s? râme în c?utarea unor r?d?cini dulci. Misiunea mea era s?-i alung, dac? veneau. Aprinsesem un foc ?i, culcat în iarb?, st?tusem la pând?, cople?it de mirosurile nocturne ale p?durii, f?r? s? închid ochii. Nu avusesem curajul s?-l contrazic pe tata, refuzând o treab? care nu reprezenta nimic neobi?nuit în Lisa, dar cred c? eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit groh?ituri, am luat-o la fug?. Pe urm?, m-am întors, am început s? ?ip ?i s? arunc cu crengi aprinse, f?r? sa v?d, ce-i drept, nici un mistre?. Acum, îns?, g?l?gia vesel? din curtea internatului f?cea parte dintr-o alt? realitate, total nou? pentru mine. Gata s?-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, st?team cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tran?ee, încordat, atent la orice mi?care din preajma mea, hot?rât s? nu îng?dui nim?nui s? se apropie.


Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie s? m? ap?r. ?i cred c? lâng? acel zid m-am l?murit ce este un "str?in": cineva în care nu po?i avea încredere decât dup? ce te convingi c? nu-?i vrea r?ul. Ie?isem de sub scutul p?rintesc, acum puteam conta doar pe mine.
Înduio??toare ?i cam caraghioas?, dac? e v?zut? cu ochii de azi, întâmplarea are o semni¬fica?ie aparte în "mitologia" mea personal?. Am avut nevoie, mereu, de un "zid" de care s? m? sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panic?. Asta a f?cut din mine un animal b?nuitor, înclinat s? fie tot timpul în gard?. Practic, de la unsprezece ani, via?a mea a fost o lung? ap?rare agresiv?, o pând?, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil ?i dificultatea de a-mi g?si prieteni.


8. Str?b?team o toamn? cu amurguri pre¬vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. M? uitam la apa unui râu. P?rea lini?tit?. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. A?a e ?i via?a, m? gândeam. Te las? s? crezi c? totul e normal ?i, pe nea?teptate, î?i pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plin? de delfini ro?ii. Se jucau în ap?. Deodat?, am observat c? l?sau urme de sânge pe care valurile le combinau, f?când s? apar? pe suprafa?a m?rii un text din care nu în?elegeam nimic deoarece era într-o limb? necunoscut?. Când spuma a ?ters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am sim?it c? devin u?or, c? plutesc, c? m? afund, c? nu mai eram deloc speriat.
Pe la patru noaptea, m-am trezit. Sim?eam în?ep?turi în inim?. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de dou? "am?nunte" c?rora nu le-am dat importan?? niciodat?. Bunicul meu dinspre mam? a murit în urma unui stop cardiac. Avea ?aizeci ?i doi de ani. Era toamn?, prin noiembrie, desf?cea ?tiule?i de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte ?i s-a pr?bu?it. Bunicul dinspre tat? a murit în somn. Venise, într-o sear?, de la cârcium?, pus pe har??. Tat?l meu ?i mama, proasp?t c?s?tori?i, s-au dus s? doarm? în ?ur?, pe fân, l?sându-l pe b?trân singur, pentru a nu-l sup?ra. Diminea?a I-au g?sit mort, tot datorit? unui stop cardiac, probabil.
"Singurul zeu pe care-l cunoa?tem", cum numea cineva ereditatea, ne poate dezv?lui, uneori, o fa?? deloc romantic?.


9. Propriu-zis, nu m? doare nimic. Angoasele, când m? bântuie, vin din faptul c? respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede ?i, uneori, simt o ap?sare în zona inimii. Atunci, am impresia c? duc dinamit? în buzunare ?i c? trebuie s? fiu atent s? nu sar în aer. Sunt singur cu "mon?trii" mei ?i încerc s?-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, de?i, ini?ial, nu mi-a fost fric?. Am stat acas? dou?zeci ?i patru de ore dup? infarct, agitându-m? ?i traversând o noapte alb?. E adev?rat c? b?nuiam altceva: o criz? de colon sau de bil?. Nu primisem nici un avertisment de la inim?. Electrocardiogramele de rutin? ar?tau perfect. Când m-am hot?rât s? m? duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur c?, peste un ceas, dou?, m? voi întoarce acas?. Nici auzind c? f?cusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reac?ie a fost de o stupiditate enorm?: "Nu voi petrece Pa?tele într-o camer? de spital". Abia ulterior am consim?it c? nu mai sunt deloc "o stânc?".
Iar acum mi se pare aproape ridicol c? odinioar? i-am studiat pe stoici cu preten?ia de a înv??a ceva de la ei. N-am înv??at nimic! Stoicul î?i domin? temerile. ?i, în cele din urm?, se înal?? deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarb?, chiar dac? nu le înl?tur?. Pe când eu n-a? mai putea zice decât cu o neîncredere jenat?: tot ce se întâmpl? se întâmpl? fiindc? a?a trebuia s? se întâmple.
Ceea ce ar trebui s? m? îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totu?i, lipsa de bravur?, ci altceva. Fiindc? n-am putut s? m? gândesc cât mai pu?in la boal?, am dorit s? m? gândesc cât mai pu?in, în general. Medicii mi-au atras aten?ia c? moralul ridicat e cel mai bun medicament ?i c?, deci, o oarecare deta?are s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, îns?, cu nostalgia de a m? comporta ca o larv?. Pentru prima oar? am renun?at complet la via?a social?. Nu mai doresc s? ies pe strad?, s? v?d lume, m? complac în sih?stria de aici, încep s? am calit??i de pustnic. Observ c? suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate fa?? de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici m?car s? citesc nu mai sunt în stare. Dac? iau o carte, o pun deoparte dup? câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificult??i s? între?in conversa?ia mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a r?mâne politicos m? obose?te.
În schimb, îmi pierd ore întregi privind ni?te o?etari banali sau zidul cu ciori. M-am s?lb?ticit, nu m? mai pot baza, se pare, pe nevoia de al?ii, care nu m-a p?r?sit niciodat? pân? acum ?i m? surprind având impulsuri mizantropice. Adev?¬ratul cre?tin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speran?? e via?a de apoi. Dar poate fi asta o justificare? ?i, pe urm?, m? pot eu l?uda c? sunt un cre?tin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea c? lumea se împarte în bolnavi declara?i ?i bolnavi nedeclara?i. "Las? asta ― i-am zis ―, vrei s? te sinucizi?" S-a încruntat ?i m-a m?surat din cap pân? la picioare. Ce-mi p?sa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs r?ut?cios. "Ce ?tii despre de?erturi?" m-a apos¬trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am r?spuns, dar, probabil, m-am l?udat, c?ci s-a aplecat spre mine ?i mi-a ?optit: "Bravo, e o specialitate folositoare".


10. De fapt, doctorul Luca e de p?rere c? sinu¬ciderea reprezint? o solu?ie doar în tinere?e, când po?i l?sa în urm? un cadavru frumos. Dup? ce ai îmb?trânit, nu-?i r?mâne decât s? cutreieri, ca el, tavernele, t?v?lindu-te în noroi, ca s? po?i s?-?i dispre?uie?ti trupul. În consecin??, nu se sinchi¬se?te de ce clevete?te lumea, în Asybaris, pe seama lui. "N-au decât s?-?i bat? gura cât vor, i-a zis lui Julius, ?tergându-?i cu o mare batist? cadrilat? fa?a ro?ie, de rac fiert ?i pe urm? r?cit. Ba chiar îi în?eleg. Se plictisesc, probabil, ascul¬tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emi?ând ipoteze despre de?ertul pe care expedi?iile nu reu?esc s?-l descopere. În Asybaris, b?iete, bârfa constituie un medicament".
Uneori, când nu se controleaz? de ajuns, iese la iveal? o triste?e bine ascuns?, dar doctorul Luca se gr?be?te totdeauna s?-?i reia aerul s?u obi?nuit, de clovn b?trân c?ruia îi place s? spun? lucruri ciudate. Într-o zi, i-a explicat tân?rului custode c? Dumnezeu e ce r?mâne când tot ce ne e permis s? vedem ne pare absurd, dup? care, cu ochii la pendula cu ram? de sidef din perete, a ad?ugat, între dou? accese de tuse: "Ceea ce am c?utat eu, b?iete, nu se afl? pe lumea aceasta. Sau nu se mai afl?". Julius îl ascult? f?r? s?-l întrerup?. Foarte rar îi pune întreb?ri ?i o face cu grija de a se ar?ta politicos, deoarece nu vrea s?-l supere pe b?trân. Cum n-a g?sit în biblioteca Monseniorului nici o carte care s?-l l?mureasc? de cine ?i când a fost întemeiat Asybarisul, doc¬torul Luca, o adev?rat? enciclopedie ambulant?, e un interlocutor extrem de pre?ios. În plus, e singurul str?in care are acces la "palat", cum i se spune preten?ios cl?dirii cump?rate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mul?i ani în urm?; în fapt, o cas? greoaie, d?r?p?nat?, care ar sem?na cu un cuf?r vechi, mâncat de carii, dac? zidurile cenu?ii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicin?. Vine în fiecare mar?i ?i în fiecare vineri, în jurul orei cinci dup?-amiaz?, se abate prin pavilionul bibliotecii ca s? stea de vorb? cu tân?rul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre înc?perile unde s-a izolat prietenul s?u din tinere?e ?i, probabil, singurul s?u pacient. C?ci, dup? unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte.
Când Julius a încercat s? afle ce temei au gurile rele s? lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mul?umit s?-i explice c? unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la b?trâne?e într-o parte rezervat? a castelului unde doar câ?iva servitori aveau voie s? p?trund?, pentru a se r?zboi cu treizeci de pendule; armat? pe care n-a izbutit s-o înving?. Dup? aceea a schimbat vorba ?i s-a întors la r?ut??ile debitate pe seama sa: "Nelly ?i prie¬tenele ei î?i închipuie c? m? mân? viciul prin taverne. Dar ce s? le spun? Cel mult, c? nimic nu e ru?inos dac? te ajut? s? tr?ie?ti. Se pare c? e ceva real, b?iete, în ideea c? nu e nebun cel care ?i-a pierdut ra?iunea, ci acela care ?i-a pierdut tot în afar? de ra?iune. E o suferin?? s? te g?se?ti într-o asemenea situa?ie, crede-m?. Uneori, dac? a? putea s?-mi amputez o parte a memoriei, cum î?i amputezi un deget cangrenat, a? face-o".


11. La mine, memoria se comport? ca o prosti¬tuat?. Mi-a oferit, de fiecare dat?, ce-am dorit s? g?sesc în ea. Sau, cel pu?in, a?a s-a întâmplat pân? acum. M? rev?d într-o odaie mic?, s?r?c?cioas?, cu lut pe jos, f?r? sob?, cu o lamp? de gaz pe o m?su?? rotund?. Afar?, noaptea c?zut? peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingur? de lemn în p?l?ria metalic? a unui ceas de?tept?tor, pentru a-mi birui somnul, neavând un re?ou la care s?-mi fac o cafea. A?a mi-am preg?tit examenele, patru ani, la Litere, la Drept ?i la Filosofie. În timpul anului, cu excep?ia dup?-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bi¬bliotecile, citind tot ce g?seam despre Evul Mediu. Scriam o "Reabilitare a Evului Mediu", pe care o visam oper? capital?, dar al c?rei manuscris l-am pierdut, din p?cate, în toamna anului 1948. L?sam preg?tirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabil?, potrivit calculelor verificate în practic?, s? re?in?, aproape fidel, orice text, parcurs cu o vitez? de dou?zeci ?i ?ase de pagini pe or?. Toate examenele din studen?ie au fost pentru mine o simpl? problem? de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de num?rul de ore care, înmul?it cu dou?zeci ?i ?ase, s?-mi permit? s? parcurg cursul pân? la cap?t, însemnând pe margine, dup? o metod? proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O s?p¬t?mân?, dou?, mai târziu, îns?, textul memorizat astfel începea s? p?leasc?, pân? ce, în locul lui, r?mânea o mare pat? alb?, cu detalii care rezistau, sem?nând cu hieroglifele de pe o coloan? egip¬tean? m?cinat? de nisip.
A?a îmi explic c?, pe lâng? întâmpl?ri dis¬parate, îmi amintesc, mai ales, st?ri, senza?ii. Cred c? a? putea s? în?ir câteva mii de mirosuri ale ierbii, în func?ie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de p?mânt, de umbr?, de vecin?tatea unui râu, de în?l?ime, de gradul de umezeal? ori de usc?ciune. Verile ?i toamnele petrecute pe Calea Secii m-au f?cut expert în studiul luminii ?i al norilor aduc?tori de furtun? sau de grindin?. A? putea deosebi ?i acum, b?nuiesc, cu ochii închi?i murele oloage de murele crescute în tufe, fo?netul unui fag de fo?netul unui brad. În schimb, multe din cele tr?ite s-au estompat, l?sând în urm? goluri, ca într-o p?dure ars? pe jum?tate. Aceast? descoperire m? oblig? s? admit c? memoria mea seam?n? acum cu o oglind? spart?, care-mi restituie numai frânturi de via??.


12. Vers al pieilor ro?ii: "Moartea mi-a tatuat inima". Dac? a? crede în zeii lor, i-a? ruga s? m? ajute. Din p?cate, nu prea mai am nici un punct de sprijin ferm. Poate, în amintiri. ?i nici acolo. Pe peretele dinspre buc?t?rie, am atârnat un tablou pictat de un amator, care reproduce casa din Lisa. Nu e cea în care m-am n?scut ?i pe care am visat-o într-una din nop?i. E o cl?dire nou?, ridicat? în 1954, în anul mor?ii tatei. De aceea nu m? leag? prea multe de ea. Gândurile mele alunec? spre o cas? modest?, construit? din bârne, care nu mai exist?. Ultima fotografie a tatei mi-l arat? lâng? ea. E cu c?ciula pe cap, dar f?r? suman. Va fi fost prin aprilie? Tata ?ine un ciocan în mâna dreapt? ?i e neras. Probabil, repara ceva când l-am între¬rupt ?i l-am fotografiat.
Acea cas? am fost pe punctul s-o incendiez, într-un elan demiurgic, când aveam trei sau aproape patru ani, ceea ce m-a costat o fobie (ignifobie) de care suf?r ?i azi. Trebuind s? spele ni?te rufe în curte, mama a comis gre?eala de a m? l?sa singur, nesupravegheat, în cas?. ?i am profitat de ocazie pentru a pune în aplicare un proiect care m? muncea, probabil, de mult timp. Cu ajutorul unui lemn, luat din gr?mada de lemne de fag depozitat? între picioarele sobei noastre de tuci, am lovit cu putere jarul, hot?rât s? sting focul, ca s?-l reaprind cu mâinile mele. Probabil, asta se întâmpla într-un sfâr?it de iarn? sau la începutul prim?verii. N-am reu?it decât s? fac s? sar? câ?iva t?ciuni pe ni?te obiecte inflamabile aflate pe lavi?a din fa?a sobei. Fl?c?rile au ajuns repede la grinzi ?i, în clipa aceea, m-am speriat. Mi-am p?r?sit experien?a ?i m-am strecurat în curte, fugind de la locul faptei. Abia dup? ce m-am v?zut la ad?post, dincolo de poarta ?urii, am strigat, anun?ând-o pe mama c? ardeau ni?te haine ale surorii mele. Ar fi ars, probabil, ?i casa dac? nu s?reau vecinii, cu g?le?i cu ap?. Nu mai ?in minte ce am f?cut în timp ce nenorocirea era, înc?, pe cale s? se produc?. Probabil, am stat în gr?din?, îngrozit. Nu mai ?in minte nici prin ce mijloace m-a determinat mama s? revin în curte, când urm?rile ispr?vii mele au fost în?bu?ite. Probabil, mi-a f?g?duit c? m? va ierta. Dar, dup? ce m-a prins, a vrut s?-mi administreze o lec?ie, înainte de a m? ierta, ca s? m? lecuiasc? de porniri asem?n?toare în viitor. Pentru a da acelei lec?ii o form? cât mai conving?toare, s-a dus în ?ur?, a luat funia cu care se lega, vara, fânul în car, a f?cut un zbil? ?i m-a anun?at c? m? va spânzura. Locul execu?iei era p?rul din fa?a grajdului, al c?rui trunchi se despica în dou? la în?l?imea unui om. Mama mi-a pus zbil?ul în jurul gâtului, apoi a trecut funia prin despic?tura p?rului ?i a tras u?or, cu grij?, chestionându-m?: "Mai faci?" A?tepta de la mine un "nu", slab ?i conven?ional, ca s? aib? un motiv s? m? ierte. Dar înc?p??ânarea mea era mai mare decât spaima. În consecin??, am refuzat cu cerbicie s? promit c? voi pune cap?t carierei mele de incendiator, ceea ce a silit-o pe mama s? simuleze mai departe hot?rârea de a m? spânzura, pentru a m? determina s? regret. Lec?ia de pedagogie a fost, îns?, întrerupt? de apari?ia tatei care n-a apreciat-o. În loc s? m? ia de guler ?i s?-mi trag? b?taia cuvenit?, i-a dat mamei o palm?. Asta m-a ?ocat ?i mai r?u decât dac? m-ar fi b?tut. Cred c? a fost singura dat? când l-am înfruntat. Am ?ipat la el: "De ce dai în mama?" Eram atât de furios încât tata a izbucnit în râs, dup? care conflictul s-a aplanat.
De?i în Lisa sentimentele nu erau importante, tata îmi ierta aproape orice. A?a se face c? în via?a mea "particular?" preistoric? au existat ?i alte experien?e r?mase nepedepsite. Pe la vreo patru ani, l?sat singur acas?, m-am trezit cuprins de fri¬guri artistice care nu suportau amânare. Drept care am luat o "cu?itoaie", o lam? de cu?it cu mânere laterale la ambele capete, ?i am r?zuit de scoar?? to?i pomii fructiferi din gr?din?, pe care tata, pasionat pomicultor, abia îi altoise. Doream s?-i fac albi, "mai frumo?i". Am lucrat cu spor, pân? seara, încredin?at c? voi fi l?udat pentru str?dania mea, ?i am fost sincer mirat când l-am v?zut pe tata negru de sup?rare. Am f?cut, a? zice azi, ceea ce a f?cut Malraux când a declan?at opera?iunea în?lbirii cl?dirilor din Paris, numai c? pomii "în?lbi?i" de mine n-au rezistat. S-au uscat to?i.
Am digerat foarte greu înv???tura acelei ispr?vi chiar ?i dup? ce am priceput ce groz?vie s?vâr?isem. Dar ce ?tiu azi mai bine decât atunci când credeam, învârtind limbile ceasului de?tep¬t?tor, c? timpul poate fi dat înapoi? Poate, doar c? mecanismul iluziilor se stric? ?i el, ca orice mecanism.


13. Aceste întâmpl?ri ― ?i altele ― care-mi stârnesc un surâs melancolic pot da o impresie gre?it? despre leg?tura mea sentimental? cu Lisa. Nu cred c? m? în?el dac? afirm c? ele par s? semene cu o realitate comun? intelectualilor ro¬mâni pleca?i din sate, înainte de al doilea r?zboi mondial. Or, spre deosebire de al?ii, eu nu mai sunt sigur c? via?a mea interioar? are un "centru" c?ruia i-am r?mas fidel. Bineîn?eles, nu m? pot gândi la Lisa ca la o localitate, ci ca la temelia fiin?ei mele. ?i mi-ar fi imposibil s? vorbesc despre copil?ria mea altfel decât ca despre partea mea de paradis. Trebuie s? recunosc, îns?, c? acest paradis mirosea nu numai a frunz? de nuc ?i a fan încins, ci ?i a rachiu prost. ?i c? am tr?it, cumva, schizofrenic, pe dou? planuri, înc? de atunci, deoarece am copil?rit într-o lume pe care grijile ?i existen?a dur? o obligau s? dispre?uiasc? sl?biciunile, s? fie chiar brutal? când interesul mate¬rial era în pericol. B?rba?ii pe care îi admiram, c?rora doream s? le sem?n, mânuiau mai bine toporul decât vorbele despre sentimente, iar asta m? complexa.
De altminteri, când m-am l?murit în privin?a naturii mele romantice, am în?eles mai bine aceste complexe. C?s?toriile, în Lisa, aveau la baza lor un târg, în care dragostea juca un rol minor sau, în orice caz, secundar. P?rin?ii fetei ?i p?rin?ii b?¬iatului se întâlneau ?i negociau "afacerea"; ce livezi, de unde se asigura fânul pentru vite, ?i ce fâ?ii de p?mânt arabil primea fiecare dintre virtualii so?i, ca s? poat? întemeia o gospod?rie. Dac? p?rin?ii c?deau de acord, se b?tea palma ?i se organiza nunta. Dac? nu, dragostea trebuia s? sucombe. Femeile se urâ?eau repede, renun?ând la cochet?riile din tinere?e, ?i ajungeau s? par? trecute înainte de a fi b?trâne, iar b?rba?ii se împ?r?eau, la sfâr?itul fiec?rei s?pt?mâni de munc?, între dou? biserici ?i patru cârciumi.
Plecarea mea din Lisa a fost, poate, o ?ans?. Dar, probabil, f?r? a pierde nu înv???m s? pre?uim.
Câ?i copii au dispus, ca mine, de posibilitatea de a înv??a, înaintea buchiilor, limbajul pietrelor, al arborilor ?i al norilor? Sufletul meu e plin ?i azi de aromele copil?riei, chiar dac? ea n-a fost idilic?. Mi-am creat o Arcadie proprie, dup? o re?et? binecunoscut?. Copil?ria = vârsta de aur. Tot ce urmeaz? e dec?dere. Exil. Nostalgie a ne?tiin?ei pierdute. Convins ― ?i cum a? fi putut s? nu fiu? ― c? reprezint ?i eu categoria intelectualilor care duc cu ei lumina unui sat, am renun?at s?-mi dau o explica?ie, alta decât trecerea timpului, pentru ceea ce am sim?it de câte ori m-am dus, dup? moartea p?rin?ilor, în Lisa; c? acolo sunt mai str?in decât în Bucure?ti. A trebuit s? îmb?trânesc pentru a m? întreba ce sunt eu, de fapt. Un "dezr?d?cinat" autentic? Nu cred; n-a? mai putea suporta de bun?voie pacea unui sat. Un "adaptat" la ora?? Nu cred nici asta; un simplu cântat de coco? ruineaz? toat? experien?a mea de intelectual. ?i cum se face c?, n?scut într-o lume extrem de practic?, am ajuns s? tr?iesc aproape somnambulic?
E adev?rat, nu-mi pot închipui un Dumnezeu burghez sau un Dumnezeu intelectual. În schimb, un Dumnezeu ??ran îmi pare foarte posibil. Dar aceasta o voi l?muri, poate, alt?dat?.


14. În multe nop?i, nu visez nimic. Sau, poate, uit ce-am visat. Sunt, diminea?a, ca o plaj? pustie pe care au sp?lat-o valurile. Când visez, îns?, visez, de la o vreme, înc?peri ale c?ror u?i sunt încuiate. ?i interesant e c? scenariul se repet?. Într-o prim? faz?, trec prin spaima c? sunt prizonier. M? învârt prin înc?pere, încercând s?-mi st?pânesc panica. Dac? nu reu?esc, m? trezesc buim?cit de emo?ie, speriat, gata s? strig. Dac? reu?esc, invariabil, se petrece acela?i lucru. La un moment dat, u?a pe care m-am str?duit în zadar s-o for?ez se clatin? din balamale, ca b?tut? de vânt, sau înceteaz? s? mai opun? rezisten??. Nu trebuie decât s-o împing u?or. Atunci, m? n?p?de?te, brusc, alt? panic?. Oare ce m? va a?tepta dincolo de u??? Dup? ce, înainte, nu-mi dorisem decât s? scap din acea înc?pere, acum m? tem s-o p?r?sesc. M? încearc? un ciudat regret c? m? voi desp?r?i de ea. M? uit cu tandre?e înapoi, îndelung, înainte de a-mi lua inima în din?i s? împing u?a.
Azi-noapte, m? g?seam într-o cas? cu mobile grele, uzate ?i pr?fuite, unde a?teptam pe cineva. Auzeam foarte clar zgomot de valuri ?i am presupus c? m? aflam undeva pe malul unei m?ri. Sentimentul de panic?, de nelini?te tulbure, care m? st?pânea, fiindc? nu ?tiam nici pe cine a?teptam, nici când va veni, s-a mai atenuat dup? ce am z?rit pe o etajer? cu c?r?i un Cupidon de por?elan, destul de hilar, care trona peste "Scrisorile provinciale" ale lui Pascal. Deodat?, ridicând privirea am constatat c? vedeam cerul, deoarece acoperi?ul casei se surpase. Asta mi-a dat o speran?? nebuneasc?. La nevoie, puteam fugi pe-acolo, dac? nu se întâmpla nimic. M-am urcat pe o mas? de stejar, masiv?, cu picioare în form? de labe de leu, pentru a încerca s? v?d dac? ajungeam cu mâinile pân? la sp?rtura din acoperi?, ?i am fost în pericol s? cad deoarece îmi sprijinisem piciorul pe un mald?r de chei ruginite. Prima cheie pe care am vârât-o, ner?bd?tor, în broasc? s-a învârtit cu u?urin??. Am ezitat, ca de obicei, s? împing u?a, dar o pal? de vânt a trântit-o de perete ?i m-am pomenit în fa?a unui câmp acoperit de z?pad?, proasp?t c?zut?. Nici vorb? de mare, îns?, ?i nu se mai auzea nici zgomotul valurilor. În schimb, în z?pad? se vedeau, clar, urme recente de pa?i. De fapt, dou? rânduri de urme, aproape suprapuse. Unele care se apropiau de cas?, altele care se îndep?rtau. Acel cineva pe care-l a?teptasem nu putuse, probabil, s? deschid? u?a ?i plecase, f?r? ca eu s?-l aud. Am mers pân? ce z?pada s-a transformat, brusc, în noroi. Acolo, mi-am dat seama c? nu eram singur. Mergeam în spatele cuiva. Un b?rbat, cu siguran??. Nu-i vedeam decât picioarele, deoarece era mult mai înalt decât mine. Era o zi urât?, umed?, cu cer muceg?it, din care se scutura o ploaie m?runt?, rar?, neputincioas?. B?rbatul din fa?a mea p??ea cu grij?, c?utând locurile unde era mai pu?in noroi, evitând b?ltoacele, ?i, în timp ce-l urmam, am priceput, uimit, c? era tat?l meu. Aveam ?apte ani, era prima zi de ?coal?. Mergeam cu ochii în p?mânt, preocupat, intuind vag c? se schimba ceva în via?a mea. Când am ajuns la poarta ?colii, m-am împiedicat. M-am ridicat repede, dar tata disp?ruse. În fa?a mea era acum "unchiul George", rezemat de un gard. M? privea ironic, f?r? s? spun? nimic. Când a deschis gura, m-a întrebat ceva care m-a z?p?cit. De ce nu-l iubisem? Nu ?tiam c?-mi fusese unchi? Î?i bate joc de mine, mi-am zis. Cum s? nu ?tiu c? era fratele mamei? Am ?tiut chiar foarte de timpuriu c? era, cum zicea mama cu respect, "primul domn din neamul nostru". Î?i l?sase capul pe spate, în stilul lui provocator, teatral, ?i a?tepta. Undeva, în dep?rtare se z?reau turlele celor dou? biserici din Lisa. Una alb-argintie, mai înalt?, cealalt?, ca de aram? coclit?, mai scund?. Jenat, încurcat, c?utam o explica?ie care s? nu-l r?neasc?, s? nu scurme prin leziuni vechi, când m-am trezit. Am aprins lumina ?i, ame?it de somn, m-am uitat la ceas. Era abia trei. Cu ajutorul unui somnifer, am readormit ?i, de data aceasta, am visat ceva foarte încâlcit. Locuiam, înc?, pe Bulevardul Eroilor ?i m? dusesem s? beau un ceai la barul din sta?ia de metrou. Când a venit osp?tarul s? ia comanda, s-a rev?rsat de pe scar? un furnicar de c?l?tori, g?l?gios ?i, oarecum, agresiv, care nu se mai sfâr?ea. M-a cuprins o spaim? teribil?. Ceea ce vedeam prin geamul barului mi se p?rea monstruos. Am luat-o la fug?. M-am pomenit într-o înc?pere goal?, v?ruit? de curând, unde nu exista decât un televizor aprins. Pe fereastr?, vedeam ma?ini ?i autobuze care transportau statui decapitate. În camera al?turat?, cineva a trântit nervos telefonul. Am auzit, apoi, o colind?, cântat? într-o limb? necunoscut?, întrerupt? de împu?¬c?turi. Un domn distins conferen?ia acum la televizor, tradus în mai multe limbi. La sfâr?itul conferin?ei, s-au transmis ultimele ?tiri. O sect?, cu mul?i prozeli?i, decapitase toate statuile din ora?. Dar poli?ia era pe urmele r?uf?c?torilor. Cet??enii au fost ruga?i st?ruitor s? stea lini?ti?i ?i s? aib? încredere în poli?ie. Cei care au batjocorit statuile vor fi prin?i. ?i nu va exista nici o îndurare pentru ei. S-au auzit urale, dup? aceea un mar?. Pe ultimele sunete ale mar?ului, televizorul s-a stins. În camer? s-a l?sat o t?cere ap?s?toare ?i eram sigur c?, dac? m-a? fi dus la u??, a? fi constatat c? era încuiat?.


10. "Vântul din sud" nu e un vânt oarecare, e o tain?, la fel de important?, probabil, ca marea pe care cei din Asybaris n-au v?zut-o niciodat?. Numai c? în timp ce marea, ce s-ar g?si undeva la miaz?noapte, e o simpl? probabilitate, "vântul din sud" taie în dou? jum?t??i, aproape precise, anul. ?i, cu siguran??, tot el ― în m?sura în care se poate conta ?i aici pe ideea c? orice are o cauz? ?i un efect ― se afl? la originea faptului c? toate casele din Asybaris au ferestre doar în pere?ii dinspre miaz?zi, de parc? ora?ul ar fi vrut s? arate c? numai într-acolo prive?te, restul fiind reverie sau somn. În aprilie, când "vântul din sud" se dezl?n?uie, f?când coco?ii de tabl? de pe acoperi?uri s? scoat? sunete sub?iri ?i bolnave, începe sezonul secetos. Un sezon cu praf mult, galben-ro?cat, care a creat multe nedumeriri, deoarece în împrejurimi nu exist? un p?mânt asem?n?tor; un anotimp cu c?lduri atroce, istovitoare, ?i cu cerul permanent acoperit de pâcl?. Vântul sufl? pân? în octombrie, cu rare ?i scurte întreruperi. E mereu fierbinte ca o flac?r?, uscând tot ce întâlne?te în cale, mai pu?in frunzi?ul rododendronilor care, dimpotriv?, se umplu de flori ro?ietice, c?rnoase, ce reu?esc s? parfumeze ?i praful.
În acest timp, cu cer galben, nu cade nici o pic?tur? de ploaie, iar locuitorii Asybarisului ?in, continuu, ferestrele închise ?i obloanele coborâte. Altminteri, praful s-ar strecura pân? ?i în visele lor. Dup? o vreme, în p?mânt apar cr?p?turi mari, ca ni?te ?erpi mor?i. Atunci str?zile r?mân pustii, mai ales în ceasurile amiezii când aerul cap?t? un miros greu, de stârv descompus de c?ldur?. ?i întrucât nu uit? c? b?trânul custode, al c?rui ajutor era, a murit în urma unei crize de astm, Julius ?ine o g?leat? cu ap? în bibliotec?, pentru a se sp?la pe mâini dup? ce pune în ordine c?r?ile îmbâcsite de praf.
Pentru dezlegarea misterului acestui praf ciudat, care d? aproape tuturor lucrurilor o pa¬loare boln?vicioas?, s-au format nenum?rate expedi?ii. Cei mai buni speciali?ti în mineralogie, în meteorologie, în ?tiin?a solurilor, s-au dus, va¬r? de var?, cât au putut de departe, spre miaz?zi, în speran?a c? vor g?si de?ertul de unde se presupune c? ar proveni praful. De fiecare dat?, plecarea expedi?iei e un eveniment. Se strânge mult? lume în partea de miaz?zi a Asybarisului pentru a-i saluta pe curajo?ii care vor c?uta, o dat? în plus, s? vad? cât de extins? e izolarea lor de lume, mergând cât mai departe spre sud, cu grija de a se întoarce înainte de sezonul ploilor. Dar bravii temerari s-au ales de fiecare dat? cu un insucces. Au întâlnit p?mânturi întinse, pe care cre?te o iarb? s?rac?, aproape stârpit? de soare, întrerupte, când ?i când, de b?l?i cu ap? mâloas? ori de mici p?duri, compuse din arbu?ti, ad?pos¬tind izvoare inutile, dar n-au g?sit nici urm? de de?ert sau vreun semn c? o fiin?? omeneasc? ar fi trecut, înaintea lor, pe-acolo.
Într-o noapte, pe la începutul lui octombrie, "vântul din sud" devine, brusc, ?ov?ielnic, abia târându-se printre platanii de pe strada C?m?¬tarilor, dup? care se opre?te. Se a?terne o lini?te nefireasc?, atmosfera se limpeze?te ?i, curând, apar pe cer stelele, curate, str?lucitoare, ca desenate cu mâna. De peste tot se aud, atunci, pocnete de obloane ridicate. Asybari?ii deschid larg ferestrele, ca s? intre în case aer proasp?t.
Acea minunat? pace, când nici o adiere nu mai mi?c? frunzele rododendronilor, majestuo?i, mari cât eucalip?ii (în Asybaris, nimeni nu ?tie c? rododendronul e, de fapt, un arbust), dureaz? vreo s?pt?mân?. Apoi, vremea se tulbur? din nou. Începe s? sufle "vântul din nord", aduc?tor de ploi. Ploi lungi, plicticoase, care r?coresc p?-mântul chinuit de secet?, dar care sfâr?esc prin a a?eza peste Asybaris un cer putred.
― Cuno?ti parabola cu c?mila ?i urechile acului? l-a întrebat doctorul Luca pe tân?rul custode, dup? ce a aflat de la gr?dinar c? par¬ticipan?ii la ultima expedi?ie se întorceau f?r? a fi descoperit nimic. Mai degrab? va trece c?mila prin urechile acului decât vor g?si ei de?ertul.
Julius e hot?rât s? nu accepte acest pesi¬mism, chiar dac?-l în?elege. E înc? tân?r, plin de speran??, convins c? trebuie încercat imposibilul.
― Se vor duce mai departe.
― Mai departe? s-a strâmbat doctorul Luca. Mai departe spre ce? B?iete, ?i eu am crezut odat? c? omul î?i d? m?sura numai for?ând imposibilul. Acum, îns?, nu mi-a mai r?mas decât s? m? îmb?t ca un porc, f?r? s?-mi mai pese ce zic imbecilii ?i în?elep?ii... Doctorul Luca se opri, câteva clipe, pentru a-?i ?terge de transpira?ie fa?a conges-tionat?... Aici to?i se socotesc filosofi. Ce e cu praful? De unde vine? Asta se întreab? mereu. Stau cu obloanele trase, jum?tate din an, pe urm?, în cealalt? jum?tate, ascult? cum sun? ploaia pe acoperi?urile de tabl?, ?i vor s?-?i umple singur?tatea cu un de?ert. Nu e caraghios? Pentru mine, nu exist? decât dou? solu?ii, b?iete. S? nu mai ?tii ce vrei ori s? nu te mai intereseze nimic. Se auzeau acum b?t?ile cavernoase ale pendulei cu ram? de sidef, din perete. Julius se foi, o vreme, stânjenit. Ar fi vrut s? spun? c? orice ?ans? dispare abia dup? ce te dai b?tut. Pân? atunci, po?i s? mai speri. Nu g?sea, îns?, vorbele cele mai potrivite. De aceea îi fu recunosc?tor b?trânului "stâlp al tavernelor" din Asybaris, când acesta î?i lu? de pe mas? uria?a p?l?rie de pai ?i plec?, zicându-i, gr?bit, din u??: "Cred c? m? a?teapt? Monseniorul".


16. S-a accentuat starea proast?, dar despre ce altceva ar merita s? vorbesc, în primul rând? Sistemul meu de ap?rare se dovede?te defect.
Probabil, m? tem întâia oar?, cu adev?rat, de moarte ?i m? v?d silit s? constat cât de pu?in valorez. Încerc s? m? împotrivesc, s? nu las r?ul din mine s? avanseze, numai c? între "a vrea" ?i "a putea" e, acum, o pr?pastie. Tot ce izbutesc e s? consimt c? n-are rost s? m? lamentez. Via?a îmi prezint? nota de plat?. ?i trebuie s-o achit f?r? s? crâcnesc.
Ziua se întunec? încet. Ciorile au disp?rut. Pân? anul acesta, n-am avut decât dispre? pentru o?etari, arbust cu o vitalitate agresiv?, care-l ajut? s? creasc? oriunde. O?etarii sunt varianta botanic? a câinilor vagabonzi din Bucure?ti. Cred c? e imposibil s? fie stârpi?i. Acum, îns?, puterea lor de a m?cina ?i piatra cu r?d?cinile îmi impune respect. Lumina amurgului îi face mai pu?in sticlo?i, le d? ceva feciorelnic. ?i, ascun?i pe jum?tate de un zid vechi, cap?t? un mister care îndeamn? subcon?tientul meu s? se legene pe ramurile lor ca într-un balansoar. E un ceas care-?i cere s? iei via?a a?a cum e, cu recuno?tin??. Un tunet sfâ?ie lini?tea, cum ai sfâ?ia o draperie. E primul tunet pe care-l aud în acest an.


17. Dou? zile, am fost din nou la spital. Trebuia s? m? supun unei scintigrafii, "pentru evaluarea gradului de afectare a vaselor coronariene", mi-a explicat doctorul. De data aceasta, am încercat s? m? obi?nuiesc cu condi?ia de pacient pe baza unei strategii simple. Te ui?i fix, insistent, la pere?ii albi ai camerei de spital pân? ce ?i se ?terge totul din minte în afar? de motivul pentru care te afli acolo. Te gole?ti de tine însu?i. Noaptea, v?zând c? nu reu?esc s? a?ipesc, am aprins lumina. Luasem cu mine c?r?ulia cu sfaturi pe care ?i le da Marc Aureliu. Becul chior, vederea sl?bit? ?i confuzia sim?urilor provocat? de nesomn, f?ceau lectura un chin, de aceea am renun?at ?i am ascultat concertele haitelor de câini din curtea spitalului. În paralel, îmi repro?am c? am ajuns un fel de marionet? a angoaselor mele, c? sunt obosit suflete?te peste m?sur?, c? nu mai v?d nici un cap?t. Spre di¬minea??, mi-am revenit. Am g?sit chiar puterea de a m? b?rbieri, pentru a-mi ridica moralul. Nu sunt, înc?, în stare s? judec senin "evenimentul" (infarctul nu e o boal?, ci un accident), dar, cu r?bdare, voi deveni, poate, un pacient model care socote?te perfect normal "servilismul fa?? de trup", dispre?uit de Marc Aureliu.


10. Tân?rul custode a încercat s?-l trag? de limb? pe doctorul Luca. A avut vreo leg?tur? st?pânul s?u cu lumea principilor sau a prela?ilor, de i s-a zis "Monseniorul"? ?i cum a ajuns acest om înv??at ― de la fostul custode, Julius aflase c? Monseniorul ar cunoa?te vreo nou? limbi, între care greaca veche ?i latina ― s?-?i petreac? dimine?ile luptându-se cu cincizeci de pendule, înghesuite, una lâng? alta, în "salonul pendu¬lelor"? Trud? care nici nu d? roade. C?ci mereu se g?se?te câte o pendul? care o ia pu?in înainte sau r?mâne în urm?. E adev?rat, cumva, ce zice Marta, menajera, c? Monseniorul a trecut printr-un spital de boli nervoase? Dar pe cât de limbut e doctorul Luca, atunci când e vorba de "filosofii" din Asybaris, pe atât de re?inut e în privin?a prietenului s?u.
― Marta? Marta, b?iete, e o femeie rea ?i clevetitoare, enervat? c? trebuie s? ?tearg? de praf m?car la dou? zile, atâtea pendule ?i s? ?in? ordine într-o "cas? de nebuni", cum bodog?ne ea. M-am s?turat s-o aud. ?i f?cu un gest plictisit, dispre?uitor, care ar?ta cât pre? punea pe asemenea bârfe. Apoi, morm?i ceva ambiguu:
― Melancolia nu cru?? pe nimeni, s? ?tii. ?i, la urma urmei, între lini?tea sfin?ilor ?i furia ne¬bunilor nu e decât o diferen?? de diagnostic.
Poate, nu întâmpl?tor la intrarea coridorului prost luminat de la etaj, unde se afl? "salonul pendulelor", a fost pus? o statuie de bronz, reprezentând muza t?cerii. Înf??i?eaz? o femeie înf??urat? într-un v?l lung, cu un deget pe buze care sugereaz? o interdic?ie: "Profanii, înapoi!" De aici ?i impresia c? pe ziduri e depus?, ca praful, o t?cere grea. Marta e singura care p?trunde în acest coridor, ?i asta numai dup? ce Monseniorul s-a retras s?-?i fac? siesta, pentru a coborî mai târziu s?-?i asigure provizia nocturn? de lectur?.
Interesant e ?i faptul c?, din toat? biblioteca, imens?, împ?r?it? în patruzeci ?i patru de dula¬puri pântecoase, din lemn de mahon, cu încuietori scumpe, de argint, Monseniorul cite?te numai c?r?i în care e vorba despre oracole ?i m?ri. Seara, la ?apte fix, intr? pe u?? ?i, de fiecare dat?, Julius îl asemuie cu un strigoi. În lumina l?mpilor, care îl sup?r? vizibil, Monseniorul pare mai scund ?i are o fa?? de om bolnav, suferind, ar?tând, din pricina ridurilor, ca o stof? mo¬totolit?. E adus din spate, vorbe?te f?r? s? deschid? gura prea mult, ?i, dac? alt?dat? va fi fost grijuliu cu ?inuta sa, acum nu-i mai pas?, probabil, cum arat?. Umbl? cu aceea?i bluz? ro?cat?, croit? din piele de capr?, ?i cu pantaloni de catifea neagr?. De sub tichia pe care o poart? tot timpul ies ?uvi?e de p?r lung ?i neîngrijit, de un alb murdar, ?i nimic din înf??i?area sa ori din felul ?ov?itor în care se apropie de obiecte, de parc? nu mai e sigur de mi?c?rile lui, nu ?ine de realitatea obi?nuit?. Pune pe mas?, f?r? s? zic? nimic, cele dou? c?r?i luate în ajun ?i a?teapt? ca Julius s?-i dea altele. Tot dou? ?i, bineîn?eles, tot despre m?ri ?i oracole. F?r? s? se uite, m?car, la ele, murmur? un "mul?umesc" slab ?i se prelinge pe u??.


19. "C?r?ile despre oracole" mi-au adus aminte de Fontenelle ?i de sarcasmul sub?ire cu care î?i b?tea joc de preo?ii lui Apolo.
Pe unde voi fi pus, oare, cartea?
Presupun c? se afl? undeva în bibliotec?, dar n-am r?bdare s-o caut.
M-a entuziasmat, ini?ial, ironia cu care Fontenelle îi socote?te pe preo?ii lui Apolo nu doar ni?te escroci, care au organizat la Delfi cea mai mare ?i cea mai rentabil? escrocherie a antichit??ii, ci ?i ni?te diletan?i. Hexametrii în care ei t?lm?ceau bolboroselile Pythiei îl puneau pe zeul poeziei în situa?ia penibil? de a se dovedi un poet minor, un fel de versificator de duzin?, un veleitar. Apolo, ca poet, nu era bun decât s?-i duc? bagajele lui Homer. În schimb, ideea preo?ilor s?i de a stabili c? Pythia trebuia s? fie, obligatoriu, analfabet? a fost genial?. C?ci ignoran?a ei o apropia de rolul de interpret? a zeilor.
Ulterior, în felul meu sinuos, am ajuns s? m? interesez de oracole f?r? asemenea ironii, iar azi, dac? a? urca povârni?ul de la Delfi, a? avea de pus pietrelor o unic? întrebare de r?spunsul c?reia, totu?i, m-a? teme. Cum va ar?ta, oare, acest an pentru mine?


20. Dup? un anumit num?r de pahare de rachiu b?ute, când se dezlegau limbile la cârcium?, tata obi?nuia s? se laude c? b?iatul lui va fi, cândva, "subsecretar de stat" ?i c? va locui "într-un bloc, la etaj". Curios e c? nu se avânta niciodat? s? zic? "ministru". Invariabil, se oprea la o treapt? in¬ferioar?. Probabil, nu cuteza s? treac? de o anumit? limit?, nici m?car sub influen?a rachiului. Cei c?rora le dest?inuia acea aspira?ie nu ?tiau, cu siguran??, cu ce se îndeletnice?te un "subsecretar de stat". Dar din faptul c? "subsecretarul" era "de stat", în?elegeau c? era vorba de o func?ie impor¬tant?. De aceea cl?tinau din cap, sceptici. Nu vedeau cum putea cineva din Lisa s? ajung? la o treapt? atât de înalt?. ?i, ca s? nu-?i arate îndoiala, goleau paharele, trântindu-le apoi pe tabla de zinc a tejghelei: "Mai d?-ne un rând". De?i eram la curent cu acel ideal al tatei (fiindc?, de câte ori m? duceam, trimis de mama, s?-l chem acas?, ?inea s?-l comunice din nou celorlal?i), eu, cu atât mai pu?in, ?tiam cam ce treburi învârte un "subsecretar de stat". Nu mergeam înc? la ?coal?. Aveam, deja, "lecturi", întrucât tata m? înv??ase s?-mi mâz¬g?lesc numele ?i s? casc ochii prin c?r?i pe la cinci ani, dar ziare nu ajungeau în Lisa. Singurele tip?rituri, cu poze ?i cu referin?e mai mult biserice?ti, erau calendarele venite de la Mitro¬polia din Sibiu. De unde s? fi aflat ce era "statul"? Auzisem, poate, c? la Bucure?ti erau "domni importan?i", dar pentru mine autoritatea o reprezentau notarul ?i jandarmii din Lisa. Iar legile erau fixate de p?rin?i. Laudele tatei, totu?i, m? deranjau. C?ci, de câte ori le auzeam, a?teptam s? râd? cineva de ele.
În afar? de acest am?nunt, nu cred c? e ceva demn de re?inut din "via?a mea public?" de care merit? s?-mi amintesc. În "via?a particular?", lucrurile sunt mai pu?in simple.
Eram prin clasa a II-a sau a III-a de liceu, cred. Sau, poate, chiar a I-a? În sfâr?it, n-are prea mare importan??. Un proasp?t absolvent a tip?rit o plachet? de versuri. Avea p?rul negru, lins, favori?i, purta o hain? de piele ?i nu ar?ta deloc ca un romantic, vis?tor ?i u?or bolnav, cum mi se p?¬rea, în acea vreme, c? trebuie s? fie poe?ii. Foarte sigur de sine, cu un ghiul de aur pe deget, ar?ta, mai degrab?, ca un comisar de poli?ie. M-am uitat, totu?i, cu interes ?i cu o u?oar? invidie la el când a venit la liceu s? ne citeasc? din placheta sa. Era primul poet viu pe care îl vedeam, nu conta c? gloria lui nu trecuse de gardul liceului. Din ceea ce am auzit, mai ?in minte doar dou? versuri, care mi se par acum cam rizibile, aproape stupide, dar care, atunci, m-au emo?ionat, poate, de vreme ce le-am re?inut: "Râd, râd / când inima-mi plânge".
Întâmplarea are pentru mine un tâlc anume. Via?a nu e o oper? de art?. E, mai degrab?, un bazar în care g?se?ti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ?tiu cum ar ar?ta o via?? care ar vrea s? fie o oper? de art?. În acest bazar care leag? o na?tere de o moarte ?i în care unii au mai mult noroc, al?ii mai pu?in, eu am fost ceea ce se chea¬m? un vis?tor. M-a? putea compara, eventual, cu o mic? uzin? de visuri. Numai c? visurile mele n-au avut ambi?ii practice. ?i au fost, cele mai multe, ori prea cumin?i, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu m?re?e: s? ajung la Polul Nord, s? aflu "secretul secretelor" dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a v?zut-o nimeni, sau s? devin "om de lume".
Mai ales "om de lume" mi-am dorit, cu st?ru¬in??, s? devin, de?i n-am avut harul necesar pentru asta. Sau, poate, tocmai de aceea. Cei care posed? harul farmecului în societate nu ?tiu cât de peni¬bile sunt eforturile de a-l suplini. Eu am reu?it s? fac din ele chiar o dram?.
Mi-am zis mereu c? explica?ia neputin?ei de a deveni "om de lume" se afl? în faptul c? nu m-am cizelat la timp, nu mi-am dat osteneala s?-mi însu?esc unele deprinderi care ?in de civiliza?ie, deci se pot înv??a. În realitate, cauza e mai adânc?, probabil. Nu e suficient s? cuno?ti ce vin se potrive?te la o anumit? mâncare sau ce flori se cade s? d?ruie?ti în func?ie de situa?ie. Exist? în mine ceva needucabil, cred. Un amestec de triste?e, lips? de umor, stâng?cie ?i rigiditate m-a condamnat s? v?d în "mondenit??i" un chin, o corvoad?, o suferin??, de?i, în singur?tate, am tânjit mereu dup? ele.
Ar fi trebuit s?-mi dau seama din capul locului, poate, c? m? str?duiam în zadar. La pe¬trecerile pe care n-am avut inteligen?a sau pre¬vederea s? le ocolesc, m? mi?cam ca un elefant printre por?elanuri, cum m-am ironizat eu însumi. Vorbeam fie prea tare, ca orice timid care ?ine s? demonstreze c? nu e timid, fie prea serios, iar asta m? f?cea ?i mai neîndemânatec, ?i mai greoi. Nest?pânind arta ?uetelor, îmi era groaz? c? plic¬tisesc, c? stric cheful celorlal?i. ?i reu?eam s? m? inhib atât de bine încât nu mai g?seam tonul nimerit, firesc, în discu?ii.
Probabil, am avut o impresie mult prea bun? despre resursele mele, dac? am insistat. Sau, poate, a fost mai puternic? nevoia, dureroas?, de a m? opune singur?t??ii ce-mi era destinat?. Nu mi-a fost de ajuns s? fiu un contemplativ, s? iubesc pietrele înnegrite de lumin? ?i cerurile decolorate de c?ldur?. Am vrut mai mult. Din pricina asta m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu ?i mi-am detestat stâng?ciile (între altele, n-am ?tiut niciodat? ce s? fac cu mâinile în public). Nu-mi place s-o recunosc, dar au existat momente în care a? fi dat orice pentru a fi mai dezinvolt, mai relaxat, în lume. ?i mi-a fost foarte greu s? m? resemnez cu regrete. Regrete care, vorba lui Nietzsche, seam?n? unor câini care m?nânc? piatr? (ah, ce extraordinar? compara?ie!). Nu ?tiu decât de la al?ii ce este solidaritatea unui grup, nu m-am priceput s?-mi fac prieteni (excep?iile nu sunt meritul meu) ?i m-a? g?si în mare dificultate dac? a? avea nevoie în miez de noapte s? apelez la cineva.


21. Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, ?i-a chemat prietenii la un osp??. E greu de imaginat un sfâr?it mai str?in de logica mea. Trec peste faptul c? eu n-a? avea pe cine s? chem. Dar cum s? transformi moartea în spectacol?


22. Doctorul Luca ascunde, probabil, ceva ― ?i-a zis Julius ― dar ce? În dup?-amiaza în care a deschis prima oar? u?a bibliotecii, b?trânul i s-a p?rut u?or caraghios, poate din pricina uria?ei p?l?rii de pai pe care ?i-o înfundase pe cap, ?i surprinz?tor de spilcuit pentru un be?iv.
Julius tocmai se apucase s? pun? în ordine c?r?ile despre oracole ?i m?ri, dintr-un dulap anume destinat lor, ?i n-avea chef de taifas. Drept care l-a întrebat, nu prea politicos, cu ce putea s?-i fie util. Dorea, eventual, o carte? "Nu", a zis doctorul, a?ezându-se nepoftit pe un scaun ?i sco?ându-?i p?l?ria. Avea p?rul r?rit ?i piept?nat cu grij? pentru a-i acoperi chelia, lavaliera milimetric aranjat?, ceea ce îi d?dea un aer de b?trânel cumsecade, cu totul nepotrivit cu ceea ce auzise Julius, c?, dup? nop?ile de chef umbla tras la fa??, neb?rbierit, cu gulerul c?m??ii murdar.
Discu?ia s-a încropit anevoie ?i pentru c? doctorul are probleme cu auzul. Trebuie s? aplece urechea dreapt? spre interlocutor când i se vorbe?te prea încet. Din când în când, î?i ?tergea fa?a ro?ie cu enorma sa batist? cadrilat? ?i se uita spre pendula din perete. Probabil, a?tepta, plictisit, ora la care se putea urca în apar¬tamentul Monseniorului. A devenit, brusc, atent, z?rind cicatricea de pe pieptul lui Julius, sub?iat? acum de timp ?i de soare. S-a ridicat de pe scaun ?i a atins cicatricea cu degetul: "Ce ai acolo?" "Am suferit o opera?ie pe inim?", i-a explicat, oarecum enervat, Julius, c?ci nu-i pl?cea s? i se vorbeasc? despre asta, dar enervarea i-a trecut în clipa în care a observat c? vederea acelei cica¬trici l-a înviorat pe doctor. În ochii lui, tulburi ?i verzi, ca ai b?l?ilor st?tute, s-a aprins o lumini?? de interes. "Atunci, s? vorbim despre bolile noastre", a exclamat doctorul. Era v?dit încântat c? g?sise un subiect interesant pentru amândoi. Vreo jum?tate de or?, apoi, ?i-au r?cnit m?r¬turisiri despre fric?, despre speran??, despre durerea fizic?. În cele din urm?, doctorul a hot?rât c? marile boli sunt preferabile bolilor meschine. Numai boala adev?rat? te poate face s? fii fericit când po?i s? spui "azi îmi e mai bine", a ad?ugat el, convins c? Julius îl în?elegea, de vreme ce îl asculta cu aten?ie.
Dup? asta, s-au apropiat unul de altul. De câte ori îl viziteaz? pe Monsenior, doctorul Luca î?i face apari?ia. Poart? mereu pantofi de lac, irepro?abil lustrui?i, pe care nu se z?re?te nici un fir de praf, ceea ce într-un ora? ca Asybaris e aproape un miracol, ?i haine u?or demodate, dar atent periate, fiindc?, dup? teoria doctorului, un b?rbat în vârst? nu-?i poate permite s? umble cum se nimere?te. Treptat, tân?rul custode s-a dumirit c?, dincolo de faptul c?-?i pierde nop?ile cu persoane deocheate, doctorul Luca e un personaj ciudat, cu o erudi?ie pestri??. De altfel, cum n-are pacien?i (când are vreo suferin??, so?ia lui, Nelly, trebuie s? apeleze la alt medic, "eu sunt psihiatru", îi aminte?te, sec, doctorul Luca), î?i petrece dup?-amiezile, în afar? de mar?i ?i vineri, prin anticariatele de pe strada C?m?tarilor, interesându-se de limbile vorbite în Africa, de ritualurile budhiste sau de tainele chiroman?iei. La ce-i serveau toate acestea? s-a mirat sincer Julius. R?spunsul l-a surprins: "Am mers prin via?? ca pe o strad? plin? de câini, f?r? s? iau în mân? nici o pietricic?, s? m? ap?r. A?a ceva se pl?te?te". ?i, fiindc? Julius t?cea, doctorul a vrut s? schimbe vorba. "Într-o zi, vei afla ?i tu, b?iete, c? nu moartea e greu de înfruntat, ci via?a".


23. La nou?sprezece ani, am fost în stare s? dorm pe ziare, în prag de iarn?, în Gara de Nord, f?r? s? m? sinchisesc de riscuri. Reu?isem la admitere la toate cele trei facult??i unde d?dusem examen, dar, tot a?teptând deschiderea cursurilor, nu m-am dus acas?. Apoi, am amânat, din motive de economie, mersul la Lisa pentru vacan?a de Cr?ciun. Locuiam, provizoriu (c'est le provisoire qui dure), pe strada Tufelor, cum se numea atunci. Coana Veta, originar? din Lisa, îmi oferise posibilitatea s? fiu al treilea chiria? în singura ei odaie. O c?m?ru?? în care abia înc?peau dou? paturi. Ea ?i b?trânul Mo?ule? dormeau în antreu. Generoas?, coana Veta îmi d?dea ?i câte o cin?. La un moment dat, mi s-a f?cut, îns?, ru?ine ?i n-am g?sit ceva mai bun de f?cut decât s? improvizez o poveste. Am zis c? m? duc dup? alimente, la Lisa. De fapt, min?eam. M-am dus doar în Gara de Nord. Atunci nu erau "aurolaci" acolo, am putut s? par un c?l?tor cumsecade care a pierdut trenul sau a sosit din provincie ?i nu are bani de hotel. Dup? trei zile (ziua umblam pe str?zi, lihnit de foame, sau mai f?ceam pe hamalul), m-am întors pe strada Tufelor ?i i-am povestit coanei Veta c? la Predeal a fost un viscol grozav, care a înz?pezit trenul, încât reu?isem cu greu s? vin înapoi. Eram foarte încântat c? minciuna m? ajuta s? a?tept lini?tit venirea Cr?ciunului.
Pe vremea aceea, toat? averea mea înc?pea în cuf?rul de lemn cu care tata a trecut prin tran?eele primului r?zboi mondial, mai întâi în armata lui Franz Josef, apoi în armata român?. Un cuf?r greu ?i când era gol. Puteam vârî în el pu?ine lucruri ?i îl duceam mai mult pe um?r din pricina mânerului de fier care îmi intra în carnea degetelor. În schimb, m? învârteam numai printre certitudini, convins c? absolutul se g?sea la vârful degetului meu mic. Eram sigur c? puteam rezolva orice cu u?urin?a cu care rezolvasem problema aducerii alimentelor de la Lisa. Dubiile le-am descoperit mai târziu. ?i tot târziu am descoperit c? adaptarea mea în Bucure?ti nu va fi niciodat? complet?.


24. Pot spune, f?r? s? exagerez, cred, c? m-am n?scut demodat. Prea sentimental pentru Lisa. ?i prea conservator pentru Bucure?ti. Prea pu?in suplu, ca s? m? pot adapta, ?i prea susceptibil, ca asta s? nu m? coste. Mi-a r?mas ?i azi ceva de ??ran sub lustrul citadin ?i, probabil, în adâncul melancoliilor mele am p?strat aroma ploilor din Lisa, r?mas? ca umezeala în copacii b?trâni crescu?i în locuri ferite de soare. Cu toate acestea, de câte ori vreau s? m? întorc la identitatea mea, m? încearc? sentimentul tulbure c? nu sunt nic?ieri întreg. Am copil?rit între b?rba?i care b?teau cu pumnul în mas?, la cârcium?, sau aruncau brazii în car, în p?dure, cum ai arunca un vreasc, f?r? ca experien?a aceasta s?-mi fie de folos. M-a f?cut doar s?-mi dau seama c?-mi lipseau calit??i importante pentru a fi un adev?rat b?rbat, potrivit normelor din Lisa, ?i s? m? simt r?u construit. Exista în mine o triste?e nel?murit? pe care m? ru?inam s-o dezv?lui, iar când doream s? m? joc cu al?i copii exageram pentru a fi la în?l?ime. Ulterior, experien?a de elev nimerit printre colegi ai c?ror p?rin?i f?ceau parte din înalta societate m-a aruncat ?i mai adânc în via?a interioar?. Am avut nevoie mereu de un "zid" în spate, s? m? ap?r, ceea ce a consolidat, din p?cate, reflexul meu retractil, iar egoismul a f?cut restul. Lacom de via??, nu m-am priceput s? ofer. Am primit de la via?? mai mult decât am dat. ?i mi-a trebuit mult timp s? accept c? ne na?tem predestina?i. E adev?rat, nu în sensul sugerat de tragediile grece?ti, unde omul e juc?ria zeilor. Destinul, cred eu, ne e, în bun? m?sur?, decis de firea cu care ne-a înzestrat ereditatea.
În cazul meu, destinul a uneltit ?i prin am?nunte, care ar putea fi socotite "fleacuri"; întâmpl?ri lipsite de orice însemn?tate ?i de orice mister, f?r? aparent? leg?tur? cu ce-am tr?it. Dac? n-ar fi existat "unchiul George", n-a? fi nimerit la cel mai simandicos liceu din Bucure?ti... Dac? tat?l meu n-ar fi avut motive personale s? doreasc? s? "evadez" din Lisa... Sau dac? n-a? fi ezitat s? sar un gard care a fost micul meu Rubicon... ?i câte alte întâmpl?ri, care puteau s? nu se petreac? ori s? se petreac? diferit, au contat decisiv în soarta mea! Cele mai multe au fost anodine, dovad? c? destinul nu e, neap?rat, ocult. Nu am nici un merit ?i nici o vin? în privin?a lor (unele s-au petrecut chiar înainte de a m? na?te eu). Dar trebuie s? recunosc c? inclusiv defectele mele au jucat rol de ursitoare. Ni?te ursitoare ironice sau neglijente. De altminteri, presupun c? unele date biografice, care mi s-au p?rut pân? azi esen?iale ― cum e faptul c? m-am n?scut într-un sat care tr?ia dup? datini sau reguli din secolul al XVII-lea ?i, într-o singur? zi, în câteva ore, am fost "transplantat" în secolul al XX-lea, în Bucure?ti ― nu sunt "cauze", ci "fundal". Decisive au fost, pe lâng? unele "detalii", defectele sau contradic?iile caracterului meu. Ele au atârnat greu în balan??, transformând în fatalitate întâmpl?ri ce puteau s? r?mân? altminteri f?r? consecin?e.


25. Ceva mi-a r?mas, totu?i, din lectura stoicilor. O anumit? jen?. Pân? în acest an, nu vroiam s? aud de b?trâne?e. Puteam alerga dup? autobuz, dac? era cazul. Acum, încerc s? accept c? sfâr?itul poate dura câteva clipe. O în?ep?tur? fulger?toare în piept, în dreptul inimii, cum am sim?it adineauri stând întins în pat, pe întuneric, ?i, dac? nitroglicerina nu-?i face efectul, totul s-a terminat. Ce rost ar avea s? m? mint? Sunt un mecanism ?ubrezit, uzat. În?elept ar fi s? m? obi?nuiesc cu acest gând, s? am bagajele f?cute ?i, dac? se poate, s? r?mân calm.
Mai greu e s? m? împac cu st?rile în care am impulsuri autodistructive. Nimic nu justific? aceste impulsuri în afar? de la?itate. Pe unii boala, suferin?a i-au înt?rit. Eu de ce n-a? fi, m?car, rezonabil? C?ci deprim?rile nu-mi fac decât r?u. Tocmai de aceea nu m? mai intereseaz? acum r?ul din lume, de?i secolul care se va încheia la sfâr?itul acestui an a demonstrat mai mult decât oricare altul c? Infernul nu e deloc o chestiune metafizic?, a?a cum sus?ine Biblia. A? dori s? spun ceva despre r?ul din mine. Întrucât nici pentru golul din jur nu pot s? dau vina pe ghinioane. El este opera mea. Din p?cate, nimic în via?? nu poate fi luat de la cap?t. Sisif era, cu siguran??, tân?r, în vale, înainte de a sui coasta muntelui.
O cioar? mo??ie, observ, pe crengile o?e¬tarilor, departe de grupul de pe zid. S-a n?scut, poate, ?i ea în zodia Racului. Rev?d turlele celor dou? biserici din Lisa, ridicate spre cer ca dou? bra?e scheletice. Curtea pustie pare ie?it? din timp ?i am, azi, înc? mai clar?, senza?ia de via?? în care nu mai sunt "actor", ci "spectator". Mai lipse?te s? aud "vântul din sud" f?când s? scâr?âie tabla de pe acoperi?.


20. Ciudat e c? nimeni, în Asybaris, nu se gân¬de?te la cercetarea ?inuturilor dinspre miaz?¬noapte, unde s-ar g?si marea despre care unii spun c? e de o limpezime ce-?i taie respira?ia, dar în ultima noapte a anului se transform? în noroi. Valuri mari, murdare, s-ar izbi atunci de stâncile ro?ii de pe ??rm. A doua zi, când apa e din nou limpede, pe toat? marea plutesc pe?ti mor?i, cu bur?ile albe întoarse spre soare. Al?ii sunt con¬vin?i c? în jurul m?rii se ridic?, asemenea unor bastioane, pere?ii unui munte de multe mii de metri în?l?ime ?i c?, din aceast? pricin?, nici o vietate nu se poate apropia de ea. Marea e in¬terzis? pân? ?i p?s?rilor fiindc? în ea se arunc?, de milenii, cenu?a zeilor mor?i.
Discu?iile acestea se poart? pe un ton prudent, cu pauze lungi, înc?rcate de b?nuieli nem?rturisite, ce arat? c? asybari?ii se tem, cum¬va, de taina acelei m?ri. Singurul care-?i îng?duie s? discute deschis e doctorul Luca.
― Vor s? spun? c? acolo e un cimitir divin? Explica?ia lui pentru lipsa de dorin?? a celor din Asybaris de a-?i extinde curiozitatea ?i spre miaz?noapte e mai simpl?.
― Exist? lucruri pe care le po?i avea doar dac? stai departe de ele. F?când gre?eala s? le cau?i, le pierzi, i-a zis lui Julius ?i, pentru c? tân?rul custode nu p?rea convins, i-a reprodus o inscrip?ie pe care o observase pe un templu din Tibet: "Cine ?tie totul nu ?tie nimic. Cine nu ?tie nimic ?tie totul". Din nefericire, e greu s? g?se?ti pe cineva în ora?ul ?sta care s? consimt? c? via?a nu înseamn? atât ceea ce ni se întâmpl?, cât ceea ce ne persecut?, conchise doctorul Luca, r?mas pe gânduri.


27. În m?sura în care copil?ria e partea noastr? de paradis, "Asybaris" e un nume posibil al reversului ei, al p?r?ii noastre de infern. Acolo, toate destinele sunt terminate. Nu mai e nimic de sperat decât un de?ert (fiindc? într-un de?ert am?girile n-au cap?t) ?i o mare care p?streaz? amintirea zeilor disp?ru?i. Un "Asybaris" e ascuns, probabil, ca o fatalitate, ca o pedeaps?, în subcon?tientul tuturor celor care nu se mul?umesc cu lumea obi?nuit? sau nu ?tiu s? se bucure de ea, dar îl descoperim abia când nu mai e nimic de îndreptat. Probabil, de aceea cerul pr?fos din Asybaris mi se pare mai real, uneori, decât ce-mi amintesc. Mi se potrive?te mai bine azi, de?i în?eleg c? exist? în mine ?i ceva arhaic, care n-a putut fi educat în ciuda dorin?ei de a fi în pas cu al?ii.


28. Din visul de azi-noapte nu mai ?in minte decât un vânt puternic care zgâl?âia ni?te chipa¬ro?i. "Arbori catolici", m-a l?murit cineva a c?rui fa?? n-o vedeam.





iunie


1. Mi s-a telefonat de la spital. Vestea e proast?. Probabil, va fi necesar? o opera?ie la inim?. Deocamdat?, trebuie s? fac o coronaro¬grafie. Dup? aceea se va lua hot?rârea.
M? a?teapt? o var? grea. Sper s? nu m? fi în?elat când am sus?inut c?, în cazul meu, curajul, cât a fost, s-a n?scut totdeauna din fric?. A existat o limit? a fricii dincolo de care nu mi-a mai p?sat.
― Interven?ia ― vom vedea de ce tip ― v? sf?tuiesc s-o face?i în str?in?tate, a mai zis profesorul.
Dar cu ce bani, dac? e scump??
Între timp, temperatura a devenit, ziua, canicular?. Cerul e gol, secetos. Albastrul lui arat? ?ters, ca într-o fresc? uzat? de trecerea timpului.


2. Cotrob?ind prin sertare, s?-mi caut pa?aportul, am dat peste un document. E o reproducere dup? un pergament semnat la Sebe?, în octombrie 1664, de Anna Bornemisza, so?ia Principelui Transil¬vaniei Apafi Michai I. Documentul confirm?, ca boieri, pe Dobrin Greavu, pe Stoica ?i fiul s?u Radu, precum ?i pe Bucur Paler din Lisa, cu condi?ia ca ei s? fac? servicii militare ecvestre la castelul din F?g?ra?. Informa?ia am întâlnit-o ?i în cartea lui Ioan Cavaler de Pu?cariu, "Date istorice despre familiile nobile române din Transilvania", ap?rut? la Sibiu, în 1895. Totu?i, nici o clip? nu mi-a trecut prin minte s?-i dau vreo importan??. Când am primit "documentul", am zâmbit ?i l-am aruncat în fundul unui sertar. În?eleg de ce "un¬chiul George" ?i-a fran?uzit prenumele. Vroia s? scuture de pe el praful din Lisa, s?-l "înnobileze", întrucât "Gheorghe" îi suna, probabil, prea rural, dezavantajos pentru ambi?iile sale de a se învârti în cercurile selecte ale societ??ii. Pe mine, îns?, nu m-au încercat niciodat? asemenea ispite. Nu m-a emo?ionat deloc faptul c? un str?mo? al meu folosea, lâng? nume, epitetul nobiliar "de Lisa". De altfel, cam intuiesc ce valoare avea acea "boierie", de vreme ce, într-un alt document, din 1678, se spune c? pe a?a-numi?ii "boieri liberi" principesa "i-a l?sat s?-?i zic? boieri", dar, dac? nu-?i pl?teau d?rile, puteau fi b?tu?i cu vergile, ceea ce nu prea sugereaz? un statut boieresc. Ca elev la "Spiru Haret" am avut mul?i colegi din protipendada Bucure?tiului. Pu?ini proveneau din clasa de mijloc. ?i a trebuit s? m? decid repede dac? m? ru?inam de originea mea ??r?neasc? sau, dimpotriv?, m? mândream cu ea. Mai e nevoie oare s? precizez c? am ales ultima variant?? Asta m-a f?cut imun la fumuri aristocratice.
Dac? a? fi luat, îns?, în serios ascenden?a mea boiereasc?, a? fi avut în bunicul meu dinspre mam?, Ion Matei ?erban, o confirmare. Îl cunosc doar din fotografii, dar rar mi-a fost dat s? v?d pe cineva care s? par? un aristocrat îmbr?cat ??r?¬ne?te, înalt, cum îl arata un tablou comandat de "unchiul George" la Cluj, unde bunicul se dusese s?-?i vad? fiul aflat la facultate, blond, cu o musta?? stufoas?, îmbr?cat cu un cojocel înflorat peste c?ma?a de bumbac (era iarn?, probabil), cu cioareci ?i cizme, are o distinc?ie de boier în redingot?. În copil?ria mea, se vorbea despre el cu respect, ca despre un fost stâlp al satului, ce se bucurase de o mare autoritate. Mama îmi povestea c? n-avea nevoie s? ridice glasul ca s? domine. Când intra în biseric? ("biserica mic?", greco-catolic?), era suficient s? tu?easc? u?or, ca lumea s? se dea la o parte, f?cându-i loc s? se duc? în stran?. Ca orice b?rbat din Lisa, va fi intrat ?i în cârciumi, dar nu mi-l pot imagina printre cheflii. Locul care i se potrivea cel mai bine era biserica. Dintr-o monografie a Lisei, am aflat c?, în prim?¬vara anului 1914, venise un ordin scris de la jude? ca la gr?dini?a din Lisa s? nu se mai vorbeasc? române?te. Pentru a se da înc? mai mult? greutate dispozi?iei, s-a cerut comitetului ?colar s-o avize¬ze. De frica represaliilor, membrii comitetului au semnat un proces verbal cu aviz favorabil. Doar dou? persoane au scris pe acea hârtie "nu" ?i au semnat. Preotul ortodox ?i bunicul meu.
Cel?lalt bunic, dinspre tat?, Ion Paler, "Nica Tonii", cum i se zicea în sat, era, se pare, hâtru ?i cârtitor, mare amator de r?m??aguri finalizate la cârcium?, mai totdeauna în folosul s?u. Mi s-a vorbit de o împrejurare în care a pus r?m??ag c? va ridica în aer ro?ile dinapoi ale unui car plin cu brazi ?i a reu?it, a?ezându-se în genunchi sub osia din spate. A avut patru fete, dintre care una, o frumuse?e dup? spusele tatei, a murit de tubercu¬loz? prin Bucure?ti, unde se angajase slujnic?, ?i un b?iat. Tat?l meu. Probabil, spre deosebire de cel?lalt bunic, nu prea punea pre? pe înv???tur?, de aceea nu l-a impresionat, se pare, faptul c? b?iatul s?u d?dea semne ale unei înzestr?ri intelectuale neobi?nuite. I-a îng?duit s? se învârt? iarna în ju¬rul unui preot b?trân, care l-a înv??at pe tata, înainte de ?coal?, s? scrie ?i s? citeasc?, împru¬mutându-i apoi c?r?i, dar, dup? ce treceau Pa?tile, îl trimitea cu vacile pe Calea Secii. N-avea decât s? se intereseze, mai departe, de ispr?vile lui Alexandru "Machedon" sau ale lui Por împ?rat, zgâindu-se prin c?r?ile împrumutate de la preot, dac? avea grij? s? vin? seara, acas?, cu vacile s?¬tule. Când a sosit sorocul mersului la ?coal?, n-a vrut s? aud?. "Vacile cine le p?ze?te? Fânul îmi trebuie pentru iarn?. Pân? nu cade z?pada, nu te las s?-?i pierzi timpul la ?coal?. Dup? aceea, po?i s? te duci, pân? la Pa?ti", i-a zis. În zadar a încercat biata bunica, o femeie m?run?ic? ?i cuviincioas?, s?-l înduplece. Bunicul nu era omul s? se lase înduio?at. "Îl las la ?coal? dup? ce cade z?pada pân? ce d? col?ul ierbii. Îi ajunge", a decis. Despre abecedar ?i t?bli?a de ardezie avea o p?rere proast?, dac? trebuiau pl?tite. În concep?ia lui, ?coala trebuia s? le dea copiilor tot ce le trebuia pentru înv???tur?, de vreme ce îi lua de la treburi. Nu ?i-a schimbat opiniile nici când tata i-a uimit pe înv???tori, în ciuda faptului c? mergea, practic, la ?coal? doar un trimestru, pe timpul iernii.
În acea vreme, ?coala din Lisa nu era o institu?ie de stat. Autorit??ile habsburgice nu se ar?tau preocupate de luminarea satelor române?ti. Se mul?umeau s? strâng? d?rile ?i s? trimit? jandarmii pentru p?strarea ordinei. În schimb, pe cheltuiala unui comitet de la Sibiu, al fostului Regiment gr?niceresc român, se organizase o re?ea de ?coli în satele de la poalele mun?ilor F?g?ra?i. Acest comitet, din care au f?cut parte ?i figuri ilustre, cum ar fi Ion Codru-Dr?gu?anu, era interesat s? ajute la ridicarea unor intelectuali români, de aceea se interesa de elevii valoro?i ce se remarcau la înv???tur?. * Când tata a absolvit clasa a II-a, comisia, care venise de la Sibiu s? constate rezultatele ?colii din Lisa, l-a examinat ?i l-a trecut direct în clasa a V-a. Aceea?i comisie, în anul urm?tor, i-a dat absolven?a de ?apte clase ?i a promis c? va suporta jum?tate din cheltuielile necesare ca s? poat? urma liceul. Cealalt? jum?¬tate s-au legat s-o asigure înv???torii ?i cei doi preo?i din sat, unul ortodox, altul greco-catolic.

* Circulara cu nr. 685, din 18 august 1875, când diriginte în Lisa era Ion Pop Reteganul, ?i pe care am g?sit-o citat? în aceea?i monografie a Lisei, întocmit? de "unchiul George", e mai mult decât gr?itoare in privin?a condi?iilor în care func?ionau aceste ?coli: " Onoratei Eforii ?colare din Lisa. Înaltul minister de culte a dificultat în noul Abecedar de Petri urm?toarele trei pasaje: la pag. 44, numele de ??ri în?irate sub punctul 1: la pagina 82, din punctul 3, alineatul al 2-lea: «Patria român? cuprinde toate acele ??ri unde locuie?te ?i tr?ie?te na?iunea român?»; la pag. 84 în strofa 4 versul al treilea: «cum e România toat?». Spre a corespunde înaltei ordina?iuni de o parte, iar de alta, pentru a nu cauza p?rin?ilor spese cu procurarea altor abecedare, dispunem ca pasajele dificultate s? se lipeasc? solid cu hârtie celit? sau s? se ?tearg? neligibil".

Când, îns?, delega?ia "sponsorilor", cum s-ar zice azi, s-a dus la bunicul meu s?-i anun?e marea veste, bunicul a ascultat, f?r? s? se arate tulburat de norocul fiului s?u, dup? care a pus o întrebare care-i va fi n?ucit, probabil, pe genero?ii patrio?i ce-i intraser? în curte, ferici?i c? î?i f?ceau datoria: "Bine, bine, lui îi pl?ti?i, dar mie cine îmi pl?te?te?" Dup? care le-a explicat c? avea patru fete de m?ritat, c? trebuia s? trudeasc? din greu pentru a le asigura zestre ?i c? nu se putea lipsi de ajutorul singurului s?u fecior, care urma s?-l mo?¬teneasc?. Urmarea a fost c?, în loc s? mearg? la liceu, tata a ajuns slug? într-un sat vecin. Simbria pe care o primea era mai important? pentru nevoi¬le bunicului meu decât istoria lui Alexandru "Machedon".


3. Când vine vorba de via?a pe care a dus-o înainte de Asybaris, doctorul Luca în?ir? tot felul de ciud??enii.
― Vin dintr-o lume care avea un singur cusur, b?iete, i-a zis el lui Julius. Era prea bun? pentru mine. Acolo domneau trei reguli: s? ?tii s? suferi, s? ?tii s? te ab?ii ?i s? ?tii s? mori. Or, eu nu eram în stare s? îndeplinesc nici una din aceste cerin?e.
A declarat asta cu o bun? dispozi?ie suspect?, dup? care, f?r? s? se lase rugat de tân?rul custo¬de, a alunecat spre alte amintiri.
― Am fost c?lug?r într-o m?n?stire domini¬can?, dezmo?tenit de tat?l meu din pricin? c? p?r?sisem medicina, împotriva voin?ei lui. Do¬ream s? m? r?zbun, îns? am fugit de-acolo, chi¬nuit de visele erotice pe care le aveam noapte de noapte. Ca s?-mi pierd urma, m-am îmbarcat pe un vapor care m-a l?sat în insula Rodos. Acolo am f?cut nego? cu antichit??i, trafic de droguri ?i, în cele din urm?, ca s? scap de ochii poli?iei, am tr?it printre pescari, strângând date despre sirene. Dar nu m-am putut ab?ine când m-am îndr?gostit de nevasta unuia din pescari. A trebuit din nou s? fug, altminteri muream înjunghiat. M-am întors la medicin? ?i m-am angajat psihiatru într-un ospiciu aflat mereu în criz? de doctori deoarece se g?sea departe de orice localitate.
Vorbea aproape amuzat, de parc? nu era el în cauz?, iar fa?a ro?ie îi d?dea ceva comic.
― Sincer s? fiu, îmi e greu s? v? imaginez în ras? de c?lug?r, a recunoscut Julius.
― Poate c? nici nu eram demn de ea, a ad¬mis, dup? o clip? de ezitare, doctorul Luca... S-a oprit s?-i cear? tân?rului custode un pahar cu ap?. Dup? ce ?i-a astâmp?rat setea, a continuat pe cu totul alt ton.
― Era o mân?stire veche, b?iete, a?ezat? între o p?durice ?i un lac acoperit de m?tasea broa?tei. Când se sc?ldau c?lug?rii, le pluteau b?rbile pe apa murdar? ca ni?te nuferi putrezi?i. Spectacol care n-avea nimic evlavios în el, te asigur. ?i, nu-?i ascund c? m? dusesem acolo f?r? s? fiu atras pân? atunci de c?lug?rie. O f?cusem într-un acces de revolt?. Pentru c? mama a fost o târfa, b?iete. Când mi-am luat diploma de medic, am fugit, fericit, s? i-o ar?t ?i tat?lui meu. El n-a g?sit nimic mai bun de zis decât c?, de vreme ce aveam o profesie, nu mai era obligat s?-mi dea nici un ban. Câteva seri dup? aceea, am vrut s? s?rb?toresc evenimentul cu o prieten? care fusese iubita unui negustor trecut bine de a doua tine¬re?e. Acesta a venit, atunci, beat mort, la masa noastr? ?i m-a insultat. Mi-a zis "Fiu de c??ea". Furios, l-am pocnit cu un scaun. Individul s-a pornit s? vocifereze c? sunt un bastard, c? tat?l meu nu era, de fapt, tat?l meu ?i c? mama f?cuse din casa ei un bordel. Am vrut s? m? reped la el, dar cineva m-a lovit din spate cu un obiect tare în cap ?i am le?inat. M-am trezit la spital, unde am z?cut câteva s?pt?mâni. Dup? întâmplarea asta, nimic n-a mai fost ca înainte. Am r?mas cu mari dureri de cap ?i o duceam din be?ie în be?ie, por¬nit împotriva întregii lumi ?i, mai ales, împotriva femeilor. Ziceam, mânios, c? toate sunt curve ?i cred c? ura aceea m-a dus la m?n?stire, nu credin?a... Te intereseaz? ce-?i spun?
Dar n-a a?teptat o încuviin?are.
― M-a? fi resemnat, poate, cu hot?rârea pe care o luasem, dac? n-ar fi existat acolo un fanatic veninos, o stârpitur?, cu p?rul sp?l?cit ?i ochii apo?i. Avea um?rul stâng mai sus decât cel drept, din care pricin?, când mergea, era aplecat într-o parte ca o balan?? strâmb?. Mâinile îi tremurau, de aceea ?i le ?inea, de obicei, vârâte în buzunarele sutanei. Infirmit??ile ?i boala, c?ci era ?i bolnav de pl?mâni, îl înr?iser?, în loc s?-l smereasc?. La început, p?ruse prietenos, cu toate c? urâ?enia l?untric? îi ie?ea prin piele. Într-o sear?, îns?, m-a auzit zicând, într-un moment de derut?: "Doamne, d?-mi un semn ?i voi crede în Tine". M-a dojenit: "Dumnezeu n-are nevoie de credin?a ta. Tu ai nevoie s? crezi în El. Î?i închipui, cumva, c? Dumnezeu depinde de tine? Dumnezeu nu exist? ca s?-i ceri tu ceva. Abia dându-i, e?ti vrednic de El. În?elegi?" Am plecat capul ?i n-am zis nimic. Mai târziu, rela?iile dintre noi s-au înr?ut??it. C?ci aveam obiceiul s? spun unele lucruri care sunau prea liber într-o m?n?stire. Odat?, le explicam unor c?lug?ri cum se deghizeaz? diavolii în îngeri. ?i m?rturiseam c? eu nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu înconjurat de îngeri. Mi-l imaginez singur. Asta îl face mai uman. "Fratele Martin" m-a învinuit c? sunt eretic. "De ce? Pentru c? spun ce gândesc? ― l-am întrebat. Dac? te intereseaz?, î?i pot împ?rt??i ?i ?ie re?eta dup? care poate fi g?sit Dumnezeu". S-a holbat la mine. Devenise ?eap?n. Doar mâinile i se b?l?b?neau pe lâng? trup. A bâiguit, nehot?rât: "Cum?" "Simplu. Simplu de tot, i-am zis. Declari sus ?i tare, ca mine acum, c? n-ai nevoie de El. C?-?i ajungi ?ie însu?i. ?i, în clipa aceea, î?i dai seama c? min?i. Nu-?i ajungi ?ie însu?i. Nu-?i ajunge toat? lumea. Mai e nevoie de ceva dincolo de tot ce e?ti ?i po?i s? fii. Ei bine, în acel moment l-ai g?sit pe Dumnezeu. El e acel «ceva» care-?i lipse?te ?i care, în realitate, î?i va lipsi mereu. Dumnezeu e o absen?? de care nu ne putem dispensa. Un gol pe care nu-l putem nici umple, nici ignora". M? privea cu ur? ?i, ap?rându-se cu mâinile ca de o vedenie, m-a trecut din rândul ereticilor printre atei. Ceea ce m-a îndârjit. I-am zis: "Un ateu îl contest? pe Dumnezeu ?i cu asta a terminat, caraghiosule (era prima oar? c? nu m? mai controlam), în timp ce eu sus?in c? Dumnezeu trebuie s? existe pentru a-l putea întreba: De ce, Doamne, ai l?sat atâta tic?lo?ie pe lume? De ce tocmai eu trebuia s? m? lovesc de ea? Ca s?-i fac aceste repro?uri, trebuie s? existe". Obrazul supt de tuberculoz? s-a învine?it ?i l-am sim?it pe "fra¬tele Martin", ca pe o reptil?, gata s? m? atace: "Cum î?i permi?i «fiu de c??ea»?" a reu?it s? bâlbâie ?i, înainte s? pot reac?iona, mi-a întors spatele. In noaptea aceea a lipit pe u?a chiliei mele o hârtie pe care copiase un verset din "Cartea Regilor": "Aceast? cas? va fi ca un exemplu. Oricine va trece prin fa?a ei se va cutremura ?i va spune: De ce Domnul a f?cut aceasta, acestui p?mânt ?i acestei case? ?i tot ei vor r?spunde: Pentru c? l-au abandonat pe Domnul Dumnezeul lor ?i au urmat zei str?ini ?i s-au închinat lor; iat? de ce Domnul a adus asupra lor toat? aceast? nenorocire". V?zând hârtia, dup? slujba de diminea??, l-am c?utat pe "fratele Martin". Eram furios. R?bdarea mea ajunsese la cap?t. Nu aveam inten?ia s?-l lovesc, dar mi-am pierdut cump?tul când mi-a zis din nou "fiu de c??ea ". Atunci am v?zut negru în fa?a ochilor. Am t?b?rât cu pumnii pe el ?i l-am umplut de sânge. A doua zi, am fost alungat din m?n?stire...
În final, doctorul Luca a recunoscut c? nu s-a putut ata?a de nici un loc... "Cu excep?ia unuia", a ad?ugat el, enigmatic.
― De aceea am venit aici în Asybaris, de unde nu se mai poate pleca nic?ieri. Aici sunt for?at s? fac ce n-am f?cut niciodat?, s? r?mân.


4. M? gândesc la îndr?zneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior crea?iei sale. Ceea ce ar însemna c? Dumnezeu "curge" o dat? cu noi. Sfâr?itul crea?iei sale ar fi ?i sfâr?itul s?u.


5. Cineva care s-ar uita în sertarele mele cu medicamente n-ar avea, probabil, nici o ezitare s? m? considere ipohondru. ?i, poate, chiar sunt. Bineîn?eles, am o provizie important? de somnifere. Aproape nu mai pot adormi f?r?, iar dup? dou?, trei ore m? trezesc.
Omul care doarme e un om diminuat, zicea Rivarol. Eu cred c? lucrurile stau exact pe dos. În somn, suntem mai adev?ra?i decât în stare de veghe. ?i, oricum, diminuat sau nu, prefer s? nu m? trezesc în mijlocul nop?ii transpirat ?i cu pulsul m?rit.


6. Se înnoreaz?. Poate, va ploua. O cioar? a zburat de pe zid ?i trece prin dreptul ferestrei. Gata, a disp?rut. Bate ?i vântul.


7. Cum m? întorc spre tabloul unde tata e tân?r artilerist, îmi reînvie în minte, melancolic?, admi¬ra?ia cu care-l priveam în copil?rie. Era a?ezat între ferestrele dinspre uli??, deasupra unei icoane. De câte ori m? uitam la el, eram convins c? tat?l meu a fost un r?zboinic viteaz, de temut. Calul s?u negru, ca pana corbului, zburând prin aer, într-un elan irezistibil, cum va fi f?cut-o faimosul Ducipal al lui Alexandru Macedon, tunica vi?inie a c?l?re?ului, fluturând în vânt, cascheta argintie ?i, mai ales, sabia ridicat?, care-mi sugera c? inamicul tremura ca varga, îmi umpleau sufletul de mândrie. Nimeni nu m-a l?murit c? tabloul reprezenta un desen standard în care era l?sat un mic gol unde se lipea fotografia cu chipul celui care primea tabloul ca "suvenir" din armata imperial?. ?i e bine c? s-a întâmplat a?a. Am crescut cu aceast? imagine eroic? ?i n-am f?cut nici o leg?tur? între ea ?i ce mi-a povestit tata despre momentele dificile de pe front. Eram încredin?at c? bravul "kanonir Alecsandru Paleriu", cum î?i scrisese tata numele, cu cerneal? neagr?, lâng? indicativul unit??ii, pusese pe fug? mul?i du?mani prin asalturile sale impetuoase. Îl priveam cum strângea cu mâna stâng? dârlogii, cum î?i îndemna calul cu pintenii ?i parc? auzeam zgomot de trupe care se retr?geau, intimidate de acei artileri?ti cu pantaloni alba?tri ?i cizme lucitoare, trimi?i în lupt? de b?trânul cu favori?i albi, din medalionul de deasupra, c?ruia tata îi zicea Franz Iozef. Habar n-aveam c? totul se întâmplase într-o istorie diferit? de cea în care ne g?seam pe la 1930, când studiam eu tabloul, cople?it de încântare, ?i c? tata fusese târât cu for?a în r?zboi, în armata unui imperiu care disp?ruse. Important era ce sim?eam eu.
În genere, când se discut? despre copil?rie se vorbe?te, aproape totdeauna, despre puritate. Eu n-am curajul s? spun c? am fost un copil pur. Am impresia c? admira?ia pentru faptele importante de arme pe care fantezia mea le atribuia tân?rului artilerist, omul pe care l-am iubit cel mai mult, a fost una dintre pu?inele convingeri senine, neclintite, din acea vreme. În rest, defectele mi-au tulburat sufletul de timpuriu cu gânduri pe care nu îndr?zneam s? le m?rturisesc p?rin?ilor mei. M? feresc de aceea s? vorbesc despre inocen?a copi¬l?riei. Cred c? n-am fost niciodat? inocent. Dac? nu exist? decât paradise pierdute, al meu a fost unul cu mici probleme.


8. Rela?iile mele cu "unchiul George" au fost, din capul locului, proaste. Când l-am cunoscut mai bine eram, deja, m?ri?or. Cred c? aveam patru sau cinci ani. Auzisem, îns?, des, vorbindu-se despre el în cas? ?i totdeauna cu o anumit? deferen??, mai accentuat? la mama, care îi zicea, ca toate surorile lui, "domnul", cu toate c? era mai mare decât el cu doi ani. Numai c? aceast? deferen??, în loc s?-mi impun?, m-a determinat s?-l privesc aproape ca pe un str?in, când ne f?cea cinstea, vara, s? treac? pe la noi. R?ceala lui binevoitoare stârnea în mine reflexe retractile, cu atât mai mult cu cât o trata ?i pe mama la fel ?i nu eram în m?sur? s?-i apreciez ascensiunea social?.
Intelectualii se bucurau, în acea vreme, în Lisa, de o mare pre?uire, iar "unchiul George" reu?ise o carier? care-l ridicase deasupra tuturor. Înv??ase la ?coala normal? de la Blaj, "mica Rom?", unde, ca greco-catolic (mama a devenit ortodox? prin c?s?torie), beneficiase, probabil, de unele scutiri de taxe, importante pentru starea material? a bunicului meu. Începuse, apoi, studii teologice, tot pe baz? de înlesniri financiare b?nuiesc, pe care le-a p?r?sit, îns?, neavând înclina?ii preo?e?ti. A preferat Filologia pentru care avea o voca?ie real?. A terminat "Literele" la Cluj, cu rezultate str?lucite, ob?inând o "Magna cum laude" ?i onoarea de ?ef de promo?ie pe ?ar? care îi d?dea dreptul la o burs? de specializare în str?in?tate. Dar când s-a prezentat, în Bucure?ti, s?-?i încaseze premiul, în lei-aur, s-a pomenit dat la o parte. Aranjamente bizantine de culise îi trecuser? bursa unui absolvent ie?it pe locul al treilea. "S? te trimit? Blajul în str?in?tate", i s-a spus "unchiului George", f?r? menajamente. "De aceea m-am b?tut eu pentru România Mare?" a strigat el în cabinetul înaltului personaj de la minister, care-i comunicase refuzul; îns? jocurile erau f?cute. Ca s? i se închid? gura, i s-a oferit postul de inspector ?colar; "inspector general pe ?ar?", cum îi pl?cea "unchiului George" s? precizeze, de câte ori cineva abrevia calitatea pe care o de?inuse în tinere?e; ?i ap?sa, semnificativ, pe cuvintele cheie, adic? "general" ?i "pe ?ar?", din care rezulta c? nu fusese un inspector oarecare.
Se "b?tuse" pentru România Mare era cam pompos spus. O f?cuse ca telefonist la cartierul general al Unirii unde, la dou?zeci ?i trei de ani, se pusese în serviciul marilor figuri politice adunate la Alba Iulia. Era mândru c? tot lui i se încredin?ase misiunea de a scrie editorialul în ziarul ap?rut, de nu m? în?el, chiar la 1 decembrie 1918. Cum se pricepea de minune s? intre în gra?iile celor cu care venea în contact, a ajuns un soi de secretar particular al lui Maniu. Pe urm?, din motive pe care nu le cunosc, a p?r?sit politica, întorcându-se la ambi?iile intelectuale. Dar n-a reu?it s? ob?in? banii necesari pentru a face studii de filologie comparat? în Spania, Portugalia ?i Italia, cum î?i dorise cu pasiune. Bunicul l-a refu¬zat, explicându-i: "Ar trebui s? vând boii din jug ?i nu pot. Cu ce s? mai lucrez? Eu te-am ajutat cât m-au ?inut puterile. Mai mult de atât, n-am cum".
Dup? asta, "unchiul George" s-a consolat cu postul de "inspector general pe ?ar?". S-a însurat, la Cluj, cu o fat? c?reia mult? vreme i s-a zis în sat "unguroaica", apoi a început s? se isc?leasc? "George ?erban", în loc de "Gheorghe ?erban", pentru a-?i lustrui pu?in provenien?a, ?i ?i-a cump?rat un baston de abanos cu m?ciulie de argint pe care-l învârtea, seniorial, vara, când se plimba pe uli?ele din Lisa.
În felul lui, "unchiul George" era un personaj-spectacol. Î?i purta soclul cu el pretutindeni ?i nu mai putea vorbi decât ca o statuie vie. Îi pl?cea enorm s? se aud? vorbind, s? aib? auditoriu, s? transforme orice discu?ie în monolog ?i monologul în conferin??. Când venea, vara, în Lisa, f?cea, duminica, oper? de iluminist. Le explica oamenilor, strân?i în jurul lui, pe uli??, c? p?mântul se învârte sau îi l?murea cum s-a n?scut poporul român. Avea o voce baritonal?, bine timbrat?, ?i un pronun?at instinct pentru teatru. Î?i l?sa capul pe spate, iar b?rbia voluntar?, înfipt? în aer cu câ?iva centimetri mai sus decât pozi?ia normal?, ?i nasul acvilin d?deau chipului s?u, în acele momente, un plus de energie, de autoritate, care-l f?ceau dominator, chiar trufa?. Nu admitea s? fie contrazis, de aceea tata îl incomoda uneori. Se înv??ase s? peroreze, ?i nu-i lipsea, pentru a fi un orator de mare clas?, decât c?ldura. Poza prea mult, nu se putea debarasa de obi?nuin?a de a se asculta doar pe sine.
În sat, lumea îi zicea "domnu' ?erban", "domnu' profesor" sau "domnu' din jos", deoa¬rece locuia în cap?tul din jos al satului. Surorile îl "domneau" ?i ele, iar "unchiul George" nu protesta. Presupun c?-i f?cea chiar pl?cere, c?ci modestia n-a fost niciodat? pe gustul s?u.
Pe la începutul deceniului al treilea, avea patruzeci de ani. Nu mai era "inspector general pe ?ar?", ajunsese subdirector la liceul "Spiru Haret" din Bucure?ti, unde era ?i profesor de român?. Isc?lea manualele de gramatic? pe care le alc?tuia cu un alt profesor, Avram Todor, dac? nu m? în?el, cu numele modificat, George ?erban. ?i î?i construise în Lisa o cas? care nu sem?na cu cele¬lalte case din sat. Era un fel de vil?, cu verand?, dormitor ?i sufragerie. Acolo î?i petrecea vacan?ele, ca un boier retras la mo?ie. De la el a aflat tata c? liceul "Spiru Haret", un liceu ultraselect în acei ani, preferat de o bun? parte a protipendadei bucure?tene, oferea copiilor cu p?rin?i strâmtora?i material cinci burse ale comitetului ?colar. Burse foarte ispititoare, mai mari decât cele date de stat, c?ci includeau, pe lâng? taxele ?colare ?i costul între?inerii în Bucure?ti, la internat sau la gazd?, uniforma, c?r?ile ?i trei c?l?torii, dus-întors, în vacan?e, la Cr?ciun, la Pa?ti ?i vara.
În afar? de cas?, care r?mânea încuiat? trei sferturi din an, "unchiul George" mai avea în Lisa ?i ceva p?mânt arabil, plus o livad? cu meri tineri, în "Lunc?". P?mânturile trebuiau arate, sem?nate, grâul trebuia secerat, cartofii trebuiau pr??i?i, cule?i, du?i în pivni??, iarba trebuia cosit? de dou? ori, o dat? pentru fân, apoi, toamna, pentru otav?, fructele trebuiau adunate, transportate în p?tul. Mai existau zaplazurile care putrezeau ?i trebuiau reparate, merii trebuiau spoi?i, altoi?i ?i trata?i. Toate acestea, ?i altele, cereau zile serioase de lucru, iar "unchiul George" nu prea era dispus s? pl?teasc?. Se va fi gândit, oare, c? ducerea mea la liceul "Spiru Haret" îi permitea s?-i cear? tatei, drept recuno?tin??, s?-l scuteasc? de angaralele legate de ce avea în Lisa? Nu-i exclus. Era, din punctul lui de vedere, o bun? solu?ie. Cine putea fi mai de încredere decât cumnatul s?u, care îi era ?i obligat pe deasupra? Mai încercase îmbinarea generozit??ii ?i profitului cu un alt nepot, dar opera?ia e?uase din pricina nepotului care nu se omora dup? carte. Eu am ap?rut, cumva, la timp pentru a-i rezolva problemele gospod?re?ti. ?i mi-l închipui zicându-i tatei, când a aflat c? vroia s? m? trimit? la "Radu Negru", în F?g?ra?: "Dar de ce s?-l dai la liceu într-un ora? de provincie, cumnate?" I-a vorbit despre cele cinci burse filantropice ce se ob?ineau prin concurs, dar, cu m?rinimie, îi va fi dat de în?eles c? nu era cazul s?-?i fac? griji. Ca subdirector al liceului, avea, evident, posibilit??i s? m? ajute, la nevoie, s?-mi înving contracandida?ii. Tata se va fi gr?bit, probabil, s?-l lini?teasc?, asigurându-l c? la ?coala primar? din Lisa eram un elev str?lucit, la care "unchiul George" va fi strâmbat cu dispre? din frumosul s?u nas acvilin: "Nu compara, cumnate, ?coala din Lisa cu cele din Bucure?ti". Ideea c? puteam r?zbi singur nu-i convenea. Aceasta ar fi diminuat meritul s?u ?i, propor?ional, recuno?tin?a tatei.
Într-o duminic? dup?-amiaz?, îmbr?cat cuviincios, cu c?ma?? de bumbac ?i cu obiele curate în opinci, m-am supus ― e adev?rat, f?r? nici o pl?cere ― voin?ei tatei care m-a luat de mân?, ducându-m? la "unchiul George" s? m? exa¬mineze. Ne-a primit în verand?, a?ezat într-un fotoliu de r?chit?. Dup? ce mi-a verificat nivelul cuno?tin?elor, a p?rut mul?umit, i-a spus tatei c? eram inteligent, dar i-a atras aten?ia c? prea îmi vâram nasul în c?r?i nepotrivite pentru un "mucos" ca mine. "Cavalerii nop?ii" îmi trebuiau mie? Sau "Aventurile lui Alexandru Macedon"? Tata a înghi?it în sec. El adusese în cas? romanul în fascicole "Cavalerii nop?ii". ?i tot el îmi deschisese apetitul pentru cuceririle lui Alexandru "Machedon". Socotind "prostii" lecturile cu care dorisem s?-l impresionez, "unchiul George" mi-a poruncit: "Ţine-te de ce înve?i la ?coal?". Am plecat capul ru?inat, iar tata l-a asigurat c? a?a voi face.
C?ci, dup? ce a luat hot?rârea s? m? trimit? în Bucure?ti, f?r? s? se lase înduplecat de protestele ?i de plânsetele mamei, care nu vroia s?-?i trimit? "prin str?ini" unicul b?iat, ?i se interesase de condi?iile în care se acorda bursa, tata devenise mai atent cu "unchiul George". Nu-l mai contrazicea decât dac? era pu?in cherchelit. ?i nu se mai codea când cumnatul s?u îi cerea s?-i coseasc? iarba din "Lunc?" ori s?-i culeag? cartofii din locul de pe Calea Sâmbetei. Î?i l?sa balt? treburile ?i se ducea s?-l mul?umeasc? pe "unchiul George" care se ar?ta din ce în ce mai preten?ios, pe m?sur? ce eu m? apropiam de sfâr?itul celor patru clase primare.
Eu, îns?, nu aveam nici un interes s? m? prefac. "Unchiul George" nu-mi era deloc simpatic. Prea se uita la mama de sus, ca un "domn important" la o ??ranc?, nu ca la o sor?. Sim?eam c? nu avea pentru mine nici o afec?iune ?i m? fâstâceam în fa?a lui. Era un b?rbat frumos, cu mare succes la femei, am aflat mai târziu, dar când nu ?inea s?-?i încânte interlocutorul se purta autoritar ?i aspru. Socotea, probabil, normal s? m? intimideze ?i s?-i r?spund monosilabic la între¬b?ri. ?i nu-?i imagina, desigur, c? farmecul lui de bun vorbitor nu m? impresiona. M? uitam cum î?i l?sa capul pe spate, parc? pentru a ar?ta c? nu vroia s? fie întrerupt, dar, dup? ce îi ziceam, smerit, "s?rut mâna", m? strângeam lâng? tata. Când venea la noi, tata m? lua deoparte ?i-mi atr?gea aten?ia s? m? port frumos, s? nu-l sup?r pe "unchiul George". Dac? ne duceam noi la el, ne primea ca pe ni?te rude s?race. Nu ne invita niciodat? s? intr?m în sufragerie sau în dormitor, ca s? nu-i murd?rim covoarele. Ne accepta doar pe verand? sau la buc?t?rie. Poate ?i de aceea vizitele pe care i le f?ceam sem?nau a hatâr din partea lui, iar pentru mine reprezentau o corvoad?. A? fi preferat s? alerg descul? pe miri?te decât s?-mi zic? tata "mergem la domnu' din jos".


9. E atât de pustie aceast? curte, strivit? de o lumin? dur? la amiaz?, încât din ce în ce mai des m? cred în afara timpului. V?d aceia?i o?etari, cu frunzele întunecate de soare, ceea ce îi face misterio?i. N-a plouat demult, iar o?etarii se asociaz? bine cu seceta.
Îmi vin în minte tablourile lui Vermeer, în care e evident c? pictorul nu suport? opacitatea zidurilor. De aceea deschide în ele ferestre sau, dac? nu, a?eaz? pe pere?i h?r?i care sunt tot un fel de ferestre. Eu am nevoie nu de "deschideri" (opacitatea chiar m? ajut?), ci de somn. Vreau s? pot dormi, chiar dac? subcon?tientul transport? ?i în somn starea mea confuz?. În pu?inele ore în care n-am stat cu ochii deschi?i, m-am visat plimbându-m? printr-un cimitir. Era soare, cald. Copaci înverzi?i, multe flori. Pe fiecare monument funerar, în loc de nume, era o inscrip?ie. "Nimeni nu se poate ascunde de el însu?i". Iar dedesubt, data mor?ii. Am tres?rit v?zând c? to?i muriser? la patruzeci ?i patru de ani, vârsta la care, conform unei ghicitoare, care a speriat-o pe mama, trebuia s? mor ?i eu.
De când n-am mai fost în Lisa? Uneori, am impresia c? mi-am visat ?i copil?ria.


10. Experien?a tr?it? de mine, pân? la un¬sprezece ani, a unei vie?i în afara istoriei, este cu neputin?? azi, inclusiv pentru copiii de la ?ar?. Istoria a dat buzna pân? ?i în mân?stiri, cu ajutorul telefonului, al ziarelor, al televizorului. Omul se na?te, deja, pr?bu?it în istorie, preg?tit s? depind? de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioad? preistoric?. De cum deschide ochii, se familiari¬zeaz? cu lumea. Chiar ?i miracolele s-au mutat din natur? în tehnic?, iar cerul e interesant doar pentru astronomi. Or, cu cele vreo trei sute cincizeci de case ale ei, Lisa era, prin deceniul al treilea din secolul XX, o a?ezare aproape închis?, ca a?ez?rile medievale. Unica ei deschidere real? era spre munte. Ce se petrecea în afar?, în istorie, cu excep?ia r?zboaielor, nu conta, se întâmpla parc? pe o alt? planet?. Cerul reprezenta o surs? de evenimente zilnice infinit mai importante, deoarece cartofii puteau putrezi în p?mânt din pricina ploilor, fânul nu se usca, dac? nu era soare, iar o grindin? putea zdrobi lanurile de grâu ?i de secar? din care oamenii î?i ob?ineau pâinea.
Nici m?car satele din împrejurimi nu le-am cunoscut pân? la unsprezece ani. Le z?ream doar, de la distan??, turlele bisericilor. Cum ar?ta un tren ― dac? auzisem de trenuri ― n-aveam cea mai vag? idee. În schimb, îmi erau familiare stelele din osiile Carului Mare ?i Carului Mic. Înainte de a merge la ?coal?, unde am primit întâiele no?iuni de geografie, nu ?tiam decât c? Lisa se g?sea în România ?i c? România avea capitala la Bucure?ti. Eram la curent ― aflasem de la tata ― cu faptul c? "Domnul ?tefan" îi snopise în b?taie pe turci, dar m? îndoiesc c? f?ceam diferen?a cuvenit? între ?tefan cel Mare ?i Gruia lui Novac.
În fa?a prim?riei, exista un monument cu un vultur de ciment în vârf, cu aripile desf?cute, închinat b?rba?ilor din Lisa c?zu?i în primul r?zboi mondial. Numele lor erau s?pate cu litere aurite pe patru pl?ci de marmur?. Acolo se ?inea, duminica, hora. Ţipetele vesele ale clarinetului ?i bufniturile tobei, amestecate cu praful stârnit de cizmele fl?c?ilor ?i de sandalele fetelor, luau monumentului orice nimb de solemnitate. Nimeni nu se gândea la cei "c?zu?i". Noi, copiii, cu atât mai pu?in. Când ne s?turam s? c?sc?m gura la hor?, ne aduceam ?i noi obolul la lipsa de respect fa?? de istorie, hârjonindu-ne pe grilajul care era prea scund ca s? poat? ap?ra monumentul.


11. Evenimentele la care se raportau oamenii din Lisa erau pu?ine. Ziceau: "Asta se întâmpla înainte de r?zboi". Sau: "La câ?iva ani dup? r?zboi... " Erau luate ca repere ?i evenimente locale ("Murise tata" ori "B?iatul cel mare înc? nu se n?scuse"), dar cu istoria b?rba?ii veneau în contact doar când erau lua?i în r?zboi. Erau "rechizi?iona?i" de la coas?, de la plug, de la t?iatul lemnelor în p?dure, ?i trimi?i "s? fac?" istorie, târându-se prin tran?ee, dup? care cei ce sc?pau se întorceau s?-?i depene amintirile pân? ce venea alt m?cel.
La dou?zeci ?i doi de ani, tata se v?zuse az¬vârlit în istorie, într-un regiment de români arde¬leni din armata lui Franz Josef. În acea vreme, nu exista post telefonic în Lisa, iar ve?tile ajungeau în sat greu. Întors de la coas?, seara, auzise ni?te zvonuri, cum c? ar fi început r?zboiul. S-a hot?rât s? treac? în aceea?i noapte mun?ii, s? se duc? la o rud? îndep?rtat? ce se mutase în Bucure?ti ?i s? a?tepte acolo desf??urarea evenimentelor, îns? bunicul l-a descurajat: "?i dac? nu-i decât un zvon?" Din nenorocire, îns?, nu era doar un zvon. A doua zi, au venit în Lisa furgoane de la F?g?ra?, c?ile de acces spre munte au fost barate, un plutonier must?cios s-a a?ezat pe scaunul primarului cu registrele în fa?? ?i to?i b?rba?ii mobilizabili au fost obliga?i s? plece pe front.
De prin Europa, pe unde a ajuns frontul, tata trimitea p?rin?ilor ?i surorilor ve?ti optimiste, cum cerea cenzura militar?. Dup? ce s-au terminat c?r?ile po?tale, a expediat scrisori mâzg?lite pe scoar?? de mesteac?n; în versuri, fetelor din sat, ?i în proz?, p?rin?ilor. Le aducea la cuno?tin?? c? era s?n?tos ?i c? deviza companiei (probabil, vigilen?a cenzurii militare sl?bise în fa?a acelei corespon¬den?e primitive) era "arma-i pu?ca, n?dejdea-i fuga, sc?parea-i Duhul Sfânt". Într-o vreme, scrisorile au încetat. Au trecut mai multe luni f?r? nici un semn. Degeaba se duceau surorile tatei în fiecare sear? la omul care împ?r?ea po?ta în sat. Acesta ridica din umeri: "N-am nimic. Îmi pare r?u". Bunica l-a jelit, convins? c? murise. Bunicul, mai pu?in sentimental, prefera s? a?tepte o în?tiin?are oficial?. N-aveau de unde s? ?tie c? fiul lor dezertase, împreun? cu al?i solda?i români, dup? ce trupele lui Mackensen intraser? în Bucure?ti, ?i r?t?cise prin mun?ii Buz?ului, apoi ai Vrancei, pân? ce "dezertorii" au fost siguri c? se g?seau în dreptul liniilor armatei române, retrase din calea nem?ilor. În?eleg acum c? tata a nimerit în Regimentul 25, comandat de colonelul Cr?iniceanu, c?ci mi-a povestit c? a asistat la execu?ie în Vinerea Pa?tilor din 1917. Pu?in a lipsit s? fie ales s? fac? parte din plutonul de execu?ie. *

* În ziua de 6 februarie 1917, colonelul Al. Sturdza, coman¬dantul Diviziei a 15-a, vine în sectorul Diviziei a 8-a, pe care o comandase înainte, înso?it de aghiotantul s?u ?i de ordonan??. Spune c? dore?te s?-?i ia r?mas bun de la fo?tii subalterni. Colonelul Al. Sturdza era fiul lui Dimitrie Sturdza, ?ef al Partidului Liberal ?i de mai multe ori prim-ministru al României, ?i ginerele frunta?ului conservator Petre Carp. În sectorul Diviziei a 8-a, la poalele dealului Volo?cani, Sturdza ?i aghiotantul s?u trec, peste linia tran?eelor ?i a re?elelor de sârm? ghimpat?, la inamic. Ordonan?a, un tân?r ??ran român, refuz? s?-i urmeze. Colonelul Sturdza î?i împu?c? ordonan?a. Dou? zile mai târziu, prin mai multe puncte ale frontului, ofi?eri ?i solda?i români c?zu?i prizonieri la nem?i au fost trimi?i din liniile germane în tran?eele armatei române, aducând cu ei o "Chemare" pe care colonelul Sturdza o adresa osta?ilor. El le spunea solda?ilor ?i ofi?erilor români c? inten?iona s? alc?tuiasc?, în mun?ii Vrancei, o "o?tire nou?" pentru "a reîntregi ce s-a stricat ?i a recuceri ce s-a pierdut", pretinzând c? guvernul care declarase r?zboi Germaniei ?i Austro-Ungariei ac?ionase împotriva intereselor na?ionale. La 10 februarie 1917, tot în sectorul Diviziei a 8-a, a fost prins locotenent-colonelul Cr?iniceanu, comandantul Regimentului 25, pe când se întorcea din liniile germane, unde se întâlnise cu colonelul Al. Sturdza, de la care primise instruc?iuni ?i manifeste. Colonelul Cr?iniceanu a fost trimis în fa?a Cur?ii Mar?iale sub acuza?ia de tr?dare. Ţinând seama de faptul c? era fiul generalului Cr?iniceanu, fost ministru de R?zboi, ?i nepot de sor? al gene¬ralului Prezan, comandantul Armatei a IV-a, magistra?ii nu l-au condamnat la moarte, cum se pedepsea tr?darea în timp de r?zboi, ci la munc? silnic? pe via??. Generalul Prezan a casat, îns?, sentin?a ?i l-a trimis din nou în fa?a Cur?ii Mar?iale pe fiul surorii sale, isc?lind, dup? aceea, el însu?i sentin?a de condamnare la moarte. Colonelul Cr?iniceanu a fost împu?cat de un pluton de solda?i din propriul s?u regiment, în Vinerea Pa?telui, în fa?a celor pe care îi comandase.

La sfâr?itul r?zboiului, când s-a întors în Lisa, nu l-a recunoscut mai nimeni. Avea aproape dou?zeci ?i opt de ani. Trecuse printr-un tifos exantematic cumplit, î?i l?sase musta??, se maturizase sub gloan?e ?i vorbea stins, abia auzit, deoarece coardele vocale îi fuseser? afectate în urma exploziei unui obuz care-l îngropase în p?mânt.
Cu asta, contactele tatei cu istoria au încetat. Sau au devenit neinteresante. C?ci, în Lisa, istoria nu cânta la fanfar?, nu m?r??luia în cizme ori în bocanci. Umbla descul?? ?i se mul?umea cu o goarn? dogit?. Prim?ria angajase un b?rbat, u?or handicapat, care n-avea un alt rost, trimi?ându-l, de câte ori era nevoie, s? cutreiere satul cu goarna în mân? ?i s? anun?e ce trebuia adus la cuno?tin?a tuturor. El ?inea loc de ziar, de aparat de radio, de Monitor oficial. Colinda, con?tiincios, toate uli¬?ele cu mersul lui stânjenit de un defect care-l f?cea s? ?chiop?teze ?i, la fiecare r?spântie, se oprea, ducea goarna la gur?, sco?ând ni?te zbierete metalice, dup? care tr?gea aer în piept, se proptea mai bine pe picioare ?i începea, plin de im¬portan??: "Oameni buni, se aduce la cuno?tin?? c?..." Slujba?ul prim?riei mai ?i pocea numele prim-mini?trilor demisionari sau însc?una?i, când anun?a vreo schimbare de guvern, dar cui îi p?sa de asta? Oamenii erau mul?umi?i c? nu se anun?au d?ri noi ori vreo primejdie de molim?. Politica nu intra în obsesiile lor. Satul avea alte probleme. Vestea c?, din pricina ploilor, cartofii erau ataca?i de viermi ori c? se d?dea voie, pentru un timp, s? se aduc? lemne din p?dure, conta mai mult decât ce se petrecea la Bucure?ti. "Domnii cu treburile lor, noi cu ale noastre", se zicea în Lisa. Banii se câ?tigau greu. În afar? de câteva c?ru?e cu cartofi pe care le ducea, toamna, la gar?, tat?l meu nu prea avea ce vinde. Grâul abia ne ajungea pentru pâine. Porumbul, nici el nu ne prisosea. Înlocuirea unei vite de jug care se pr?p?dea reprezenta un motiv grav de îngrijorare ?i chiar de nesomn.
Cam a?a a ar?tat ceea ce s-a numit "sabotarea istoriei", "boicotarea istoriei". Mai important de¬cât orice scandal politic era s? fie a doua zi soare, pentru a se usca fânul. Altminteri, se îng?lbenea, iar vacile nu-l mai mâncau cu pl?cere. Uneori, la alegeri, se stârnea, duminic? dup?-amiaz?, o trâmb? de praf, care scotea lumea din cur?i, dornic? s? vad? ma?ina "candidatului". Câteva zeci de curio?i se strângeau atunci la prim?rie, în vreme ce babele din vecini se mul?umeau s? se uite de la por?i. Dup? ce automobilul candidatului pleca, eve¬nimentul era comentat la cârcium? ?i, în aceea?i seara, era uitat. Norii de ploaie interesau mai mult decât norii care se adunau pe cerul Europei. "Omul cu goarna" era, mai degrab?, un spectacol, iar, pentru mine, întâmpl?rile istorisite de tata din via?a lui de artilerist se amestecau cu pove?tile despre Por împ?rat.


12. Lautreamont zice undeva: "Mi s-a spus c? sunt fiul unui b?rbat ?i al unei femei. Asta m? tul¬bur?. Eu credeam c? sunt mai mult". Pe mine m? bate gândul c? sunt mai pu?in.


13. Mamei trebuia s?-i smulgi vorbele cu cle?¬tele ca s-o sco?i din lumea ei interioar?. Dac? n-o sâcâiam cu întreb?ri, putea s? tac? ore întregi, f?r? s? ia parte la discu?ii ?i, probabil, f?r? s? le as¬culte. A trebuit s? aflu de la al?ii c?, înainte de a se m?rita, când Lisa era sat de grani?? în imperiul habsburgic, trecuse mun?ii, fire?te f?r? pa?aport, ?i mersese pe jos pân? în Bucure?ti, ca s? se angaje¬ze în lunile de iarn?, la familia unui doctor, pentru a strânge ceva bani de zestre. Prim?vara, se întor¬sese tot pe jos. Se dusese în Muscel, la Nuc?oara, iar, de-acolo, ocolind pichetele de gr?niceri, ur¬mase poteci t?inuite.
De citit, a citit toat? via?a numai dou? c?r?i, ?i pe acelea silabisindu-le. Biblia ?i un ceaslov de rug?ciuni, cu foile îng?lbenite ?i p?tate de mu?te, care st?tea, de obicei, pe pervazul ferestrei dinspre curte. Poate durit??ile unei existen?e care nu era deloc trandafirie decât pentru vilegiaturi?tii încânta?i s? descopere un Ev Mediu prelungit nu foarte departe de ?oseaua na?ional? ce leag? Sibiul de Bra?ov, poate grijile o f?cuser? s? se închid? din ce în ce mai mult în sine. Îmb?trânise repede, cum îmb?trâneau femeile din Lisa, supuse unor munci grele, al?turi de b?rba?i. La na?terea mea, avusese treizeci ?i trei de ani. N-am v?zut-o niciodat? vesel? ?i n-am auzit-o niciodat? cântând, de?i tata, dac? era cu chef, o nec?jea repro?ându-i c? nu mai cânta ca înainte de c?s?toria lor. Imaginea care-mi st?ruie în memorie e a unei fiin?e de o ermetic? obi?nuin?? a discre?iei, ce transforma orice suferin?? în tain?. Când nu lucra, st?tea cu o mân? în poal? ?i cu alta la b?rbie, acoperindu-?i, cumva, simbolic, gura pungit?, f?r? s? se plâng? niciodat? de ceva. Tot ce se întâmpla era, în logica ei, hot?rât de Dumnezeu. Nu lipsea în nici o duminic? de la biseric? ?i respecta cu sfin?enie toate rânduielile cre?tine?ti, încât, probabil, g?sea c? nici revoltele, nici lamenta?iile n-aveau rost. Înainte de a se culca, b?tea în fiecare sear? o sut? de m?t?nii, iar dac? tata, care citea în pat, ridica ochelarii de pe nas, pe la a cincizecea m?tanie, zicându-i ironic (de?i era epitrop la biserica ortodox?), "Las?-l, tu, c? s-o fi culcat ?i el", îl certa, speriat? c? o asemenea blasfemie putea atrage vreo nenorocire asupra casei noastre. Dup? ce-?i termina m?t?niile, adormea mai împ?cat?, c?ci orice îndoial? reprezenta pentru ea, probabil, un p?cat. Iarna, î?i instala r?zboiul de ?esut în cas? ?i preg?tea pânz? de cânep? ori de bumbac, pentru nevoile noastre, fe?e de mas? împodobite cu desene imaginate de ea, ?tergare înflorate sau covoare ce trebuiau duse, pe urm?, la piu?. Î?i ?inea m?run?i?ul pentru biseric?, singurii ei bani, între "valurile" de pânz? din lavi?a veche, aflat? în tind?, ?i, mai târziu, la sfâr?itul vacan?elor, o vedeam cum pândea s? ias? tata, cu treburi, prin curte. Atunci, m? lua de mân?, m? tr?gea spre lavi?? ?i îmi punea repede în palm? m?run?i?ul economisit din ofrandele ce se cuveneau bisericii. Totul f?r? o vorb?. Avea grij? numai s? nu afle tata care, la rândul lui, îmi d?dea o sum?, aceea oficial?.
În orice caz, Thomas d'Aquino se în?ela zi¬când: "M? tem de omul unei singure c?r?i". Mi-ar fi pl?cut s? mo?tenesc împ?carea cu sine de care a fost în stare mama. Din p?cate, misterele eredit??ii au vrut s? iau de la ea doar firea de introvertit.


14. Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dac? eram, ca mama, un om re¬ligios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodat?. Era convins? c?, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre str?lucitoare în ele ?i cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde înceteaz? s? mai existe "mâine". Numai pân? acolo po?i s? iube?ti, s? visezi, s? regre?i. Brusc, tot ce n-ai f?cut va r?mâne pentru totdeauna nef?cut.
Îmi dau seama c? a contempla continuu "nimicul" care va ridiculiza, necru??tor, toate ambi?iile ?i vanit??ile nu e deloc o prob? de inteligen??. Ar însemna s? prelungim în absurd gestul acelui pap? care d?dea foc, seara, unor câl?i pentru a privi cum se duce via?a. Important e s? nu irose?ti "posibilul" înainte ca misterul hidos al mor?ii s? te înghit? ?i pe tine. Ce rost are s?-?i aminte?ti în fa?a unui cer senin ce spune Eclesiastul, c? totul e de?ert?ciune? Dar trebuie s? consimt c? lini?tea cu care vorbe?te Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neîn?eles. Aproape inuman?. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrab?, nedumeriri. De ce s? ?ii, oare, s? dormi ca tân?rul Marc Aureliu, pl?pând ?i boln?vicios, pe p?mântul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a l?sat darurile vie?ii ca s? ne bucur?m de ele, nu ca s? le dispre?uim. Asceza neag? via?a. ?i poate nu gre?esc v?zând în disperare ?i chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. E?ti disperat c? pierzi ceva ce iube?ti sau nu mai supor?i via?a deoarece nu vrei s-o accep?i sub form? de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar "servilismul fa?? de trup" nu-l pot socoti o ru?ine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care m? trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ame?it de o indolen?? luminoas?, cumva "p?gân?", c?ci avea la baz? un soi de misticism senzual, m? f?ceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat s? iubesc via?a atât de mult încât nu-i pot în?elege pe cei care zic c? nu le pas? de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se v?ic?ri ― pe care eu n-o am ― ?i credin?a profund? c? tot ce i se întâmpla intra în ordinea divin?. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea c? Nemesis ?inea, în univers, balan?a dintre bine ?i r?u? Dac? a? reu?i ?i eu s? cred, ca mama, c? totul e decis de o for?? care nu las? nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. A?a, sunt o juc?rie a dificult??ilor mele interioare. Seara, m? culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul s? dorm pân? ce o dung? cenu?ie se vede la marginea perdelelor, semn c? afar? noaptea se sub?iaz?, m? scol, îns?, cu gândul c? via?a e singurul lucru cu adev?rat important.
Ceea ce nu m? scute?te s? m? v?d mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat nicio¬dat? cu ateismul. F?r? Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauz?. O lume profan? mi se pare o lume profanat?. Dar asta nu m? ajut? prea mult.


15. "Te-ai gândit vreodat? c? la începutul oric?rei religii se afl? o Carte?" întrebase doctorul Luca. Julius admise c? nu. "Un custode trebuie s? ?tie asta", hot?râse doctorul. A pomenit Biblia, Coranul, Talmudul ?i alte c?r?i sacre, dar tocmai când Julius credea c? va pleca, întrucât î?i pusese pe cap p?l?ria uria?? de pai ?i se uitase la pendula de sidef, se a?ez? din nou pe scaun ?i îi vorbi despre "c?r?ile blestemate", numind ni?te titluri de care tân?rul custode nu auzise m?car: Cartea lui Toth, Stan?ele de la Dzyan sau Excalibur; "cartea care te face nebun", ad?ug? dup? o pauz?, cu aerul c?-?i amintise de o întâm¬plare îndep?rtat?. Îi vorbi cu lux de am?nunte, ca o autoritate în acest domeniu, despre regii-vr?jitori, cum au fost Henri al III-lea, care se retr?gea într-un donjon al castelului pentru opera?iile necurate, ?i mama sa, Caterina de Medicis, precum ?i despre papii-vr?jitori. "Au existat ?i papi-vr?jitori?" s-a mirat Julius, neîncrez?tor. Doctorul Luca se înfl?c?rase ?i aproape urla de entuziasm. "Papa Leon, în secolul al V-lea, papa Honorius, în secolul al Vll-lea, papa Silvestru, în secolul al Xl-lea au avut o asemenea faim?. Sixt al V-lea a fost învinuit de spanioli c? ?i-a vândut sufletul diavolului pentru a ajunge pontif. Oarecum surprins, Julius urm?rea nu atât ce spunea doctorul, cât schimbarea care se produ¬sese în b?trânul "stâlp al tavernelor". Avea pungi mari sub ochi, ca de obicei. B?use noaptea ?i, probabil, nu se odihnise suficient în cursul dimine?ii. Dar ochii îi str?luceau acum de pasiune. Î?i a?ez? p?l?ria pe mas? ?i, luând în mân? o carte, a ?inut s?-i explice tân?rului custode ce este stihoman?ia: deschizi o carte, oricare, la întâmplare ?i afli ce urmeaz? s? ?i se întâmple, încercând s? t?lm?ce?ti primele cuvinte de pe pagin?.
"Existau discu?ii aprinse ?i la m?n?stire în ce prive?te stihoman?ia, l-a asigurat doctorul Luca pe tân?rul custode care-l privea neîncrez?tor. Unii erau de p?rere c? orice încercare de a for?a v?lul pe care Creatorul l-a pus între noi ?i ceea ce urmeaz? s? se întâmple e un p?cat. Mai drastic, «fratele Martin» sus?inea c? vanitatea de a vrea s? ?tim mai mult decât ne e îng?duit s? ?tim e o necuviin?? fa?? de Creator, o ambi?ie diavoleasc?, ?i c? nu trebuie ridicat v?lul de pe ceea ce trebuie s? r?mân? ascuns. Eu, dimpotriv?, sus?ineam c? e firesc s? vrem s? vedem în viitor. C? omul a fost totdeauna dornic s? afle ce-i rezerv? soarta. A?a se ?i explic? existen?a atâtor oracole ?i interesul de care s-au bucurat augurii de tot felul.
E adev?rat, î?i relu? doctorul Luca argu¬menta?ia, dup? o pauz?, c? teologii s-au v?zut pu?i în mare încurc?tur?. Pe de o parte, în Biblie, profe?ii au prezis viitorul spunând c? el e deter¬minat dinainte de Dumnezeu. Pe de alt? parte, tot potrivit Bibliei, omul e liber s? aleag? între bine ?i r?u. Impasul a fost rezolvat abia prin ideea c? Dumnezeu ?tie dinainte ce va alege omul ?i c? l-a determinat în cuno?tin?? de cauz?. Drept care Biserica s-a ferit s? condamne oficial stiho¬man?ia. În multe biserici ea a fost practicat? deschis, chiar de preo?i ?i de persoane de rang înalt. Meroveu, primul rege franc, s-a închis trei zile ?i trei nop?i în basilica Sfântul Martin din Tours pentru a se ruga pe mormântul sfântului ?i pentru a consulta Psalmii, Cartea Regilor ?i Evangheliile în zorii celei de a treia zi. Când a deschis Cartea Regilor, privirea i-a c?zut pe cuvintele: Tradidit vos Dominus Deus noster in manibus inimicorum vestrorum. ?i a ie?it din biseric?, plângând amar".
"De unde ?ti?i toate astea?" a întrebat Julius, în speran?a c? va reu?i s?-l provoace la o m?r¬turisire care s?-i dezv?luie ce ascunde doctorul Luca. ?tergându-?i broboanele de transpira?ie, ce-i f?ceau fa?a aproape lucioas?, acesta îl privi încurcat. "Cum de unde? Magia ?i nebunii au fost pasiunea mea".


16. De bun? seam?, cu modul meu defensiv de a tr?i nu aveam cum s? devin un om de ac?iune. Era firesc s? m? las tr?it de evenimente, de întâmpl?ri, dus de val. Dar am avut ?i foloase de pe urma acestui defect. El mi-a permis unele mici cute¬zan?e pe care altminteri, cu siguran??, n-a? fi ajuns s? le am. În adolescen??, m-am "dus" la Polul Nord, cu Nansen, apoi la Polul Sud, cu Amundsen ?i Scott, r?mânând lâng? o sob? cald?. Am ?i plâns din cauza lui Scott, mort, înghe?at, în z?pezi. N-am fost un "pragmatic", termen foarte la mod? azi. ?i nu-mi pare r?u. Detest sincer pragmatismul. Mi se pare stupid s? consideri adev?rat numai ce e util ?i avantajos când sunt atâtea dovezi (piramidele, între altele) c? f?r? înfruntarea z?d?rniciei nu exist?, probabil, grandoare.
Altceva regret. C? nu m? pot l?uda cu nici o "nebunie" adev?rat?; una din acele "nebune?ti" îndr?zneli pe care e infinit mai pu?in grav s-o ratezi decât s-o evi?i. ?i ce paradox ironic! în vremea în care a? fi putut s?-mi doresc "nebunii", eu visam cu ardoare s? devin în?elept! Umblam prin anticariatele bucure?tene dup? "Secretul secretelor". Iar când m-am l?murit c? în?elep?ii sunt în?elep?i fiindc? nu sunt în stare de nici o "nebunie", era cam târziu s? încerc s? îndrept lucrurile pe alt f?ga?.
Uneori, m? întreb dac? am avut ni?te idealuri autentice. A? putea enumera unele vanit??i mai pu?in obi?nuite ?i chiar m? mir c? un om atât de greoi ca mine a cochetat cu ele. Am în urma mea ?i unele proiecte bizare, pe care, treptat, le-am abandonat, fiindc? n-am dus aproape nimic pân? la cap?t. Despre altele, mai bine nu vorbesc. Por¬neau de la convingeri prea "categorice", ca acea carte în care doream s? demonstrez c? istoria nu e decât "o poveste despre fric?". ?i, mai ales, nu sunt sigur c? aspira?ia de a transforma sl?biciunile mele în principala mea for?? merit? s? fie trecut? în categoria idealurilor. Ambi?iile practice mi-au lipsit cu des?vâr?ire. N-am ?inut nici m?car s? doresc, din ra?iuni sentimentale, s? ajung "sub¬secretar de stat", cum a visat tata.
A? putea invoca, eventual, un ideal de natur? etic?. N-am considerat via?a un tripou, unde important e s? câ?tigi, indiferent prin ce mijloace. Am avut prea multe probleme cu mine însumi ca s? m? complic ?i cu altele. Dar poate c? e vorba tot de ni?te caren?e. C?ci î?i trebuie, cu siguran??, ni?te calit??i anume pentru a fi cinic.


17. Grave într-o insomnie sunt gândurile. Dac? a? putea s? am ni?te nop?i albe, f?r? nici un gând, ar fi mai u?or. Spre diminea??, mi-am zis c? soarta a fost pân? acum îng?duitoare cu mine. Mi-a dat din când în când câte un bobârnac, dar nu m-a împins în groapa cu var pân? în Duminica Floriilor.
Aerul e mai departe bolnav din cauza c?l¬durii, iar peste zi cerul î?i pierde orice str?lucire. Seceta îl face aproape livid.


18. Modelul meu, niciodat? atins, a fost tat?l meu. El a reu?it s? m? fac?, de mic, s? doresc ce dorea el, f?r? s?-mi dea nici un sfat. Pur ?i simplu, încercam s? ghicesc ce anume dorea, dup? care m? str?duiam s? fiu pe m?sura a?tept?rilor lui. ?i, cum îl z?ream mereu cu ochelarii pe nas, citind, de câte ori nu era prea istovit de munc? sau nu se ducea la cârcium?, a fost aproape o fatalitate s?-mi ar?t intere¬sul pentru c?r?i. Nu le-am descoperit singur, ca al?ii.
Probabil, eforturile tatei de a m? alfabetiza au început când aveam patru ani ?i s-au desf??urat, îndeosebi, iarna, când dispunea de mai mult timp. Pe la vreo cinci ani, m? luptam cu o Biblie cu coper?ile negre ?i marginile paginilor vopsite cu ro?u.* Nu în?elegeam mare lucru, dar pot afirma c? Vechiul Testament a fost prima mitologie care mi-a aprins imagina?ia. Am fost pus, apoi, de câteva ori s? spun "Crezul" în biseric?, onoare care mi-a dat aripi, îndemnându-m? s? înv?? pe dinafar? "Cartea neamurilor" din Genez?, ceea ce i-a uimit pe mul?i în sat. Cl?tinau din cap cu admira?ie când m? auzeau turuind un sfert de or? numai nume ?i cifre: c?, la vârsta de o sut? treizeci de ani, Adam a n?scut un fiu ?i i-a pus numele Set. C?, la o sut? cinci ani, Set a n?scut pe Enos, c? la nou?zeci de ani, Enos a n?scut pe Cain... ?i a?a mai departe pân? la Noe. Era recitalul meu de rezisten??, pe care-l d?deam oricui era dispus s? m? asculte, folosindu-mi memoria ca s? fiu l?udat c? sem?n cu tata.

* Biblia aceea e unul din pu?inele obiecte pe care le-am luat de-acas?. Nu mai are scoar?ele negre, nici toate foile. Începe cu "Întoarcerea fiilor lui Iacov la tat?l lor", din Genez?, ?i se sfâr?e?te cu "A doua epistol? soborniceasc? a lui Petru". Ro?ul care colora marginile foilor s-a sp?l?cit, iar hârtia a c?p?tat culoarea zidurilor îmb?trânite. De câte ori m? uit spre raftul din bibliotec? unde se afl?, îmi spun c? tot ce e ulterior copil?riei e o altfel de realitate.

Acesta fiind pentru mine supremul compliment. "Are cap bun, ca taic?-su", ziceau femeile b?trâne, iar remarca m? umplea de mândrie.
Dup? Biblie, am citit un roman de aventuri în fascicole, cu lupte grele pentru o comoar?, ?i un roman poli?ist de Edgar Wallace, "Omul din Maroc". În romanul poli?ist era vorba, probabil, de o afacere de spionaj desf??urat? în Maroc sau de o crim? petrecut? tot în Maroc, ?ar? despre care nu ?tiam nimic.
Curios e c? nici atunci, nici mai târziu n-am citit pove?ti cu zâne, cu spiridu?i. Am trecut direct la ispr?vile s?vâr?ite de Gruia lui Novac sau de echipajul submarinului Dox. Probabil, la fel ca absen?a juc?riilor, asta a avut urm?ri negative. Cred c? nici Scufi?a Ro?ie, nici Pinocchio, nici Alb? ca Z?pada n-au f?cut parte din copil?ria mea. În schimb, ascultam cu gura c?scat? ce-mi povestea tata despre campaniile militare ale lui Alexandru "Machedon". Habar n-aveam cam la ce distan?? se afla Asia de Lisa, dar, cum iubeam caii, îmi imaginam c? ostile lui Alexandru "Machedon" l?sau în urma lor acela?i nor de praf pe care-l stârneau c?ru?ele de la noi când plecau, vinerea, spre F?g?ra?.


19. În F?g?ra?, se putea ajunge cam într-o or? cu c?ru?a. Cu toate acestea, el nu f?cea parte, pentru mine, din lumea real?. Era cam ce va fi fost Roma antic? în închipuirea barbarilor înainte de a se pomeni între zidurile ei. Misterios, inaccesibil, nu-l vedeam decât de pe munte, când nu erau nori sau ce?uri deasupra Oltului. În zilele frumoase, cu cer limpede, se z?reau în dep?rtare ni?te pete albicioase, pe un fond de verdea??, ?i un fir de fum care se ridica lene?. Atât. Din aceste detalii am construit un ora? fabulos, la care m? gândeam cu un mare respect, deoarece acolo se întâmplau numai lucruri ie?ite din comun. Dac? trebuia cump?rat ceva inexistent în Lisa, cum erau bocancii cu care se mergea la biseric? sau chifle albe, gustoase, care se d?deau de poman? la înmormânt?ri, trebuia mers în F?g?ra?. Tot acolo se judecau procesele ?i erau du?i bolnavii când sufereau de ceva grav. În F?g?ra? se puteau rezolva, credeam eu, absolut toate dorin?ele. Când un v?r al meu, mai în vârst?, a venit într-o iarn? s?-l anun?e pe tata c? pleca s? fac? studii de medicin? veterinar? în Italia, la Roma, eu am ridicat ochii de pe Biblie, mirat c? nu se ducea la F?g?ra?. Eram convins c? acolo orice era posibil, inclusiv s? ob?ii o diplom? de medic veterinar.
În fiecare vineri, când era zi de târg la F?g?ra?, m? uitam lung dup? c?ru?ele înc?rcate cu b?rba?i ?i femei care se îndreptau, gr?bite, spre ora?ul magic, imaginat de mine. Mi se p?rea c? ele porneau într-o mare aventur? ?i îi invidiam pe to?i cei care aveau norocul extraordinar s? ia parte la expedi?ie. Din nefericire, tata n-avea cai (marea suferin?? a copil?riei mele), iar un loc, în c?ru?a altora, trebuia pl?tit. Cu ce bani? ?i cum puteam motiva dorin?a mea? În Lisa, "turismul" era o îndeletnicire necunoscut?. Trebuia s? a?tept s? mai cresc. Seara, c?ru?ele veneau, înapoi, încet, abia târându-se. Caii nu mai erau impetuo?i ca la plecare. Mergeau la pas. Evident, asta se întâmpla fiindc? drumul urca spre munte, dar mie îmi pl?¬cea s? cred c? erau istovi?i ?i caii de câte se petre¬cuser? în F?g?ra?. Când se nimerea s? mearg? ?i tata la târg, nu m? mi?cam toat? dup?-amiaza din pridvorul casei, de unde m? zgâiam spre cap?tul din jos al uli?ei, c?ci urma s?-mi primesc por?ia obi?nuit? de "delicatese": câteva buc??i de zah?r candel pe care le ron??iam fericit, de fiecare dat?, neavând r?bdare s? a?tept s? se topeasc? în gur?.
N-am ajuns niciodat? în ora?ul de unde ve¬neau, vinerea, c?ru?ele. Mult mai târziu, când eram adolescent, am ajuns într-un târg de provincie, destul de ponosit.


20. Probabil, a?a se explic? faptul c?, abia mai târziu, copil?ria cap?t? o arom? de mit, de pace "preistoric?", a? zice. Copil fiind, eram mai aproape decât acum de ceea ce spune sfântul Augustin, c? în eternitate nimic nu curge, totul este prezent. B?trânii din Lisa mi se p?reau ultimii b?trâni. Nici o clip? nu mi-a trecut prin minte c?, la rândul lor, p?rin?ii mei vor îmb?trâni. Acum, întreaga copil?rie îmi apare ca un univers naufra¬giat din care am supravie?uit numai eu. ?i poate de aceea vraja copil?riei e chiar mai greu de l?murit decât moartea. Timpul nu reprezenta atunci nimic, nu exista pentru mine, iar lumea începea cu Lisa ?i sfâr?ea cu Lisa. Dac? las deoparte F?g?ra?ul, nu-mi amintesc s?-mi fi p?sat vreodat? de ce se întâmpla în afara ei.


21. Ideea lui Oscar Wilde c? orice om se na?te rege ?i moare în exil îmi pare, la un prim nivel, o duioas? ironie. C?ci "regatul" meu era plin de praf sau de noroi, în func?ie de starea vremii, ?i era locuit de "regi" care umblau, vara, cu picioarele goale. "Palatul" în care m-am n?scut avea o sin¬gur? odaie, plus o tind? ?i un celar unde erau p?s¬trate proviziile. Fusese construit de bunicul meu patern, pe la începutul secolului, din bârne, lutuite ?i v?ruite în albastru-vine?iu, cum era obiceiul prin satele de la poalele F?g?ra?ilor. Ini?ial, fusese acoperit cu paie. Tat?l meu, îns?, i-a schimbat acoperi?ul cu unul, mai nobil, de ?igl?. Era o cas? scund?, cu ferestre mici, ca s? nu se piard?, iarna, c?ldura ?i s? nu n?v?leasc?, vara, soarele prea agresiv. În odaia principal?, mama a?ezase dea¬supra icoanelor ?tergare înflorate, înnodate în jurul unor buche?ele de busuioc, ?i farfurii de lut ars, sm?l?uite. Pe mas?, aflat? în unghiul format de cele dou? lavi?e, pictate de me?teri locali, în care erau ?inute valuri de pânz? ?i alte lucruri de valoare, se g?sea, în afara Bibliei, doar un ceas de?tept?tor tip CFR, iar pe peretele dinspre uli?? trona la loc de cinste tabloul tatei din armat?.
Prim?vara, vara ?i toamna "salonul" r?mânea gol. Noi ne retr?geam în tinda "palatului", pe care o transformam în "sufragerie", profitând de faptul c? acolo se g?sea ?i cuptorul de pâine, cu o vatr? unde un ceaun mic, pentru f?cut m?m?lig?, st?tea ag??at în cui, la îndemân?. "Dormitorul" ni-l mu¬tam atunci în ?ur?, deasupra grajdului, pe fân, sau într-un ?opron plin cu paie. Odaia principal? a "palatului" trebuia p?strat? curat? pentru ocazii speciale, când venea cineva important la noi. Nu¬mai vremea rece ne strângea, iar??i, pe to?i în ea.
În în?elesurile ei adânci, "regalitatea" copi¬l?riei e, îns?, de o riguroas? exactitate ?i în cazul meu. Înainte de Cr?ciun, mama sp?la cu le?ie podeaua, chinuindu-se s? cure?e praful intrat în fibra scândurilor. Apoi, scotea din lavi?e hainele cele mai bune. ?i nimic nu se compar?, în mintea mea, cu tihna limpede a acelor zile. Soba de tuci duduia, r?spândind o c?ldur? pl?cut? care secera florile de ghea?? ap?rute noaptea în ferestre. Dup? ce-?i termina treburile, tata î?i lua ochelarii cu ram? de sârm? ?i se apuca de citit, în vreme ce eu m? c?zneam s? ghicesc cum func?iona ceasul de?tept?tor, care zorn?ia din toate m?runtaiele de câte ori cioc?nelul lovea p?l?ria de metal. Mirosul de cozonaci l-am descoperit dup? ce am venit în Bucure?ti. Casa noastr? mirosea, de s?rb?tori, doar a pâine abia scoas? din cuptor. Cu toate acestea, nu pot s? m? gândesc la s?rb?torile din Lisa altfel decât ca la o poveste.
Ele erau altceva decât sunt s?rb?torile la ora?. Erau "o stare". Nimeni nu ?i-ar fi permis în "re¬gatul" meu s? ias? "în lume", duminica, în haine obi?nuite, de lucru. Pân? ?i b?trânii care ie?eau din cur?i doar pentru a sta pe b?nci, în fa?a caselor, fiindc? nu mai aveau putere s? mearg? ?i nici nu vroiau s? se întoarc?, în pat, cu fa?a la perete, s? moar?, se îmbr?cau în cele mai bune haine. S?rb?toarea c?p?ta o lumin? aparte, te scotea din obi?nuit. Dang?tul clopotului de la biseric? era, în fiecare duminic? diminea??, semnalul c? trebuia s? m? sp?l, s? m? îmbrac frumos, pentru a-l înso?i pe tata care, ca epitrop, ?inea s? nu-?i lase strana goal? niciodat?.
P?rin?ii nu m? l?sau s? primesc pe nimeni "la palat". Vara, "salonul" era accesibil numai musa¬firilor importan?i, cum era "unchiul George". Atunci, se deschideau obloanele, se f?cea aerisire, se punea o fa?? de mas? nou?, iar "unchiul Geor¬ge" era poftit cu toate onorurile cuvenite, mai ales dup? ce-i vorbise tatei despre bursele de la "Spiru Haret". Nu existau covoare în "salon", dar s?r?cia noastr? era curat?, nu se vedea un fir de praf pe lavi?e sau pe tabloul unde tata despica v?zduhul cu sabia scoas? din teac?.
Pe timp de iarn?, "salonul" juca rol nu numai de dormitor, ci ?i de bibliotec?. Tata avea timp, în sfâr?it, s? citeasc? în voie. Nu ?tiu de unde f?cea rost de c?r?i, de la preo?i ?i de la înv???tori probabil, dar ap?rea mereu cu o alt? carte sub bra?. Ziua, întrerupea lectura numai pentru a pune fan în iesle vacilor ?i unei bivoli?e, pentru a râni în grajd ori pentru a t?ia lemne pe care le a?eza sub soba de tuci. Dup? aceea, se instala în "bibliotec?" ?i citea pân? noaptea târziu, spre disperarea mamei care vedea gazul împu?inându-se în lamp?, semn c? iar??i trebuia mers ?i cump?rat altul. Mama torcea pe lavi?a de lâng? sob?, t?cut?, închis? în mu?enia ei. Uneori, l?sa furca pentru a se apropia de fereastra dinspre curte, unde lua ceaslovul cu rug?ciuni ?i bolborosea din el, în ?oapt?, s? aud? numai ea. Sora mea, Leana, fire neastâmp?rat?, nu prea suporta s? stea acas?. Eu, mai cuminte, sedentar din na?tere, încercam s? ?in pasul cu tata la "lecturi". Biblia o înv??asem, cred, pe dinafar?, o citisem de vreo ?apte ori.
Când venea prim?vara ?i nu era înc? timpul s? merg cu vacile pe Calea Secii, îmi mutam sediul în pridvor, pe trepte sau sub m?rul b?trân din curtea "palatului", care f?cea "mere de sticl?", numite a?a din pricin? c? aveau coaja foarte lucioas?. Sezonul jocurilor în praful din uli?? ― bineîn?eles, pe Del?turi ― începea pu?in mai târziu, când zilele deveneau mai calde. Atunci, îmi diversificam activitatea. Ciopleam be?e de alun pe care le ornamentam cu desene geometrice, fugind în gr?din? dup? "foaia t?ieturii" de câte ori lama briceagului sc?pa din lemn în carnea degetelor. Luam parte la "meciuri" de "de-a lunga", o form? primitiv? de "baseball" în care, în loc de crose, se foloseau crengi groase de salcie. Sau m? stre¬curam, de unul singur, în cimitirul de la Progade pentru a studia inscrip?iile de pe cruci.
"Protocolul" cerea ca, înainte de c?derea serii, s? fiu la "palat". Trebuia s? am grij? s? deschid porti?a bivoli?ei care mergea în ciurd?. Apoi, m? instalam la u?a grajdului, lâng? p?rul unde fusesem amenin?at cu spânzur?toarea, a?teptând ca mama s? mulg? bivoli?a. M? obi?nuisem s? beau pe ner?suflate, înainte de cin?, cam un litru de lapte. "S? nu te prind c? nu m?nânci la mas?", îmi zicea mama, dându-mi oala aproape plin?.


22. Lisa era un loc ideal pentru a demonstra selec?ia natural? sus?inut? de darwinism. Nu re¬zista oricine în ea. Nu exista dispensar, nu exista doctor, nu existau medicamente. Cine "avea zile" ― asta era convingerea tuturor ― tr?ia. Cine nu, "îl lua Dum¬nezeu". O moral? aspr? justifica o via?? aspr?.
Odat?, mama m-a luat cu ea la "vale", s? spele rufele. A vrut, probabil, s? m? poat? supraveghea, ca s? nu mai dau foc casei. La întoarcere, vrând s? sar din car, s? fug înainte ?i s? deschid poarta, am c?zut de lâng? ciub?rul cu rufe între picioarele vacilor. Copita unei vaci sau o roat? m-a c?lcat pe piept. Am z?cut, dup? aceea, în pridvor, sub un "strai", cum se numeau la noi p?turile mi?oase, câteva s?pt?mâni ?i, fiindc? "am avut zile", mi-am revenit. Oamenii câ?tigau pu?in, muncind greu, la p?dure ?i pe câmp. ?i, pe m?sur? ce înaintau în vârst?, ridurile îi f?ceau s? semene cu p?mântul pe care-l lucraser?. Via?a nu ar?ta deloc roz?, ca în pove?tile bucolice, cu ??rani decorativi, mirosind a ierburi ?i a eternitate. Motiv pentru care consider s?m?n?torismul un le?in de târgove?i care suspin? dup? via?a la ?ar?, bându-?i cafeaua la ora?.
Dar orice "paradis" ― dac? merit? acest nume -e de o admirabil? simplitate (doar infernul e complicat). El nu e "perfectibil", fiindc? în paradis nu exist? nici progres, nici "mai bine", acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de dup? copil?rie.


28. Iarna dormeam cu tata în patul "principal" (tot cu paie, acoperit de un cearceaf de cânep?, dar mai înalt decât cel de lâng? u?a de la intrare unde dormeau mama ?i sora mea). Diminea?a, când m? trezeam, tata î?i apropia obrazul de obrazul meu ?i, cum nu se r?dea decât duminica, m? în?epa cu barba, ceea ce m? f?cea fericit. De alte r?sf??uri n-am avut parte. Abia în Bucure?ti am aflat c?, de ziua na?terii, p?rin?ii obi?nuiesc s? organizeze mici s?rb?tori copiilor sau c?, de Cr?ciun, de Anul Nou, de Pa?ti se fac daruri. N-am v?zut pân? ce am plecat din Lisa un pom de Cr?ciun, cu toate c? p?durile de brad c?deau peste sat. Singurele Juc?rii" pe care le-am primit au fost "steaua" ?i "vicleimul", cu sabia de lemn aferent?, mig?lite de tata, pentru a colinda de Cr?ciun.
Cu toate acestea, n-am cunoscut umilin?a frustr?rilor. În Lisa, copiii de pe Del?turi p?zeau vacile pe Calea Secii, cei de pe uli?a principal? mergeau în Piscul Cornii, iar cei de peste vale se duceau pe Calea Râului cu vitele. În rest, nu ne separa nimic. Eram la fel de înapoia?i. De aceea copil?ria mea a fost f?r? ranchiuni, gelozii sau re¬volte. E important asta, dac? m? gândesc la ce s-a întâmplat mai târziu.
Dup? ce tata mi-a deslu?it harta cerului ?i mi-a vorbit despre planete, m? jucam, în nop?ile de var?, alegându-mi de pe bolta înstelat? o stea care s?-mi apar?in?, în secret. M? trânteam în iarb? ?i populam arbitrar acea stea mic?, scânteietoare, cât un bob de grâu. Am ajuns, totodat?, expert în calitatea ierbii pe care o prefer? vitele, în recunoa?terea ciupercilor veninoase sau în pre¬vederea timpului, în func?ie de forma pe care o luau norii ?i de în?l?imea la care pluteau. N-a? jura c? auzisem de inventarea radioului sau de existen?a luminii electrice, în schimb, în?eleg, poate, mai bine decât al?ii c? mitul "bunului s?lbatic" nu e un moft n?scut din plictiseala de civiliza?ie.


24. Plecam de-acas?, cu vacile, cam la r?s?ritul soarelui. Mama îmi preg?tea traista. Opera?ie sumar?, c?ci duceam în traist?, totdeauna, cam acelea?i alimente. Un coltuc de pâine, o bucat? de sl?nin?, un castravete, dou? ou? fierte ?i pu?in? sare, legat? cu a?? într-un col? al ?ervetului de cânep?. Restul alimentelor mi le procuram singur din p?dure: ciuperci, pe care le frigeam pe jar, zmeur?, afine, mure, alune. Câteodat?, g?seam în scorburile copacilor, dup? ce vâram în ele frunze umede scoase din foc, ca s? împr??tie fum, ?i miere de viespi. Mai mâneam ?i "glojdani", ni?te plante dulci-acri?oare, mai înalte de obicei decât iarba, mere p?dure?e ?i cartofi fura?i din câmp, cop?i în cenu?? fierbinte.
De la "palat", mai f?ceam o sut? de pa?i pân? în dreptul cimitirului de pe Del?turi. Acolo, dup? ce dep??ea ultima cas? ?i o cruce veche, cu un Christ de tabl? ruginit?, "uli?a" se transforma în "drum"; înecat de praf sau de noroaie care ajun¬geau pân? la butucul ro?ii, când erau ploi multe. De o parte ?i de alta, se în?irau câteva livezi, cu meri tineri. Dincolo de ele, începea câmpul din partea de miaz?zi, iar "drumul" devenea "Calea Brezii", dup? numele unui sat vecin. La o r?s¬pântie, Calea Brezii se îndrepta spre stânga. Din ea se desprindea, suind spre munte, Calea Secii, "calea regal?" a copil?riei mele. De fapt, un dram banal, pietros, cum sunt drumurile de munte, folosit de lisenii de pe Del?turi pentru tot ceea ce trebuia adus la vale, dar pe care eu nu pot s?-l privesc obiectiv nici azi. El ?ine, pentru mine, de preistorie sau de mitologie.
Calea Secii suia, printre livezi, pân? la "?an?". De-acolo, devenea drum forestier. Numele îi venea de la pârâul Seaca, pe care-l înso?ea o vreme. Arinii de pe margini ?i, mai sus, fagii l?sau foarte rar lumina s? p?trund?, s? usuce p?mântul dup? ploi, dar, în afar? de locurile unde erau b?l?i, Calea Secii nu cuno?tea noroiul. Pe acea fâ?ie de p?mânt pietros urcau carele spre p?dure ?i se întorceau, spre sear?, înc?rcate cu trunchiuri de brad sau de fag, precum ?i carele, cu loitre înalte, ce aduceau fânul ori otava din livezile de la poalele muntelui. De o parte ?i de alta, garduri de nuiele, înt?rite de tufe de m?r?cini vii, separau drumul de fâne?e. Pe locurile unde p?mântul nu era strivit de ro?ile carelor, nici amestecat cu bolovani, cre?tea iarb?, bun? de p?scut, cât permiteau ferigile care n?p?deau p?r?ile mai umede. Existau ?i mici poieni, unde puteam întârzia mai mult, iar dup? ce dep??eam livezile, p?trunzând, practic, în zona de munte, nu mai era nici o restric?ie. Acolo, puteam l?sa vacile s?-?i caute iarba pe malul Secii, printre brusturi. Noi plecam dup? afine, dup? mure oloage ori dup? ciuperci de p?dure, mul?umindu-ne s? ciulim, din când în când, urechile pentru a ne asigura c? se auzeau sunetele t?l?ngilor. Fiecare cuno?tea ce sunet scoteau t?l?ngile de la vacile sale a?a cum un violonist î?i poate recunoa?te ?i pe întuneric vioara. Când ne s?turam de zmeur?, de alune, de fragi, de afine sau de mure, f?ceam un foc zdrav?n, frigeam buc??i de sl?nin? înfipte în ?epu?e ?i picuram untura pe pâine. Apoi, improvizam tot felul de jocuri, ca s? treac? timpul. ?tiam c? n-aveam voie s? pierdem vacile, care ne fuseser? date în grij?, c? trebuia s? le ducem, seara, acas?, ?i c? ne era interzis s? coborâm în sat înainte de c?derea serii, orice s-ar fi întâmplat. În afara acestor trei reguli de fier, de la care nu era îng?duit? nici o derogare, ne puteam permite orice, s? ne zbenguim, s? st?m tol?ni?i la soare, s? jefuim de cire?e cire?ii s?lbatici sau s? umbl?m dup? p?str?vi în apa, perfect cristalin?, din Seaca.
Uneori, dup?-amiaza, veneau dinspre Olt neguri bolov?noase ?i amenin??toare de grindin? care întunecau cerul. Cum aveam o bun? expe¬rien?? meteorologic? ?i ?tiam cât de n?praznice pot fi furtunile la munte, ne încropeam în prip? o colib? din crengi, acoperite cu brusturi ?i iarb?, unde ne înghesuiam cum puteam. Evitam copacii înal?i deoarece v?zusem un b?iat lovit de tr?snet, cu n?rile carbonizate, fiindc? f?cuse impruden?a s? se refugieze sub un arin. Nu o dat?, tr?snetele despicau pân? la r?d?cin? copaci izola?i. Cel mai sigur ad?post era, ce-i drept, o grot?, oricât de mic?, de unde puteam urm?ri lini?ti?i cum lunecau tr?snetele pe stâncile ude, ca ni?te ?erpi lumino?i, dar dac? furtuna ne prindea înainte de a dep??i zona livezilor trebuia s? ne mul?umim cu colibele de iarb?. Dup? ce se oprea ploaia, aprindeam un foc, s? ne usc?m hainele, ?i ?op?iam, în jurul fl?c?rilor, goi ca ni?te s?lbatici, pân? ce ne puteam îmbr?ca. De coborât în sat cu vitele, nu putea fi vorba. Trebuia s? a?tept?m s? se însereze. A?a înv??asem c? "trebuie". Respectarea datoriei care ne revenea în cadrul familiei era prima form? de seriozitate impus? de tradi?iile din Lisa. De altfel, nici p?rin?ii nu se a?teptau s? coborâm. Poate, se îngrijorau, uneori, v?zând cum se întuneca la munte cerul, dar credin?a c? tot ce fusese "scris" s? se întâmple se va întâmpla avea r?d?cini adânci.
Zilele nu erau nici vesele, nici triste, ?i, probabil, se desf??urau dup? un ritual ce dura, neschimbat, de secole. Tat?l meu ?i "unchiul George" trecuser? prin acelea?i experien?e, poate chiar mai primitive, deoarece eu n-am v?zut, ca ei, pe Calea Secii scroafe s?lbatice cu pui, de care s? ne temem. Am înv??at doar cum s? alung?m ?erpii cu pietre, când mâncam mure oloage, unde s? c?ut?m bure?i de paji?te ori "ciuciulei", dup? ploaie, ?i ce "fântâni?e" aveau apa cea mai rece, de te dureau din?ii când beai. A întâlni un urs nu era ceva neobi?nuit. Fugeam atunci ?i ne c???ram în primul copac pe care-l vedeam. Când ploaia ne uda chibriturile, aprindeam focul cu iasc? ?i amnar. Am încercat ?i alt? metod?, s? r?sucim, îndelung ?i repede, o bucat? de lemn uscat între dou? pietre, dar n-am reu?it. Ora o apreciam exact chiar pe vreme noroas?. În "Poiana tufelor" jucam "poarca", un fel de hochei pe iarb?, în care ne foloseam de crengi de arin pentru a lovi un nod luat dintr-o r?d?cin? veche, care servea drept minge. Preocup?ri de igien? nu existau. Peste orice ran? mai mare, unde "foaia t?ieturii" nu avea destul? putere ca s? opreasc? sângele, puneam p?mânt.
Dar toate acestea îmi par azi aproape ne¬verosimile. ?i îmi dau sentimentul c? sunt indiscret. M? uit, parc?, prin gaura cheii la un copil care-mi e, pe jum?tate, str?in.


25. M? plimbam pe aleile unui cimitir cu castani enormi, pe care îl mai v?zusem parc?, intrigat de faptul c? uitasem de ce pe pietrele funerare nu era trecut nici un nume. ?i, din câte îmi aminteam, cunoscusem cândva motivul. Era o dup?-amiaz? senin?, cu cer albicios ?i cald, iar lumina moale, filtrat? prin crengile castanilor, îmi d?dea o stare de toropeal? aproape pl?cut?. M? deranja doar zgomotul f?cut de castanele coapte care c?deau pe pietre. La un moment dat, m-am pomenit în fa?a unei por?i ruinate de ploi care s-a pr?bu?it când am vrut s-o deschid. Cimitirul se învecina cu incinta unei m?n?stiri. C?lug?ri îmbr?ca?i în sutane negre treceau acum pe lâng? mine, gr?bi?i, cu glugile trase peste capete, f?r? s?-mi dea nici o aten?ie. Primul pe care am vrut s?-l opresc ?i-a f?cut o cruce, a bolborosit o rug?ciune, dup? care a luat-o la fug?. Peste câteva clipe, am r?mas singur în fa?a unui zid. O scar? cu ?apte trepte de ciment urca pân? la mijlocul zidului. Nu se vedea, îns?, nici o deschiz?tur?, nici m?car o fereastr?, acolo. Scara nu ducea nic?ieri. La ce serveau, a?adar, cele ?apte trepte? "Urc?-le", mi-a poruncit o voce din spate care mi s-a p?rut cunoscut?. M-am supus ?i m-am l?murit c?, în partea de sus a zidului, exista o cr?p?tur? prin care se putea privi afar?. Pân? în zare nu se vedea decât nisip, lucind. Când am coborât, c?lug?rul care m? a?tepta ?i-a ridicat gluga. Era "unchiul George", relativ tân?r, cum ar?ta la patruzeci de ani. A dat capul pe spate ?i, foarte serios, mi-a zis: "Felicit?ri pentru stil". Dup? care a disp?rut.
S? fi fost prin iarna anului 1939, cred. Du¬cându-m?, în vacan?a de Cr?ciun, în Lisa am trecut pe la livada "unchiului George" din Lunc?. Am v?zut gardurile distruse, cu sp?rturi pe unde intrau iepurii, ce roseser? coaja merilor, ?i cu poarta c?zut? într-o rân?. I-am trimis o scrisoare ca s?-i aduc la cuno?tin?? c? livada se p?r?ginea. La câteva zile, mi-a sosit în Lisa o telegram? de la "unchiul George", cu totul nea?teptat?: "Felicit?ri pentru stil". A fost unul din pu?inele lui gesturi de tandre?e.


26. Multe sunt în Asybaris inexplicabile, dar, probabil, m?rimea neobi?nuit? a rododendroni¬lor, atingând propor?ii aproape gigantice, e tot atât de misterioas? ca pâcla care îng?lbene?te cerul pe timpul verii ?i ca re?inerea, din discu?ii, când vine vorba despre marea de la miaz?noapte. C?ci lipsesc cu des?vâr?ire datele ce ar putea s-o l?mureasc? ?i nu se poate ?ti ce temei are legenda c?, pe aceste locuri, s-ar fi aflat cândva o imens? p?dure de rododendroni uria?i, sacrificat? pe m?sura extinderii ora?ului. Rododendronii care au sc?pat, deoarece la un moment dat a fost interzis? t?ierea lor, ar fi ultimii din acea specie, inexistent? aiurea, de o vitalitate excep?ional?, exprimat? nu numai prin dimensiuni, ci ?i prin parfumul puternic, de-a dreptul obscen în nop?ile cu aer fierbinte. Despre ei, zice doctorul Luca, nu se poate vorbi, la fel ca despre dragoste, decât cu sentimentul c? ai sc?pat esen?ialul. Unii sunt de p?rere c? alternan?a ploi-secet? le prie?te în mod deosebit, din motive care nu sunt valabile, zic ei, la celelalte forme de vegeta?ie. Dar cele mai autorizate voci, gata oricând s? demonstreze c? t?ierea unui rododendron reprezint? o crim?, sus?in c? pra¬ful adus de vânt în cele ?ase luni de var? ar con?ine substan?e care, dup? ce ajung în p?mânt în sezonul ploilor, ac?ioneaz? ca un îngr???mânt miraculos; ?i c? de aceea rododendronii au devenit uria?i, oferind, pe str?zile din Asybaris, o priveli?te de basm uneori, în ciuda usc?ciunii ?i a prafului, cu frunzi?urile lor întunecate de secet? ?i înro?ite de flori puternic mirositoare.
În biblioteca Monseniorului, Julius n-a g?sit nici o carte în care s? se vorbeasc? despre asemenea excep?ii. ?i nici prin anticariate, în ciuda faptului c? s-a dus de multe ori pe strada C?m?tarilor, special în acest scop. Ceva vag a auzit de la b?trânul custode, dar pe atunci nu-l interesa problema. Avea cu totul alte preocup?ri ?i nu apucase s? stea de vorb? cu doctorul Luca pentru a c?p?ta gustul curiozit??ii.


27. M-a întrerupt soneria telefonului. În t?cerea moale, a?ternut? ca praful peste lucrurile din ca¬mera unde m-am retras, fiindc? vine mai pu?in? lumin? (afar? e ca, vara, în Asybaris, dar eu n-am obloane la ferestre), orice sunet m? face s? tresar, readucându-m? în realitate.
E, totu?i, curios s? te întrebi la aproape ?aptezeci ?i patru de ani ce identitate ai. E chiar mai curios decât entuziasmul cu care m-am arun¬cat în adolescen??, în direc?ii str?ine de mine. Prin clasa a treia de liceu, am primit ca premiu o carte care se chema "Epopeea alb?". Dup? ce am citit-o, am început s? visez aurore boreale, ceruri înghe?ate, banchize ?i de?erturi de z?pad?. Apoi, nu m-au mai interesat z?pezile. Am ajuns la con¬cluzia c? e mai bine s? te bronzezi la soare, pe o plaj?, decât s? dârdâi într-un sac de dormit. Nu m-am vindecat, îns?, de elanuri dubioase. Dintre toate, acela care m-a f?cut s? umblu trei ani prin anticariate dup? cartea (pe care nimeni n-a v?zut-o vreodat?) în care regele Solomon ar fi strâns toat? în?elepciunea sa a fost, probabil, cel mai hazardat. Luasem în serios am?nuntul c? Solomon i-ar fi cerut fiului s?u Roboam s? îngroape manuscrisul, dup? moartea sa, într-un cuf?r de filde? unde cartea ar fi stat ascuns? pân? ce ni?te filosofi babilonieni au furat-o. Dup? cum luasem în serios legenda care pretinde c? Solomon î?i a?eza oas¬pe?ii la patru feluri de mese, s?racii la mese de lemn, negustorii la mese de fier, generalii la mese de argint ?i arti?tii la mese de aur.
Dar m-am îndep?rtat de ceea ce vroiam s? spun. Încep s? nu mai fiu sigur c? singur?tatea e oglinda cea mai limpede în care te po?i privi. Uneori, nu mai am energie decât pentru a nu mai vrea nimic. M? împac din ce în ce mai greu, v?d, cu handicapurile impuse de b?trâne?e ?i cu grijile aduse acum de infarct. Poate, chiar, faptul c?, în vara aceasta, m-am ata?at de verdele mohorât al unor o?etari nu e o întâmplare. ?i totu?i, inva¬riabil, m? întorc la b?nuiala c? impulsurile mele negative au ca punct de plecare ?i ca punct final pasiunea de a tr?i. Nici o oboseal? sufleteasc? nu se compar?, probabil, cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola.


28. Trebuia s?-l sun pe profesor zilele trecute ?i n-am f?cut-o. Va trebui, totu?i, s?-i spun c? aproape m-am decis s? plec. Încerc s? m? duc, cum m-a sf?tuit el, la o clinic? din Milano.
Deocamdat?, a? vrea s? m? conving c? e bine, pentru moralul meu, s? m? b?rbieresc în fiecare zi. Uneori, r?mân neb?rbierit dou?, trei zile.


29. B?nuiesc c? e o dram? s?-?i ur??ti copil?ria, a?a cum o ur??te doctorul Luca. O asemenea ran? nu are cum s? se închid?. Ar trebui s? te imaginezi cu o parte a memoriei lips? ?i nu ?tiu dac? e po¬sibil s? duci cu tine un gol pe care s?-l ignori f?r? probleme. În cazul meu, faptul c? m-am înstr?inat de Lisa n-a mic?orat, ci a adâncit leg?tura afectiv? cu lumea copil?riei. Dup? ce am în?eles ce m? separ?, temperamental, de Lisa, am iubit-o mai mult. ?i altfel. Probabil, abia atunci m-am dumirit c? amestecul ei de cer divin ?i de rachiu prost se afl? în centrul destinului meu. N-a? fi în stare s? m? imaginez n?scut în alt? parte, din al?i p?rin?i.
Aici judec, se pare, ca stoicii. Tot ce s-a în¬tâmplat e bine c? s-a întâmplat ?i sunt mul?umit c? nici m?car zeii n-au puterea s? schimbe ceva în trecut. Am?nuntul c? sunt primul din Lisa care viseaz? de?erturi m? poate face, doar, s? zâmbesc, înseamn? c? adaug ?i eu ceva la zestrea me¬leagurilor mele natale.


30. Dac? sunt un conservator ― ?i, probabil, sunt ―, ar mai fi ceva de l?murit. În destule privin?e, am "progresat" (depinde ce sens dau "progresului") între Calea Secii ?i Calea Victoriei. Am devenit un or??ean oarecare, cu sim?urile tocite ?i comod. Nu mi-a displ?cut când eram tân?r s? merg cu ma?ina ori s? m? servesc, chiar ca ignorant, de ultimele nout??i ale tehnicii. Unele deprinderi le-am pierdut. M-am obi?nuit cu "natura" din parcuri. Vara, n-am sim?it nevoia, ca al?ii, s? fug de civiliza?ie; de aceea nu mi-am petrecut nici o vacan?? la Vama Veche. I-am socotit snobi pe cei care mergeau acolo. Poate, de aceea nu reu?esc s? m? num?r nici printre cei care se adapteaz? u?or, nici printre retrograzi. Problema mea e alta. Dintr-o zi de toamn?, cu cer cenu?iu, din septembrie 1937, când am fost suit într-o ma?in? ca un balot, am suferit continuu de aceea?i dificultate. M? despart greu de lucrurile ?i de situa?iile cu care, cât de cât, m-am obi?nuit. Orice desp?r?ire las? în mine un gol, o nedumerire. ?i, probabil, de aceea m? descump?ne?te acum s? v?d ce pu?in? importan?? au unele nevoi f?r? de care, înainte, nu m? puteam concepe.


31. Julius a încercat s? dreag?, cumva, o glu¬m? nereu?it? ("Sunte?i mai bolnav, se pare, decât bolnavii pe care i-a?i tratat", i-a spus într-o dup?-amiaz?), dar doctorul Luca i-a retezat-o scurt: "Dac? vrei s? te iert, vino cu mine. Am descoperit o tavern? unde mu?teriii sunt servi?i de femei dr?gu?e ?i se poate gusta un vin pe cinste".
Din centru, au pornit-o spre partea vestic? a ora?ului. Undeva, pe o strad? mai dosnic?, doc¬torul s-a oprit în dreptul unei firme sp?l?cite pe care abia se mai putea deslu?i un cuvânt: "Dra¬gonul...", restul numelui nu se mai distingea. "Aici e", zise el. Au coborât câteva trepte, toate tocite, ultima spart?, au trecut de o u?? în spatele c?reia era un coridor, au p?truns, apoi, într-o sal? lung?, slab luminat?, cu un u?or miros de mucegai, ?i s-au a?ezat la o mas?, lâng? ultima fereastr?, ce da spre o curte unde se z?reau mormane de l?zi goale. Erau singurii clien?i. "Vrei s? m?nânci ceva?" l-a întrebat doctorul Luca. " Nu. Nu mi-e foame. Voi bea un pahar de vin dac? e bun", a zis Julius. Doctorul Luca a râs cu poft?. "Bun? O s? vezi". ?i s-a aplecat la ure¬chea unei feti?cane pentru a-i spune ce dorea. Feti?cana s-a r?sucit pe c?lcâie, a disp?rut ?i s-a întors, dup? un timp, cu o sticl? de care atârnau pânze de p?ianjen. A ?ters-o cu grij? în fa?a lor, a destupat-o ?i le-a turnat în pahare. Doctorul Luca l-a îndemnat s? guste, pândindu-i reac?ia. "Ei, ce zici?" l-a chestionat triumf?tor. Vinul era, într-adev?r, excelent. Julius s-a convins c? faima de "cunosc?tor", de care se bucura b?trânul, în materie de vinuri, era perfect întemeiat?. Pe la al patrulea sau al cincilea pahar, doctorul a început s? se lamenteze c? s-a s?turat de atâta praf ?i de atâta plictiseal?, dar...". Nu urm?, îns?, nimic dup? "dar". Îl asigura doar c? Nelly nu i-ar sim?i lipsa. "Ea le are pe prietenele ei. ?i ar sc?pa de tot ce aude pe seama mea". Îl îmbie pe Julius s? mai bea, comand? alt? sticl? dup? care, uitându-se în ochii tân?rului custode, vru s? afle dac? el ?tie ce-i aceea "fric? de a tr?i". "Depinde de cauze...", îndr?zni Julius, dar doctorul Luca nu-l l?s? s? termine: "Cui îi pas? de cauze? Cu cine po?i împ?r?i o disperare?" Mai goli un pahar, î?i ?terse pic?turile de vin prelinse pe b?rbie ?i morm?i: "Un idiot, b?iete, r?mâne un idiot ?i dup? ce a trecut prin rai...". P?rea doborât de b?utur?. Brusc, se ridic? în picioare, g?sind chiar puterea s? încerce un zâmbet tulbure: "Spun prostii. Sunt un b?trân neserios".
Afar?, îi a?tepta o surpriz?. Deasupra aco¬peri?urilor, zburau mii de pesc?ru?i. Evenimentul acesta anun?a totdeauna o scurt? oprire a "vântului din sud". Pesc?ru?ii d?deau ocoluri largi, plutind, din ce în ce mai jos. Unii se a?ezau pe rododendroni, dup? care umpleau iar??i v?zduhul cu ?ipetele lor, f?când volte ame?itoare deasupra str?zilor pustii. Întor¬cându-se spre doctorul Luca, Julius observ? c? acesta r?m?sese pu?in mai în urm?. Sprijinit în baston, urm?rea transfigurat baletul misterios ?i nelini?titor al pesc?ru?ilor care-i trezise, parc?, ni?te emo?ii vechi.


32. Seneca are dreptate. Via?a "nu re?ine pe nimeni cu sila". Dar nici m?car în sinucidere nu sc?p?m de noi în?ine. Am g?sit remarca în jurnalul lui Jiinger ?i, dac? n-a? fi în starea în care sunt, m-ar atrage s?-i dezvolt sugestiile. Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodat? mimat. Se poate mima orice, pentru a p?rea ce vrei sau ai interesul s? pari, dar nu-mi pot imagina c? exist? cineva care se arunc? în gol de la etaj, î?i pune ?treangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputin?a de a mai tr?i.
Probabil, ?i sinuciderile impulsive au deliber?ri chinuitoare în urma lor. În clipa în care cineva începe s? nu mai fie sigur c? via?a are un sens, el a f?cut, deja, un pas periculos. Problema e dup? a cui imagine alergi. A ta, cum n-ai reu?it s? fii?


33. Unele traume ne urm?resc din copil?rie. A?a s-a întâmplat ?i cu mine. În Lisa, cârciuma (de fapt, existau patru cârciumi) era una din cele cinci institu?ii fundamentale, al?turi de biseric?, de prim?rie, de ?coal? ?i de postul de jandarmi. ?i, în anumite privin?e, era cea mai important?. Acolo func?iona agora satului. De obicei t?cu?i, oamenii î?i dezlegau limbile la cârcium?. ?i tot acolo, dup? ce cre?teau, b?ie?ii deveneau b?rba?i. În orice cas? se g?sea o damigean? cu rachiu, f?cut din mere, din porumb sau din cartofi, dar nim?nui nu-i pl?cea s? bea prea mult de unul singur. Mirosul acru ?i g?l?gia din cârcium? exercitau o atrac?ie special?.
Peste zi, în timpul s?pt?mânii, cârciumile erau goale. Le trecea pragul doar câte un ins f?r? c?p?tâi, câte un târâie-brâu pe care to?i, inclusiv copiii, îl priveau cu dispre?, deoarece nu exista ru?ine mai mare, pentru mentalitatea din Lisa, decât trând?via. Clopo?elul de deasupra u?ii, la Nica lui Laie, care-?i deschisese cârciuma chiar la poarta bisericii "mari", suna atunci strident, sup?r?tor, zgâriind parc? lini?tea plin? de umbre dinl?untru. Cârciumarul, un b?rbat între dou? vârste, cu un pântec enorm, ap?rea într-un târziu, ?tergându-?i mâinile de nelipsitul ?or? murdar ?i mirându-se, cumva, c? existau mu?terii când satul era pustiu. Dup? ce c?dea seara, clopo?elul lovit de partea superioar? a u?ii suna mai des. Pe m?sur? ce b?rba?ii se întorceau de la lucru, dac? nu erau prea obosi?i, unii se ab?teau pentru o or?, dou?, pe la cârcium?, convin?i c? rachiul îi ajuta s? prind? puteri. Duminica, fumul de ?igar? se îngro?a de-l puteai t?ia cu cu?itul, din primele ceasuri ale dup?-amiezii. B?rba?ii se strângeau la cârcium? cu aceea?i punctualitate cu care se duseser?, dimi¬nea?a, la biseric?. ?i, cum se ame?eau, ridicau vocea, zbierând pentru a fi auzi?i, în timp ce ochii înce?o?a?i, din ce în ce mai nesiguri, priveau în gol. Înc?perea, luminat? vag seara de flac?ra afumat? a unei l?mpi de gaz, era prea mic? pentru a se sta la mese. Clien?ii se înghesuiau în picioare în fa?a tejghelei, unde erau servi?i în pahare mici, de sticl? groas? ?i tulbure, care nu fuseser? sp?late, probabil, niciodat?. Cineva care venea s? cumpere chibrituri, sare, gaz, zah?r sau o sticl? de lamp?, c?ci cârciuma func?iona ?i ca pr?v?lie "universal?", trebuia s? se strecoare cu greutate printre ei, ferindu-se de cei mai chercheli?i sau mai g?l?gio?i. Mintea mea de copil n-avea cum s? priceap? c? b?rba?ii din Lisa g?seau în alcool o compensa?ie pentru munca lor dur?. De altfel, faptul c? peste s?pt?mân? pu?ini treceau seara pe la cârcium?, l?sând aceast? pl?cere pentru duminic? dup?-amiaz?, ?i c?, la munc?, numai la coas? se bea un pahar de rachiu, m? face s? cred c?, exceptând dou?-trei cazuri, nu erau be?ivi. Alcoolul reprezenta, mai degrab?, un viciu de duminic?. Tot ce se lega de el, îns?, certurile, înc?ier?rile mi-l f?ceau nesuferit. Nu-mi convenea deloc când mama m? trimitea s?-l chem pe tata acas?, ?tiind c? numai cu mine accepta s? plece din cârcium?. Încercam, cât puteam, s? m? eschivez. Dar, pân? la urm?, n-aveam încotro. Cu inima îndoit?, m? duceam.
Cum deschideam u?a cârciumii, m? izbea un miros greu, nepl?cut, de rachiu. Miros impregnat în obiecte ?i în haine. Cred c? acel miros, care mi s-a fixat pe creier ?i mi-a creat o inhibi?ie, dus? pân? la repulsie, îmi provoca o suferin?? aproape fizic?. De aceea m? duceam repede la tata, f?r? s? scot o vorb?, ?i-l tr?geam de mân?. Din fericire, el nu m? l?sa, de obicei, s?-l a?tept prea mult. Pl?tea ce b?use ?i se îndrepta spre u??.
Spre deosebire de cei care aveau poft? de ceart? la be?ie*, tata devenea excesiv de vesel ?i de vorb?re?.

* Într-o var?, mama ?i sora mea (mai mare decât mine cu cinci ani) au complotat s?-l scârbeasc? pe tata de alcool. Eu n-am fost inclus in complot. Eram prea mic sau am fost b?nuit c? puteam tr?da, fiind "fanul" tatei. Sora mea v?zuse într-un calendar o reclam? f?cut? de un laborator din Piatra Neam?, "Vorel", care pretindea c? a realizat un preparat cu efecte miraculoase. Cine-l folosea ― zicea reclama ― nu va mai pune pic?tur? de rachiu în gur? toat? via?a. Au comandat, în secret, preparatul ?i au aranjat, probabil, cu po?ta?ul s? nu i-l dea tatei când sose?te coletul. Si, într-o duminic? dup?-amiaz?, am crezut, îngrozit, c? tata va muri. Se zvârcolea pe iarba din gr?din?, sub un m?r, v?itându-se de dureri cumplite la stomac. Presupun c? mama ?i sora mea, ca s? fie sigure de rezultat, puseser? în mâncare o doz? mai mare decât se recomanda în prospect. Am plâns, atunci, în gr?din?, în¬sp?imântat, pân? ce, într-un târziu, durerile tatei s-au potolit. Dar preparatul s-a dovedit f?r? efect terapeutic.

Atunci c?p?ta o dorin?? irepresibil? de a-?i etala cuno?tin?ele. Începea s? fac? tot felul de calcule geometrice complicate, s? în?ire întâmpl?ri din istoria lumii, curiozit??i geologice ?i astronomice sau versuri. Dac? se întâmpla s?-l iau de la cârcium? înainte de a se însera, vara, ?i, ie?ind în uli??, îl z?ream pe "unchiul George" înconjurat de b?trâni ?i femei, îmi venea s? intru în p?mânt. ?tiam ce avea s? urmeze. Tata uita atunci ?i de bursele de la "Spiru Haret" ?i c? vanitosul s?u cum¬nat se sim?ea, inclusiv în praful uli?ei, ca la catedr?. Se apropia ?i îi strica expozeul, corectându-l.


34. Nu m? pot imagina îmb?trânind într-o câr¬cium? din Lisa. Be?iile (mai pu?in cele ale tat?lui meu care erau vesele, inofensive) au reu?it s?-mi lase o crispare interioar? de care n-am sc?pat nici acum. Involuntar, asociez alcoolul cu abrutizarea. Plecarea în Bucure?ti, la liceu, m-a salvat de obliga?ia de a-mi dovedi ?i eu b?rb??ia, lovind cu pumnul în tabla de zinc ?i cerând înc? un rând. Dar, mult? vreme, am fost convins c? am pl?tit asta.
În sat, îmi ziceam, îns??i curgerea anotim¬purilor ritma via?a, o ordona ?i îi d?dea un sens evident. Venea prim?vara? Trebuia urcat plugul în car. Venea vara ?i se cocea grâul? Trebuia secerat, a?ezat în cl?i, dus acas?, treierat. Totul se des¬f??ura dup? un ritual precis. Dilemele erau pu?ine, iar când ap?reau, se rezolvau la preot sau la cârciumi. P?mântul impune un stil de via?? de la care nu te po?i abate. Trebuie s? ari când e timpul s? ari, nu când ai chef. Logica ??r?neasc? nu e in¬teresat? s? despice firul în patru. ?i nu e dispus? s? plece de la îndoial? pentru a ajunge la certitudini. Dimpotriv?, se sprijin? pe idei care i se par indiscutabile. Eu am "reu?it" s? nu mai ridic ochii spre cer decât ca s? ?tiu când trebuie s?-mi iau umbrela. S-a b?tut cam mult? moned? pe teza, drag? tradi?ionali?tilor mai ales, c? eternitatea s-a n?scut la sat. Cei care v?d ??ranul ca o fiin?? folcloric? o aprob? din complezen??. Cei care socotesc ??ranul o barier? în calea modernit??ii strâmb? din nas. Ve?nicia miroase cumva a b?le¬gar? zic ei. Adev?rul e undeva la mijloc. În Lisa (cea cunoscut? de mine) nu era absent? grija zilei de mâine. Dar ea nu se extindea ?i asupra pos¬terit??ii! Judecat? ca încredere în posteritate, în sensul c? urma?ii vor tr?i dup? acelea?i reguli ca p?rin?ii, continuând ce au mo?tenit, eternitatea nu se putea na?te decât la sat. Eu sunt cel dintâi din "neamul nostru" (ca s? folosesc o vorb? a mamei) care nu mai are posteritate, care a descoperit gustul e?ecului.


N-am simplificat, totu?i, prea mult? Între timp, mi-am amintit de sinuciga?ii g?si?i spân¬zura?i, de un copac, în p?dure sau îneca?i în fân¬tân?. Ceea ce înseamn? c? inclusiv firile aspre pot claca uneori. Doar c? n-au l?sat în urma lor nici o explica?ie. Probabil c? nu cultura a descoperit partea noastr? fragil?. Ea, cel mult, a favorizat-o.


35. La fel cum m? îndoiesc de corectitudinea afirma?iei c? totul în memorie e infern, m? în¬doiesc c? destinul ac?ioneaz?, în genere, spectaculos. Când o face, aranjeaz? o întâlnire teatral?, ca aceea a lui Oedip cu Sfinxul, sau se folose?te de un Rubicon, ca în cazul lui Cezar. De obicei, îns?, se ascunde în cea mai cenu?ie banalitate. Mergi pe o strad? oarecare, f?r? s?-?i treac? prin minte c?, pe o alt? strad?, la o alt? or?, într-o alt? zi, ai fi intrat pe alt f?ga? al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, s? descoperi c? totul a atârnat de un "fleac", de un am?nunt banal. Probabil, în via?a oricui se poate g?si un mic Rubicon, numai c? l-am trecut f?r? s? ne d?m seama ?i, deci, f?r? s? avem nici un merit. Iar, în cazul meu, nici n-a fost vorba de o "trecere" a Rubiconului. Din contr?, "zarurile au fost aruncate" în sensul c? nu l-am trecut!


36. În Lisa, b?ie?ii reprezentau, potrivit tradi?iei, temeiul unei familii. Ei mo?teneau casa p?rin¬teasc?, ei duceau mai departe numele, ei erau garan?ia c? în curte nu va cre?te iarb?. C?ci o curte n?p?dit? de iarb? constituia în ochii celor din Lisa semnul unui destin sfâr?it, intrat în paragin?. De aceea, decizia tatei de a m? trimite la liceu o descump?nise pe mama. O auzisem foarte des, în vara anului 1937, zicându-i cu repro? tatei: "Vrei s? creasc? iarb? în curtea noastr?? Asta vrei?"
Ceea ce a f?cut-o s? cedeze, în cele din urm?, a fost asigurarea tatei c? voi ajunge preot ?i m? voi întoarce, în aceast? calitate, s? p?storesc parohia din Lisa. I-a zis, ?tiind c? pove?tile de la cârcium? cu "subsecretari de stat" ?i cu locuitul "într-un bloc, la etaj", o l?sau indiferent?: "Tu nu vrei s?-l vezi ie?ind din altar în od?jdii?" Astfel, a convins-o pe mama s? se îndoiasc? de dreptatea lacrimilor ei. Ideea c? voi r?mâne "prin str?ini" numai pân? ce voi începe o carier? preo?easc? i-a oferit o mângâiere.
N-am îndr?znit s?-i m?rturisesc tatei c? nici eu nu vroiam s? plec ― prin Lisa copiii nu erau consulta?i când se luau hot?râri în privin?a lor ―, dar cum primejdia era fixat? pentru toamn?, nu m? ar?tam din cale-afar? de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au l?sat un r?gaz, m-am gr?bit s? nu le dau im¬portan??, ag??ându-m? de speran?a c? o întâm¬plare providen?ial? m? va salva pân? la urm?. St?¬team cu c?r?ile în fa??, în pridvor sau în gr?din?, ca s? fiu v?zut înv??ând, dar refuzam gândul c? m? voi duce într-un ora? care, în mintea mea, era fioros de departe. Preferam s? p?zesc vacile pe Calea Secii. "Racii" au, din na?tere, team? de necunoscut. Abia când "unchiul George" l-a anun?at pe tata, spre sfâr?itul lunii august, c? în cutare zi din septembrie va veni de la Bucure?ti o ma?in?, trimis? de tat?l unui elev, s?-l ia, ?i c?, în ma?in?, va r?mâne un loc ?i pentru mine, mi-am dat seama c? pericolul era iminent.
În primele zile din septembrie, nu m? mai gândeam decât cum s? scap. Aerul mirosea a frunz? de nuc ?i a fân uscat, cerul nu mai era sp?l?cit ca în lunile cu c?lduri mari, c?p?tase o anumit? gravitate în care se presim?ea toamna, de?i p?durile nu erau, înc?, înro?ite. M? pref?ceam mai departe c? înv??am, ca s? nu dau de b?nuit, dar, culcat în iarb?, îmi b?team capul cu alte griji. La început, mi-a trecut prin minte ideea neroad? de a-mi t?ia un deget, pentru a fi dus, în F?g?ra?, la spital. Pân? s? se vindece rana, examenul de la "Spiru Haret" trecea. Dar am alungat repede acest gând. Eram plin de semne, la amândou? mâinile, de la "sculptarea be?elor de alun, îns? acelea nu-mi ceruser? curaj.
Trebuia s? caut alt? solu?ie. În disperare de cauz?, m-am hot?rât s? fug de-acas? în diminea?a când urma s? plec în prima mea c?l?torie. M-am gândit s? m? ascund în p?dure pân? avea s? treac? pericolul. Eram sigur c? întors, apoi, acas?, tata m? va ierta, iar mama va putea s?-l înduplece, pân? în toamna urm?toare, s? renun?e la ambi?ia de a m? vedea ?colit.
Cum petrecusem multe nop?i pe munte, nu m? speria perspectiva de a dormi în vreo colib? p?r?sit? sau chiar pe un mald?r de iarb? sub cerul liber. Vremea era blând? în septembrie, abia prin octombrie se r?cea, aducând ploi nesuferite, iar în privin?a mânc?rii nu aveam motive s?-mi fac griji. P?durea era plin? de alune, de mure, de zmeur? sau de ciuperci pe care le puteam frige pe jar. Cu o sear? înainte de ziua fatal?, mi-am pus în buzunarul pantalonilor o cutie de chibrituri, un amnar ?i iasc?, dup? care mi-am a?ezat la îndemân? primii mei bocanci; ni?te bocanci grei, solizi, negri, cump?ra?i de tata în vederea saltului meu la ora? ?i pe care, pân? atunci, nu avusesem permisiunea s?-i port, ca s?-i am noi pe str?zile Bucure?tiului. Inten?ionam s? m? scol devreme, în zori, dar, din pricina emo?iei, am adormit mult dup? miezul nop?ii. M? foiam în pat, a?teptând s? a?ipeasc? tata. În copil?rie, vorbeam în somn ?i-mi era groaz? s? nu m? tr?dez cumva. M-am trezit, de aceea, abia când la poart? s-a auzit claxonul ma?inii, venit? înainte de ora stabilit?. Mi-am înc?l?at repede bocancii, neb?nuind c? ei vor atârna greu, hot?râtor, în soarta mea. Era prima oar? c? nu aveam opinci în picioare, bocancii m? încurcau la mers ?i, din pricina lor, m-am împiedicat când am vrut s? sar gardul din cap?tul gr?dinii. De ajuns ca tata, care venise dup? mine, s? se apropie ?i, în timp ce escaladam gardul, s? fac? singurul lucru la care nu m? a?teptam. Spre marea mea uimire, l-am auzit zicându-mi c?-mi d? 44 de lei dac? plec. De ce tocmai "44"? Niciodat? nu m-am l?murit. Poate, a fost o simpl? întâmplare, prima cifr? care i-a trecut tatei prin cap. Ceea ce m? tulbur?, îns?, este o coinciden??. "44 de ani" i-a prezis o ghicitoare mamei c? voi tr?i. Descump?nit, am r?mas pe ultima scândur? a gardului, între dou? destine a? zice azi. Nu avusesem niciodat? atâ?ia bani în mân?. Nu mai ?in minte ce calcule îmi voi fi f?cut în acele clipe ?i cât a durat "deliberarea". Fapt e c?, pân? la urm?, m-am dat b?tut. N-am rezistat ispitei ?i am acceptat "tranzac?ia".


Am ?inut s? evoc ?i aici acest episod fiindc?, alt?dat?, l-am supraestimat, cred. Mi-a pl?cut s? spun c? am ie?it "contra cost" din copil?rie, c? am cedat unui mic demon mercantil care m-a îm¬boldit s? nu pierd ocazia unui câ?tig nesperat, mai ales c? "pre?ul accept?rii" urma s? intre imediat în buzunarul meu conform asigur?rilor tatei. ?i am exagerat. F?r? îndoial?, gardul pe care am stat coco?at în cap?tul gr?dinii a fost o born? între dou? drumuri. Unul e cel pe care am mers în via??. Al¬tul e cel pe care a? fi putut merge dac? nu plecam cu "unchiul George". Numai c? nu eu am ales. Sau n-am f?cut-o dup? o deliberare. Sunt aproape sigur c?, de fapt, voin?a mea s-a frânt brusc deoarece nu eram preg?tit s?-mi duc inten?ia pân? la cap?t ?i ap?ruse un pretext onorabil pentru a m? supune sor?ii. Nu eram atât de viteaz încât s?-mi decid singur drumul. Am fost un copil cuminte, sfios, inhibat. Dac? a? fi s?rit gardul, m-a? fi întors, probabil, înainte de a fi ajuns în uli?a din mijlocul satului. M? îndoiesc c? eram mai pu?in ezitant decât sunt acum. Nesilit de împrejur?ri, n-am fost niciodat? capabil s? iau o hot?râre categoric?. Deciziile mele au fost, fie influen?ate de situa?ii în care nu prea aveam de ales, fie luate impulsiv. Probabil, întâmplarea n-a dep??it propor?iile spaimei unui copil timid de a se vedea dus de lâng? p?rin?i ?i azvârlit în necunoscut.


37. A?a a început cariera mea de "metec" pe malurile Dâmbovi?ei. Pân? la terminarea liceului ?i a studen?iei, mi-am folosit vacan?ele de Pa?ti ?i de var? pentru a-i ajuta pe p?rin?i. Am sem?nat, am pr??it, am secerat grâu, secar? ?i ov?z, am cosit, am adus acas? fânul ?i otava, dup? ce s-au uscat, am c?rat în spinare sacii de la treier, am cules cartofi, am t?iat lemne în p?dure. Nu m-am eschivat de la nici un efort. Cum ajungeam acas?, l?sam c?r?ile ?i m? apucam de treab?. Nu cred c? exist? munc? b?rb?teasc?, la ?ar?, care s?-mi fi sc?pat. Într-un domeniu, chiar am excelat. Am devenit cosa? de elit?, ob?inând o cert? celebritate local?, prin performan?a de a cosi într-o zi cât doi b?rba?i, ceea ce mi-a permis s? primesc plat? dubl?, când eram solicitat ca zilier.
Acum, sunt "aproape bucure?tean". M-am obi?nuit cu mirosul de benzin? ars?, cu cerul f?r? mister de deasupra ora?elor. Aici mi s-a n?scut fiul, aici l-am v?zut crescând. Treptat, am încetat de a mai fi ceea ce fusesem. Mi-am pierdut reflexele rustice, m-am "civilizat", biblioteca mi-a devenit mai drag? decât p?durea. Nu sunt un bucure?tean autentic, întreg, vorbesc despre "via?a la ?ar?" cum vorbesc, la Cehov, cele "trei surori" despre Moscova. Îmb?trânesc, ca arborii care se usuc? pe dinl?untru, golindu-m? de esen?ele mele. Ce altceva decât miresme mi-a l?sat copil?ria? Dar ?in s? repet: nu m? simt un dezr?d?cinat. Probabil, Lisa e ultimul loc unde m-a? retrage, dac? a? crede în refugii.
Am impresia c? tun?.
M-am în?elat. Cerul e ?i azi pârjolit de secet?. Nu se vede nici un nor, iar frunzele o?etarilor par amor?ite.


38. Când se pr?bu?eau nori amenin??tori, bolo¬v?no?i, de grindin?, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau s? sune clopotele de la cele dou? biserici, implorându-l pe Dumnezeu s? cru?e recoltele. De fiecare dat?, asistam la un spectacol cosmic, în egal? m?sur? grandios ?i înfrico??tor. Norii erau de un vân?t dur, ce b?tea spre negru. Canonada fulgerelor ?i tr?snetelor f?cea aerul s? vibreze, dându-i o tensiune misterioas? în care se amestecau panica ?i evlavia. P?s?rile coborau, speriate, ?i se ascundeau. Pân? ?i nucii, de obicei calmi, nobili, p?reau intimida?i. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care, când se tânguiau, când aruncau spre cer o rug?minte patetic?. Uneori, norii se risipeau ori se desc?rcau într-o ploaie violent?, dar f?r? grindin?. Alteori, lanurile de grâu, de ov?z ?i de porumb erau zdrobite. Nu pot s? uit figura tatei dintr-o zi cu c?ldur? bolnav?, r?u prevestitoare, în care grindina a nimicit, într-un sfert de ceas, tot ce se g?sea pe câmp. St?tea pr?bu?it pe trepte, privind dincolo de m?rul cu fructe sticloase de lâng? poart?, f?r? s? scoat? o vorb?. În acea t?cere, al?turi de drama ??ranului, de a-?i vedea compromis? munca dintr-un an întreg, se g?sea, în?eleg acum, ?i for?a lui de a o lua de la cap?t. Când al?i nori apocaliptici se rostogoleau dinspre Olt, clopotele erau trase din nou. A?a ceva nu se poate tr?i într-un ora?. În ora?e, rela?ia cu Dumnezeu e mai pu?in natural?, limitat? strict la biserici.


39. Flaubert (parc?) zicea c? e suficient s? prive?ti îndelung ceva ca acel ceva s? devin? inte¬resant. Deocamdat?, nu m-am convins c? are dreptate. Dar ce conteaz?? M? uit mai departe la o?etari, ca s? treac? ziua. S? ies în curte, nu pot, n-am voie, din cauza caniculei. S? citesc, nu sunt capabil, n-am starea necesar?. Într-un proiect mai vechi decât "Asybaris" (p?r?sit ?i acela), descriam arderea pe rug a unor vr?jitoare. Înainte de a fi aruncate în fl?c?ri, erau puse s? danseze. Dansul începea la asfin?itul soarelui ?i dura pân? în zori. Dac? reu?eau s? nu se opreasc?, mai câ?tigau o zi de via??. Spectacolul trebuia s? continue pân? ce, epuizate, se pr?bu?eau. Din când în când, orchestra î?i b?tea joc de bietele femei înte?ind ritmul, obligându-le s? danseze cu ochii m?ri?i de efort. Cam a?a procedez ?i eu, m? ag?? de ce pot. ?i, dac? e în?elept s? cau?i pretexte de lini?te, sunt aproape în?elept acum. Nu mai vreau s? m? plâng. Bine c? infarctul nu mi-a fost fatal. În rest, toate se vor aranja, sper. M? obi?nuiesc, v?d, ?i cu singur?tatea total?. Azi, nu mai am senza?ia c? m? s?lb?ticesc. Din contr?, orice drum la spital, care m-ar obliga s? înfrunt zgomotul str?zii, îmi apare acum ca un supliciu. Probabil, inclusiv din acest motiv nu l-am mai c?utat pe profesor. M? tem s? nu m? cheme pentru vreo nou? prob?.


40. "Uneori, b?iete, a? vrea ca memoria mea s? arate ca o camer? goal?", i-a m?rturisit, într-o zi, doctorul Luca lui Julius. De-afar?, se auzeau, mereu, bufniturile obloanelor zgâl?âite de vânt. Discutaser?, înainte, despre expedi?ia care, în mod normal, trebuia s? fie, deja, acas? ?i de la care nu mai venise nici un fel de veste de câteva s?pt?mâni, dar nu era greu de v?zut c? subiectul nu-l interesa, de fapt, câtu?i de pu?in pe b?trân. Vorbea aproape mecanic, privind, absent, nehotârât, ba spre pendula din perete, ba spre dulapu¬rile cu c?r?i. S-a înviorat, o clip?, doar când tân?rul custode l-a întrebat ce anume ar fi vrut s? uite. Bâlbâindu-se, a zis ceva despre gândirea sa "sf?râmat?" ?i despre faptul c? nu poate fi fericit decât dac? pune între el ?i restul lumii o u??. Apoi, l-a asigurat pe Julius c? zeii, când vor s? pedepseasc? pe cineva, îi d?ruiesc o memorie bun?.
Intrigat, tân?rul custode l-a iscodit, precaut, dac? vorbea astfel din pricina unei decep?ii.
Doctorul Luca a tres?rit.
― Te gânde?ti la o femeie, nu-i a?a?
― Da, a admis Julius, oarecum stânjenit de îndr?zneala lui.
B?trânul n-a reac?ionat imediat. Se juca, nervos, cu bastonul, în timp ce lini?tea din înc?pere nu mai era tulburat? decât de tic?itul pendulei.
― N-a fost ce-?i închipui tu... de?i nu gre?e?ti prea mult.
I-a explicat c?, din pricina mamei sale, nu s-a putut îndr?gosti niciodat? cu o pasiune întreag?. V?zuse, în orice femeie, mai ales sexul. Dar Tereza, o fiin?? tulbure ?i distructiv?, reu?ise s?-l complexeze.
― Îi pl?cea grozav s? filosofeze ?i, uneori, devenea chiar pis?loag? cu ideile ei. Pretindea c? fericirea nu exist? decât dup? ce ai pierdut-o. Mi se p?rea ciudat?, de pe alt? lume, dar, cum ajun¬sesem s? fiu dependent de ea ?i fizic, m? atr?gea în aceea?i m?sur? în care, câteodat?, m? exas¬pera. Avea o imagina?ie exaltat?, fierbinte ?i-mi era cu neputin?? s?-mi dau seama cât adev?r con?ineau pove?tile pe care mi le spunea. Obi?¬nuia s? repete c? modul cel mai sigur de a sc?pa de o ispit? e de a-i ceda, îns?, de câte ori am încercat s? m? l?muresc ce probleme ascunse o fr?mântau, schimba vorba. Se uita la mine cu un aer atât de vulnerabil încât m? obliga s? bat în retragere. ?i ce lec?ie mi-a dat! ?opti doctorul Luca. A ap?rut în via?a mea din senin ?i a g?sit modul cel mai violent de a r?mâne.
Julius a?tepta. B?nuia c? b?trânul era pre¬g?tit acum s?-?i deschid? sufletul.
― Într-o sear?, ― continu? doctorul Luca ― mi-a atras aten?ia c? orice om are o limit? ?i c? ea era foarte aproape de acea limit?. "Ce vrei s? spui?" am întrebat-o. Mi-a zis, evaziv: "Nu toat? lumea are t?ria s? reziste, Luca". "S? reziste la ce?" i-am întors vorba, agasat. Ea a râs: "Nu fi îngrijorat, iau asupra mea dilema care, probabil, te preocup?". Am b?nuit la ce se referea. La faptul c? un medic n-ar trebui s?-?i permit? s? între?in? rela?ii cu o pacient?. ?i m-am enervat. I-am amintit ce-mi declarase cu o zi înainte: c? suntem ca doi ocna?i lega?i de acela?i lan?. "Nu ziceai tu a?a?" "Ba da, mi-a replicat ea, sec, îns? o s? te las liber". Dup? aceea mi-a f?cut o teorie nou?. A zis c? mila e o plag? în dragoste. Decât s?-?i fie mil? de o femeie pe care ai iubit-o, mai bine o p?r?se?ti. "P?r?sind-o, n-o jigne?ti cum o jigne?ti dac? r?mâi legat de ea ca de un stâlp". Eram uluit. "Ce-?i trece prin cap?" N-am în?eles atunci ce a vrut s?-mi transmit?, a încheiat, brusc, doctorul Luca, iar când am în?eles a fost prea târziu.
A îndep?rtat cu un gest repezit bastonul cu care se jucase pân? atunci, apoi ?i-a reluat masca ironic?, folosit? de câte ori se g?sea în dificultate: "Oricum, b?iete, acum, la b?trâne?e, ?tiu c? e mai bun? o dragoste uzat?, cârpit?, decât singur?tatea. Cel pu?in, îl cuno?ti pe cel?lalt. Te ?tie ?i el. E?ti ca ?i singur, dar la nevoie e un suflet lâng? tine. Nu te sim?i ca un câine de pripas."


41. To?i cei care m? caut? (din fericire, pu?ini) se simt obliga?i s? m? încurajeze. Asta m? descu¬rajeaz? ?i mai r?u. Înseamn? c? stârnesc mil?, ceea ce m-a deranjat totdeauna. Numai c?, probabil, Iac? nu m-ar încuraja, m-a? sim?i jignit. Ve?nicele mele suceli!


42. Nelly se scrie cu doi "l" ?i, neap?rat, cu "y". E o brunet? înalt?, cumsecade ?i în?ele¬g?toare. Ar fi chiar simpatic?, pl?cut?, cu ochii ei languro?i ?i cu gropi?ele din obraji, ce-i împu¬?ineaz? vârsta, dac? n-ar ?ine atât de mult s? par? o femeie cultivat?. Din când în când, vine la bibliotec? s?-i cear? lui Julius c?r?i. Nu vrea, în ruptul capului, romane la mod? sau alte "pove?ti". ?i explic? asta cu dispre?. Vrea c?r?i "mai speciale", cu care s?-?i poat? impresiona prietenele. Împreun? cu alte femei singure, toate în jur de patruzeci de ani (doctorul Luca fiind mai mult absent, Nelly se comport? ?i ea ca o femeie singur?), formeaz?, de câ?iva ani, un grup, cunoscut ca atare în cercurile mai r?s?rite din Asybaris; un grup în care nu e greu s? p?trunzi, dar, "dac? te-a pus naiba ?i ai intrat, e aproape imposibil s? mai ie?i", l-a avertizat doctorul Luca pe Julius, explicându-i c? nucleul feminin organizat de consoarta sa "are ceva de sect? însetat? de adep?i". Una din aceste femei singure e o v?duv? de pe strada C?m?tarilor. A fost frumoas?, probabil, în tinere?e, dar acum are un fund uria?, ca Venerele din epoca de piatr?. Alta a fost m?ritat? cu un comerciant de dulciuri care a p?r?sit-o. Ca specialist? în mineralogie, a f?cut parte din numeroase echipe care s-au deplasat spre sud în jum?tatea secetoas? a anului. Când s-a întors dintr-o expedi?ie, l-a g?sit pe b?rbatul ei încurcat cu o vânz?toare. A treia e o fat? b?trân?. Urât?, cu obrazul plin de pistrui mari, osoas? ?i greoaie ca un cal normand, dar de?teapt?, e "inteligen?a" grupului. Cu ani în urm?, s-ar fi bucurat de un interes discret din partea poli?iei din Asybaris, fiind suspectat? de sl?biciuni orientate spre propriul sex.
Nelly l-a invitat de câteva ori pe Julius s? petreac? o sear? cu ele, asigurându-l c? prietenele sale au un mare respect pentru c?r?i, "sunt ni?te intelectuale". Pentru ea ar fi fost o mare izbând? atragerea tân?rului custode la "dezbateri". Ar fi demonstrat amatorilor de bârfe c? grupul era deschis ?i b?rba?ilor, cu condi?ia s? fie inteligen?i, nu ni?te animale care asud? la vederea unei femei. Dar Julius a refuzat-o politicos, pretextând c? statul în bibliotec?, într-un aer în?bu?itor, îi d? mari dureri de cap care-l oblig? s? se culce devreme.


43. N-am mai visat nimic.
Asta e tot.
Tot?
Cerul e blând azi.


44. Diminea?? mohorât? din septembrie 1937. Cerul e acoperit de o pâcl? care seam?n? cu fânul jilav. Copiii de pe Del?turi, care nu s-au dus cu vitele pe Calea Secii, au ie?it în uli?? ?i se zgâiesc la ma?ina care a?teapt? la poarta noastr?. ?oferul claxoneaz?. Trebuie s? m? gr?besc. "Unchiul George", m?tu?a Terica ?i veri?oara Nori?a a?¬teapt? s? vin? ma?ina cu mine. M? mai uit o dat? la gr?mada de nisip din curte, la b?trânul m?r, dup? aceea ies pe porti??. Mama plânge undeva în cas?. Tata mi-a dat cei 44 de lei ?i-mi duce cuf?¬rul, punându-l în portbagaj. ?tiu, oare, c? în des¬tinul meu intervine o ruptur?? Nu. Habar n-am. Nici m?car nu presimt. "Hai, gr?bi?i-v?", zice nervos ?oferul. "Unchiul George" consim?ise, dac? nu cumva chiar aranjase, ca unul din ta?ii boga?i ce aveau copii la "Spiru Haret" s?-i trimit? o ma?in? care s?-l aduc? în Capital?. M?rinimos, mi-a dat ocazia s? fac prima c?l?torie din via?a mea cu automobilul. Dar ?oferul nu e obligat s? fie politicos ?i cu mine. Eu nu sunt decât un mic ??r?noi care e rud? cu "domnul subdirector". Sunt tuns zero, cu ma?ina, fiindc? nimeni n-are frez? în Lisa, ?i ars de soare. Sunt sperios, dar foarte mândru de bocancii mei sold??e?ti. Tata se urc? în ma?in? ?i el, s? mearg? pân? în cap?tul din jos al satului unde e vila "unchiului George". Mama a ie?it în curte ?i, încruci?ându-?i bra?ele, se uit? lung la ma?in?. Se consoleaz?, poate, cu gândul c?, într-o zi, voi intra pe poart? ca preot. Închizând portierele, ?oferul ambaleaz? motorul ?i porne?te ma?ina. Se aud ?ipete de gâ?te ?i ra?e intrate în panic?. M? uit pe geamul din spate, s? mai v?d o dat? mun?ii, dar în urma noastr? s-a ridicat o mare perdea de praf care acoper? totul.


Neobi?nuit cu leg?narea unei ma?ini, deprins s? merg doar cu carul tras de vaci sau de bivoli, mi se face repede r?u. M? cuprinde o spaim? cumplit?. M-am ghemuit lâng? geam, pe bancheta din spate, lâng? Nori?a, în vârst? de doi sau trei ani, ?i m?tu?a Terica ("unchiul George" st? în fa??, lâng? ?ofer, îi d? indica?ii pe unde s? mearg?) ?i nu scot o vorb?. Acum, nu plecarea din Lisa m? sperie. De fapt, nici n-am sesizat când am ajuns la ?oseaua na?ional? ?i am trecut prin F?g?ra?, din care n-am v?zut nimic. Întreaga mea fiin?? e concentrat? asupra r?ului care îmi d? ame?eli. Doamne, dac? voi v?rsa? Gândul acesta m? îngroze?te. Îmi înfig unghiile în carne ?i m? rog. "Doamne, ajut?-m? s? nu v?rs". Ma?ina gone?te cu vitez?. "Unchiul George" i-a comunicat ?ofe¬rului c?, în maximum cinci ore, vrea s? fie în Bucure?ti. Îmi e din ce în ce mai r?u, îmi vâjâie capul, cum nu mi s-a mai întâmplat niciodat?.
Din fericire, la un moment dat, undeva între localit??i, ?oferul are probleme cu motorul. Se d? jos. Probabil, e ceva mai serios, c?ci coboar? ?i "unchiul George", m?tu?a Terica ?i Nori?a. Profit de ocazie s? ies ?i eu din ma?in?. Aerul r?coros de septembrie îmi face bine. Treptat, m? lini?tesc. Spre norocul meu, defec?iunea nu e deloc simpl?. Pornim, dar, dup? o jum?tate de or?, ne oprim din nou. Asta se întâmpl? de câteva ori, inclusiv la Predeal, unde am ajuns buim?cit de-a binelea, înainte de a coborî mun?ii, se însereaz?. Acum chiar nu se mai vede nimic. Doar ni?te lumini orbitoare, fioroase, care vin din fa??. Probabil, îns?, frica de farurile ma?inilor m? ajut? s? uit de ame?eal?. Îl aud pe "unchiul George" bomb?nind. E nemul?umit c? ne-a prins noaptea pe drum. ?oferul se scuz?. N-a fost vina lui. Eu continui s? nu fiu deloc con?tient de gravitatea acestei c?l?torii. Nu-mi dau seama c?, pe parcursul câtorva ore, copil?ria mea a murit.
Am ajuns la Bucure?ti dup? ce se înnoptase bine. Poate, era târziu, dar cât de târziu? Nu ?tiu. În septembrie 1937, Bucure?tiul mai era, înc?, "micul Paris". Normal ar fi fost s? fiu ?ocat, uluit, când am intrat în ora?. Dezm??ul reclamelor luminoase ar fi trebuit, în mod logic, s? m? z?p?ceasc?. Nu s-a întâmplat, îns?, a?a. N-am re?inut nici o imagine ― str?lucitoare sau nu ― pân? ce pe strada Italian?, o strad? lini?tit?, burghez?, ocolit? de trafic, ma?ina a oprit ?i ne-am dat jos. În memorie mi-a r?mas o balt? de întuneric, în mijlocul c?reia se coborau bagajele. S? fi fost trecut de miezul nop?ii? Tot ce se poate. Alt? explica?ie nu g?sesc pentru acel Bucure?ti la fel de întunecat, noaptea, ca Lisa. M? uitam cum c?ra ?oferul valizele ?i a?teptam încordat, lâng? cuf?rul de lemn cu care tata a traversat primul r?zboi mondial, s? mi se comande ce trebuia s? fac.


45. În pu?inele ceasuri în care am izbutit s? dorm, azi-noapte, m-am visat într-o vale îngust?, prin mijlocul c?reia curgea un râu nu prea mare, dar zgomotos. Duceam un plic galben, ceruit, cu pece?i ro?ii pe care nu se afla nici un nume. De?i cerul era limpede, nu se z?rea nici o stea. Un câine care l?tra, un cal în galop, f?ceau ca lini?tea s? fie adânc? ?i tainic?. M-am pomenit pe o teras?, dinaintea unui b?trân impun?tor. În jur se c?scau acum râpi adânci, iar sub stânca lipit? de treptele m?cinate de vreme, râul se pr?bu?ea urlând. B?trânul a rupt pece?ile, a citit atent scrisoarea, dup? care a început s? m? descoas?. Cine sunt? De ce mi s-a dat mie plicul? ?i cum am reu?it s?-l g?sesc? Mi-am dat seama c? m? b?nuia ?i m-am trezit cu o team? tulbure.
Am deschis fereastra s? intre pu?in aer proas¬p?t. E o secet? la fel de devastatoare, probabil, ca aceea din 1946, când am mâncat m?lai stricat. De câteva zile, s-au n?pustit cu furie valuri de canicul?, amestecând parfumul teilor înflori?i (sau amintirea lui) cu mirosul greu de gunoaie dospite la soare. Cerul e ars, acum, ca un crater de vulcan ?i nu sunt semne de ploaie.
Aud sunetele unor clopote. Vin, poate, de la biserica din apropiere sau mai de departe, nu-mi dau seama. Sunt ni?te sunete uscate, cu vagi, extrem de vagi sugestii mistice.
Ca s? se roage mai bine, Pascal s-a decis într-o zi s?-?i redacteze singur rug?ciunea. Când a terminat-o, a pus-o deoparte printre hârtii. Abia în secolul trecut a fost g?sit? ?i publicat?. Poate, ar trebui s?-mi compun ?i eu o rug?ciune proprie. Cu siguran??, a? avea ce pune în ea.


46. Lisa de azi nu mai seam?n? cu Lisa în care am copil?rit eu. Casele sunt mai ar?toase acum, au jaluzele, în loc de obloane, verande, în loc de pridvoare, ?i trei-patru od?i fiecare. Cele vechi erau construite din bârne. Acum se construie?te numai din c?r?mid?, într-un stil cam greoi, împru¬mutat de la ora?. L?mpile cu gaz au disp?rut. De asemenea, fântânile cu cump?n? de prin cur?i. Cu gust de ?eav? ruginit? uneori, apa e scoas? din p?mânt de pompe electrice. Pe acoperi?uri se v?d antene de televizor, iar copiii nu se mai mir? c? se poate vorbi "prin sârm?". Centrala telefonic? s?teasc?, instalat? într-o înc?pere lâng? prim?rie, are, deja, câ?iva abona?i. Nici F?g?ra?ul nu mai e, pentru copii, un ora? magic. Se poate ajunge acolo u?or, într-un sfert de or? cu ma?ina, ?i, într-o jum?tate de or?, cu autobuzul. Larma dimine?ilor când se pleca la câmp ori "la fan" ?ine azi de tre¬cut. Doar, din când în când, un tractor m?t?h?los str?bate, cu zgomot, uli?a goal?. Satul e locuit îndeosebi de b?trâni, femei ?i copii. B?rba?ii au o profesie incert?, nu sunt nici ??rani, nici mun¬citori. Unii lucreaz? pe la fabrici în F?g?ra?. Un autobuz pr?fuit îi aduce spre sear? ?i îi de?art? în fa?a prim?riei.
Ceva mai la vest de mijlocul satului, curge ?i azi un râule? strâmb ?i priz?rit ("vale" i se zice în Lisa) cu ap? pu?in?, supt? vara de ar?i??, dar suficient? pentru a pune în mi?care, pe vremuri, ro?ile a dou? mori ?i o piu? sau pentru a fi utili¬zat? toamna la cazanele de f?cut rachiu. Uli?a principal? e paralel? cu "valea". Coboar? dinspre mun?i ?i taie satul în dou?. Pe ea au fost a?ezate toate institu?iile: bisericile, cea ortodox? ("biseri¬ca mare") ?i cea greco-catolic? ("biserica mic?"), fa?? în fa??, cârciumile, prim?ria, ?coala ?i postul de jandarmi. Aceast? uli?? a fost asfaltat?, fiindc? face leg?tura cu ?oseaua na?ional? ?i cu ?oseaua care duce, pe sub mun?i, la Bra?ov.
Odinioar?, puteau fi v?zute automobile în Lisa, cel mult, de vreo trei ori pe an. Când se în-tâmpla un asemenea eveniment, toate or?t?niile se speriau prin cur?i. Gâ?tele d?deau alarma, la fel de agitate ?i de zgomotoase ca str?bunele lor de pe Capitoliu. Acum, mai ales pe uli?a principal?, gâ?tele "s-au modernizat". Nici nu mai înal?? capul când trece vreo ma?in?. Omul cu goarna a disp?rut ?i el. Nu mai vezi copii, în urma vacilor, cu b??ul pe umeri, diminea?a, ?i cu b??ul târât prin ??rân?, seara, cum mergeam noi, mereu, plini de importan??. De altfel, nu prea mai sunt nici vaci, iar Calea Secii e n?p?dit? de m?r?cini. Nu mai po?i sui pe ea nici cu piciorul. N-o mai folose?te nimeni, e un drum mort, p?r?sit. Nu mai exist? nici gardul pe care am stat în cump?n?. E o plas? de sârm? ghimpat? acolo, cu m?r?cini. Au disp?rut ?i nucii sub care, pe o m?su?? cu picioarele înfipte în p?mânt, am scris, în dou? veri, o parte din "Reabilitarea Evului Mediu".
Dar progresul, cu p?r?ile lui bune ?i p?r?ile lui proaste, este o fatalitate, chiar ?i pentru un defazat sentimental cum sunt eu. ?i nu moderniz?rile îmi dau sentimentul confuz c? Lisa nu mai e "satul meu". E doar "satul în care m-am n?scut". Lisa îmi confirm?, din p?cate, ideea c? progresul exterior e înso?it, uneori, de regres interior. Satul nu mai e "o lume". Are parc? orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins prin ele ?i a r?mas, pe acelea?i temelii, o halt? oarecare din istorie. S?rb?torile nu mai sunt s?rb?tori. Au devenit, ca la ora?, zile de odihn?. Nici m?car cârciumile nu mai sunt o "institu?ie". Le-au luat locul ni?te "baruri" rurale, cu jocuri mecanice. Alt?dat?, în nop?ile cu lun? plin?, când toate zgomotele amu?eau ― ca s? se poat? scula înainte de r?s?ritul soarelui, oamenii trebuiau s? se culce devreme ― praful de pe uli?e scânteia stins, misterios. Ferestrele mici, carbonizate de întuneric, p?reau intimidate de fiorul cosmic ce cople?ea nu numai satul, ci ?i mun?ii. Uneori, câte un câine, trezit din somn, l?tra. Apoi, speriat, parc?, de zgomotul pe care-l f?cuse, se culca din nou. Într-o asemenea noapte, îngerii puteau îndr?zni ?i ei s? umble pe p?mânt. Acum, n-ar mai îndr?zni.
Înainte de al doilea r?zboi mondial, care i-a obligat pe ??rani s? ia contact din nou cu istoria, adic? în anul plec?rii mele la liceu, nu disp?ruse satul aproape autarhic, cu orizonturi rigide, b?nui¬tor ?i prudent în fa?a nout??ilor. În Bucure?ti se încinsese de mai bine de un deceniu "cearta dintre antici ?i moderni", în versiune româneasc?, dar Lisa tr?ia lini?tit? într-un timp semipatriarhal. Tehnica modern? se reducea atunci la loco¬mobilele care puneau în func?iune batoza la treier sau cu care ― pu?ini ― t?iau lemne. Se folosea for?a apei la moar?, la joag?rele de t?iat scânduri sau la piua unde se prelucra postavul de lân?, necesar pentru sumane ?i cioareci, ori "straiele" mi?oase cu care ne acopeream iarna. Înc? nu p?trunseser? hainele de ora? ?i covoarele cu sultani ?i cadâne.
Toate articolele de îmbr?c?minte, cu excep?ia opincilor, erau f?cute în sat. Pâinea nu se aducea de la ora?. În cuptorul mare din tind?, mama cocea, o dat? pe s?pt?mân?, pâini mari, din f?in? de grâu amestecat? cu cartofi. Uneori, veneau în sat scrisori de la cei pleca?i în America, s? strâng? bani la Cleveland sau la Detroit, dar ele soseau parc? din alt? lume.
De regul?, trecerea din preistoria vie?ii în istoria ei, se produce încet, pe nesim?ite. La mine s-a întâmplat altfel. Diminea?a, mai eram înc? în preistoria existen?ei mele. Seara, m? g?seam în Bucure?ti, unde am aflat, treptat, c? exist? electricitate, autobuze, pantofi, semafoare, mic dejun, agen?i de circula?ie, concerte, vitrine, cer?etori, b?nci, past? de din?i, publicitate, limba latin?, folclor (c?ci Lisa f?cea folclor f?r? s? ?tie) ?i multe alte nout??i absolute, în compara?ie cu care "competen?ele" mele nu mai valorau nimic.


47. Uitasem. ?i în Lisa spusesem "eu". Nu-mi era necunoscut cuvântul când am venit în Bucure?ti. Dar de-abia aici l-am înlocuit definitiv pe "noi".
Acum, nu mai puteam conta decât pe mine. Trebuia la fiecare pas s? m? uit în jur, b?nuitor, ?i pe urm? s? merg mai departe. Am devenit ?i din necesitate egoist, închistat în mine, ursuz. Egoismul a jucat rolul "zidului" de care a trebuit s? m? sprijin.


48. O adiere r?scole?te frunzele o?etarilor. Un nor p?teaz? cerul decolorat de secet?. Va ploua?
Pendulele Monseniorului ?i monologurile doctorului Luca sunt, la fel ca amintirile, tot un soi de zid. Încerc s? uit de boal?. De aceea bat câmpii, într-o zi mi-am zis: ce-ar fi dac? Monseniorul ar reu?i s?-?i disciplineze pendulele? În clipa urm?toare, am dat înapoi. Am sim?it c? mi-ar lipsi un "medicament".


49. De la doctorul Luca a aflat tân?rul custode c? gr?dina, cl?direa ?i biblioteca au apar?inut, cândva, unui negustor care a tr?it, mul?i ani, pe picior mare, cu tr?sur? la scar? ?i cu o droaie de servitori. Negustorul avea o manie, strângea pen¬dule de toate formele ?i m?rimile. Când ?i-a format o colec?ie, de care era mândru, a vrut ca pendulele s? aib? cifre fosforescente ?i semnele zodiacelor pictate în negru pe cadrane, iar partea de jos s? fie îngropat? în cutii de dimensiunile unui violoncel pentru ca sunetele s? aib? o rezonan?? mai grav?. Tot el i-a cerut gr?dinarului, originar din insula Rodos, s?-i fac? o gr?din? alc?tuit? exclusiv din trandafiri, de diverse specii, organizat? în ?apte cercuri concentrice. În primul cerc, trandafiri cu ?aizeci de foi, din specia men¬?ionat? de Herodot, care era preferata regelui Midas. În al doilea, trandafiri pitici, cu florile aurii, din ce în ce mai închise spre centru ?i cu vini?oare de culoarea sângelui. În al treilea, tran¬dafiri s?lbatici, cu miros puternic ?i cu florile ca purpura imperial?. În al patrulea, trandafiri de Damasc, în al cincilea, trandafiri de China, care înfloresc toat? vara ?i rezist? pân? toamna târziu, în al ?aselea, trandafiri dintr-o specie necunos¬cut?, iar în ultimul, trandafiri ag???tori, înal?i de mai mul?i metri (servind ?i ca zid vegetal care ascunde curtea de privirile curio?ilor), cu flori mici, albe sau în felurite nuan?e de ro?u. Într-o zi, îns?, pe nea?teptate, negustorul n-a mai vrut s? se ocupe de afaceri. A renun?at complet la existen?a zgomotoas? dinainte, a l?sat cl?direa s? cad? în paragin? ?i s-a izolat în bibliotec? de unde ie?ea doar când unicul servitor r?mas în preajma lui b?tea în u?? îngrijorat. Dup? un timp, i-a vândut Monseniorului cl?direa ?i, f?r? s? dea vreo expli-ca?ie cuiva, a pornit spre miaz?noapte. De atunci, nu l-a mai v?zut nimeni.
Julius ?i-a explicat, astfel, ferestrele b?tute în cuie, ca s? nu le zgâl?âie vântul, poarta d?r?p?¬nat?, înc?perile goale sau pline de mobile nefolosite. Doar gr?dina a sc?pat de decaden??, iar asta s-a întâmplat deoarece, înainte de a se închide în "salonul pendulelor", adic? înainte de a se "sminti", cum bomb?ne Maria, Monseniorul a avut inspira?ia s?-l reangajeze pe gr?dinar.
Cl?tinându-?i capul ple?uv, acoperit la tâmple de un soi de puf alb, acesta se plânge mereu c? "s-a stricat lumea". ?i sufer? c?, în afara doctorului Luca, nimeni nu-i admir? trandafirii, uda?i de dou? ori pe zi, diminea?a ?i seara, în lunile de secet?. De aceea, doctorul se simte obligat, de câte ori vine, s? schimbe câteva vorbe cu el, înainte de a se îndrepta, sprijinit în bastonul s?u cu un scarabeu de argint încrustat pe mâner (pe care-l poart? mai mult decorativ, c?ci, în ciuda vârstei sale, b?trânul are mers de soldat), spre pavilionul bibliotecii
― Despre ce vorbi?i? s-a mirat Julius, într-o zi, dup? ce doctorul Luca l-a întrebat, prevenitor, ca de obicei: "Ai timp pentru mine, b?iete?"
― Bineîn?eles, despre insula Rodos, l-a l?murit doctorul Luca, a?ezându-?i cu grij? bastonul lâng? u??.. ?tiai c? grecii îi spuneau trandafirului "Rodos"?


50. Z?pu?eala e parc? mai mare. ?i tot n-am re¬zolvat problema opera?iei. O fac sau nu? Cineva ar trebui s? decid? în locul meu ?i nimeni nu vrea. Sunt l?sat s? st?rui într-o amânare f?r? sens în care, pân? la urm?, va hot?rî, probabil, neho¬t?rârea mea. Peste dou? zile, m? voi interna la "Urgen??" fiindc? a?a au c?zut zarurile. Îmi vor face coronarografia care va ar?ta cum stau.


51. În principiu, nu cred c? exist? ceva mai minunat ca o dup?-amiaz? de var? calm?, f?r? vânt, când nu se clatin? nici o frunz?, iar lumina se filtreaz? prin crengi. Stai culcat în iarb?, as¬cultând zumzetul insectelor care ciuruie lini?tea, prive?ti buc??ile de cer ce se v?d prin frunzi?ul unui copac, sim?i în n?ri mirosuri ame?itoare, e?ti fericit ?i nu ?tii pentru ce. Nu-?i mai trebuie nimic în afar? de ce e?ti. Totul e extraordinar de simplu, într-un fel, vara m-a ajutat s? ob?in prin sim?uri ce nu mi-a fost dat s? am prin credin??. N-a fost nevoie s? aflu de la al?ii c? sacrul exist? în natur?, c? divinul poate fi atins, uneori, cu degetele. Vara, pân? ?i triste?ile mi se p?reau luminoase. ?i e obscen?, oare, o femeie îmbr?cat? sumar care st? întins? pe o miri?te aurie, cu capul culcat pe podul palmelor ?i cu ochii la cer, dup? ce a f?cut dragoste? A?a po?i pricepe mai bine decât din o mie de c?r?i de ce zeii grecilor se plictiseau în Olimp.
Acum, toate acestea ?in de trecut. M? simt ca o piatr? pe care nu mai încol?e?te nimic ?i m? gândesc la mare ca la un vis, tr?it într-o alt? via??. Nu voi mai cunoa?te niciodat?, din p?cate, bucu¬ria tulbure de a sta pe nisipul fierbinte, golit de griji, de probleme, sau pacea ceasurilor petrecute lâng? ni?te banali ciulini înflori?i pe falez?, printre pietre de o str?lucire cenu?ie. Asta m? deprim? la fel de mult ca boala ?i face din vremea când r?mâneam la Costine?ti pân? ce c?p?t?m culoarea castanelor coapte sau închiriam la Venus o camer? izolat?, culcându-m? pe plaj? f?r? s? m? sinchi¬sesc de radia?ii, o amintire aproape dureroas?. Vara a încetat s?-mi mai poarte noroc. Mi-a devenit ostil?.
Aerul e, acum, atât de ap?s?tor încât, dincolo de zidul unde au încremenit, imobili, o?etarii, se afl?, parc?, un de?ert. Pân? ?i nop?ile sunt bolna¬ve. Nu mi-am imaginat c? descriind sezonul secetos din Asybaris voi ajunge s?-l suport. Am uitat de când n-a mai c?zut o pic?tur? de ploaie.
De fapt, tot ce doresc e s? v?d, într-o zi, aceast? var? transformat? în amintire.


52. Rugat s?-i descrie insula Rodos, doctorul Luca i-a vorbit lui Julius despre o ?coal? de retoric? prin care ar fi trecut Cezar ?i Cicero, despre ruinele fortifica?iilor ridicate de cavalerii ioani?i ?i, mai ales, despre Marea Egee, unde odinioar? se sc?ldau nimfele.
― În Rodos, a ad?ugat vis?tor doctorul, am în?eles c? sirenele nu sunt o glum? a mitologiei.
I-a vorbit despre p?mântul bolov?nos al insulei, înverzit de ierburi ?epoase, despre marile p?duri de pini, chiparo?i ?i stejari, dup? care i-a explicat c? acolo a debarcat Richard Inim? de Leu ca s? angajeze marinari pentru a treia cruciad? ?i c? în Rodos însu?i peisajul, sc?ldat într-o lumin? veche, îndeamn? la reverie.
În timp ce doctorul Luca perora, cu fa?a înc? mai ro?ie din pricina pasiunii, Julius ?i-a amintit c? b?trânul custode, care-l luase ca ajutor, se n?scuse tot în insula Rodos. Ar fi vrut s? se l?mu¬reasc? dac?-i legase ceva. ?i dac? rela?ia lor cu Monseniorul dura de-atunci. Dar n-a apucat s?-?i formuleze curiozitatea.
― Te plictisesc? l-a întrerupt doctorul, v?zând c? Julius se juca, încurcat, cu un cu?it de filde?, folosit la t?ierea hârtiei.
― O, nu, s-a gr?bit s? protesteze tân?rul custode.
― Poate, ai alte treburi. Dac? te plictisesc, e de ajuns s? mi-o spui. Nu m? sup?r. Voi veni alt?dat?. Vara e lung?, mai avem de înghi?it praful ?sta blestemat.
Cum avea, îns?, poft? de vorb?, de fapt, iar Julius îi stârnise amintirile, se porni s?-i povesteasc?, amuzat, c? în portul Rodos î?i ducea iubitele s? le arate o cas? unde atârna sub fereastr?, scris cu litere mari, ro?ii, acest anun?: "Dau lec?ii b?rba?ilor timizi. N-am nici o ru?ine. "
― Eram tân?r, b?iete, ?i înc? nu în?elegeam aceste vorbe din Biblie: "Dragostea acoper? totul, crede totul, n?d?jduie?te totul, sufer? totul".
Îi mai povesti c?, de câte ori z?rea o nunt?, i se f?cea mil? de miri.
― M? gândeam c? nu va trece mult ?i î?i vor scoate ochii...
O clip?, Julius a fost tentat s?-l nec?jeasc? pu?in, întrebându-i dac? din dragoste se însurase cu Nelly. A renun?at, îns?, de team? s? nu par? obraznic. ?i, cum de-afar? se auzeau zgomote de obloane lovite, s-a ar?tat din nou nedumerit c? echipa plecat? în c?utarea de?ertului nu se întorsese.
Doctorul Luca s-a ridicat de pe scaun.
― Las? de?ertul, b?iete. D?-i dracului de de?ert. Eu am propriul meu de?ert, nu trebuie s? caut altul.
Figura i se asprise. A luat o statuet? de por?elan de pe etajer?, reprezentând un satir grec, ?i se juca, nehot?rât, cu ea.
― Eu am tr?it, b?iete, într-o toamn?, tot ce poate tr?i un b?rbat. Ce mai pot face acum e s?-mi bat joc de mine.
Ceru un pahar cu ap?, plângându-se de c?ldura de iad de-afar?, dup? care continu? cu o voce neobi?nuit de trist?.
― Singur?tatea, afl? de la mine, n-o poate umple lumea, ci o singur? fiin??. Una care te poate ridica sau nimici.
Deodat?, obrazul ro?u al b?trânului deveni palid. Speriat, Julius l-a întrebat dac? nu vroia s? se întind? pe canapeaua din bibliotec?. Doctorul a scuturat din cap.
― Scuz?-m?, am avut o u?oar? ame?eal?. E din pricina c?ldurii.
Si a mai cerut un pahar de ap? ca s? înghit? un medicament, dup? care ?i-a luat bastonul de lâng? u?? ca s? plece.


53. Nu mai ?in minte cum a decurs examenul pentru burs?. Probabil, a fost un examen formal. Patru din cele cinci burse, votate de comitetul ?colar, erau deja date unor elevi din clasele a II-a ?i a IlI-a. Pentru a cincea, m-am prezentat eu, f?r? s? am nici un contracandidat, c?ci la "Spiru Haret" nu prea se înghesuiau copii din familii nevoia?e. ?i cum comisia aflase, probabil, c? eram nepotul "domnului subdirector", am c?p?tat bursa f?r? probleme.
Pân? s? înceap? cursurile, am locuit la "unchiul George". Pe atunci, liceul "Spiru Haret" poseda dou? cl?diri, situate în imediat? apropiere (amândou? disp?rute azi), pe care le punea la dispozi?ie directorului ?i subdirectorului. "Unchiul George" ocupa cea mai mic? dintre ele, o vil?, cu etaj, cochet?, aproape lipit? de gardul cur?ii li¬ceului. La plecarea în vacan??, concediase slujnica ?i, înc?, nu angajase alta. Am dormit, deci, vreo dou? s?pt?mâni în odaia de serviciu.
În acea toamn?, istoria se precipita în culise. La Palatul Regal, se vor fi succedat consf?tuiri de tain? provocate de ascensiunea legionarilor ?i de pericolele externe. Carol al II-lea era, înc?, monarh constitu?ional, dar suporta din ce în ce mai greu Constitu?ia din 1923. La Ministerul de Externe, aflat ?i el, ca ?i Palatul Regal, la o azvârlitur? de b?? de strada Italian?, veneau, probabil, telegrame îngrijorate care prevesteau c? va fi r?zboi în Europa, întrucât Hitler ?i Mussolini deveneau din ce în ce mai amenin??tori. Ziarele vremii vorbeau, presupun, ?i de aceste presim?iri sumbre ?i de procesele din Rusia unde Stalin î?i lichida ultimii adversari. Dar eu m? aflam într-o stare de ignoran?? istoric? înc? ?i mai mare decât aceea din Lisa. Nici m?car de informa?iile date de omul cu goarna nu mai beneficiam. "Unchiul George" poseda, b?nuiesc, un aparat de radio ?i era abonat, probabil, ca mul?i intelectuali, la "Universul". Socotea, îns?, ?i pe bun? dreptate, c? istoria nu era de nasul meu.
Prima mea descoperire bucure?tean? a fost chiotul unui oltean cu cobili?a care a trecut prin fa?a casei, strigând la intervale regulate, cu modul?ri stranii, "iaurgiuuu". M?tu?a Terica mi-a dat ni?te bani ?i m-a trimis dup? el, ca s?-mi pun? iaurt în¬tr-un vas. Dup? câteva zile, mi-am extins investiga?iile pân? în col?ul str?zii, la magazinul de "delicatese" al domnului Vancea, unde m-am dus cu un bilet pe care scria ce marf? trebuia s? mi se dea. Alte imagini din acele s?pt?mâni în care am locuit la "unchiul George" nu g?sesc în memoria mea. Calea Victoriei unde, dup?-amiaza, a? fi putut s? v?d, cu siguran??, tr?suri elegante în care se plimbau domni cu joben ?i cucoane în m?t?suri, ar fi fost pentru altul, în locul meu, un punct de atrac?ie. La fel, pozele de la cinematografe, reclamele, tramvaiele, ceasurile publice. Dar, fie c? "unchiul George" mi-a interzis s? m? dep?rtez de cas?, de team? c? m? puteam r?t?ci, fie c? eram prea timorat, n-am fost curios s? dep??esc limitele str?zii unde fusesem "depozitat" provizoriu. Când au început cursurile, domnul Ioni??, intendentul liceului, m-a dus la internatul "Casei corpului didactic", cu care reu?ise s? stabileasc? o în?elegere, ca s?-i primeasc? pe cei cinci bursieri de la "Spiru Haret". Mi-am luat cuf?rul care a fost, mul?i ani, singurul meu bagaj, ?i m-am mutat în al doilea domiciliu bucure?tean.


54. Domnul Iftodiu era profesor de francez?. Un b?rbat înalt, uscat, adus de spate, închis în sine ?i suferind de o boal? ascuns?. Sifilis, dup? câte am auzit mai târziu. Locuia undeva pe strada Regal?, singur, într-un hotel plin de prostituate. Avea ?i alte ciud??enii. Se ?optea în clas? ?i pe coridoare c? obi?nuia s? se plimbe, mereu singur, pe strad?, la ore târzii, fiindc? era, se pare, noctambul. Uneori, venea la liceu cu bluza de la pijama sub hain?. Nu era o neglijen??. I se irita pielea la gât atât de tare, încât nu mai suporta gulerul c?m??ii. Dar încerca s? ascund? asta punându-?i cravat? la pijama. Cei care l-au v?zut la concerte ?i la ope¬r? ― fiindc? era meloman ― povesteau c? se ducea s? asculte muzic? în smoking. ?i tot singur. Sin¬gur?tatea lui devenise o legend?. Intra în clas? întotdeauna absent, cu un aer suferind, pe care-l accentua pielea, de un galben nes?n?tos, de pe obrazul s?u neras ?i îmb?trânit prematur.
Domnul Iftodiu m-a scos la lec?ie dup? primele ore de francez?. C?p?tasem între timp uniform? ?i nu mai eram îmbr?cat ca în Lisa. ?i cum domnul Iftodiu se uita la oameni f?r? s?-i vad?, neap?rat, n-avea cum s? b?nuiasc?, pro¬babil, c? nu eram ini?iat, precum ceilal?i, din familie, în tainele limbii franceze. De aceea s-a încruntat când s-a l?murit c? nu reu?eam deloc s? nimeresc pronun?ia exact? a articolului "le", zicând ba "le", ba "lio", spre hazul colegilor mei. Scena era, probabil, într-adev?r, comic?. Un mic "barbar" se chinuia în fa?a unor fii de patricieni din "Roma" s? vorbeasc? într-o limb? necunoscut?. Influen?a francez?, în România interbelic?, nu atinsese România profund?, se oprise la proti¬pendad?. În timp ce colegii mei erau, aproape to?i, fran?uzi?i, eu veneam dintr-o Românie înapoiat?, încremenit? în tradi?ii neguroase. Abia când râsetele au devenit hohot, domnul Iftodiu s-a uitat la mine mai atent ?i a în?eles de ce m? c?zneam, f?r? succes, s? m? descurc. Nu mi-a dat not?, mi-a zis s? trec la loc în banc?.
Am ie?it pe u??, ca s? nu izbucnesc în plâns în clas?. Cred c?-mi ardeau obrajii de ru?ine ?i de ciud?. M? sim?eam foarte nenorocit, jignit pân? în adâncul sufletului.
Întâmplarea aceea venea dup? alta, ia fel de nepl?cut?. Cum nu-mi permiteam s? fiu client al bufetului de la liceu, îmi înfundam în buzunare, la internat, diminea?a, dou? felii de pâine ca s? le am în recrea?ii. Spre ghinionul meu, "unchiul Geor¬ge" s-a plantat, într-o zi, la intrarea liceului, poruncindu-le tuturor elevilor s?-?i întoarc? buzu¬narele pe dos. Ceilal?i au trecut lini?ti?i prin "control". În schimb, fiindc? din buzunarele mele au ap?rut feliile de pâine, care se ?i f?râmi?aser? pu?in, "unchiul George" mi-a tras dou? palme.


55. E posibil ca anii petrecu?i la "Spiru Haret", ?apte la num?r, s? fi atârnat în destinul meu chiar mai greu decât copil?ria. Ne mir?m c? Ludovic al XVI-lea a scris în jurnalul s?u, la 14 iulie, ziua c?derii Bastiliei, "Nimic". Adic?, "nimic de sem¬nalat, de re?inut". Dar câ?i dintre noi se pot l?uda c? au sesizat momentul când au pus bazele regre¬telor de mai târziu? De câte ori mi-am amintit de anii în care am înv??at la "Spiru Haret", m-am gândit doar c? ei au reprezentat, poate, perioada cea mai fad?, cea mai searb?d?, din via?a mea, exceptând unele momente luminoase sau tulburi: primii fiori ai dragostei, trezirea instinctului sexual ?i, mai ales, o fascinant? aventur? tr?it? cu ajutorul c?r?ilor. Nu mi-am pus problema, ca acum, c?, la unsprezece ani, cât aveam când am ajuns în Bucure?ti, înc? mai puteam s? m? deschid spre lume, de?i nu fusesem nici în copil?rie prea expansiv. Din p?cate, n-am cunoscut farmecul vie?ii de licean care reprezint?, pentru mul?i, un capital de amintiri pl?cute, duioase.
Probabil, multe lucruri ar fi ar?tat altfel dac? a? fi fost elev la "Radu Negru", în F?g?ra?, printre colegi de condi?ia mea. La "Spiru Haret" eram un tolerat, o "oaie neagr?". În clasa mea, nu exista alt b?iat venit de la ?ar?. Mul?i erau fii de mo?ieri, de industria?i, de demnitari, de mari avoca?i, de medici ?i arhitec?i cunoscu?i, de negustori sau patroni de ziare. Pu?ini proveneau din familii obi?nuite de intelectuali bucure?teni. Unii se cuno?teau dinainte de a veni la liceu, întrucât p?rin?ii lor se mi?cau cam în acelea?i cercuri. Eu sosisem din p?dure direct în salon. Îmi lipsea pân? ?i cunoa?terea limbii care se vorbea la Bucure?ti.
Cam trei sferturi din cuvintele limbii române moderne îmi erau necunoscute. Trebuia s? m? deprind acum s? zic "vopsea", în loc de "v?csea", sau "pu?in", în loc de "o ?âr?" ?i s? evit vorbe care ar fi sunat bizar, de neîn?eles, în urechea unui bucure?tean ca "te?cul?", "c?tr?nit?", "palan", "rec?l", "pocie" sau "p?ru?c?". Înc? nu auzisem de clase sociale, ca s? pricep c? eu reprezentam "talpa ??rii", în timp ce colegii mei, cei mai mul?i, reprezentau "înalta societate", dar m? sim?eam ca o buruian? într-o ser?. Nu eram unul "dintre", ci "o abatere", o excep?ie. Crescusem pe un sol aspru, cu r?d?cini mai viguroase decât noii mei colegi, în schimb ei posedau un lustru care mie îmi lipsea. Diferen?ele s?reau în ochi chiar dup? ce, primind uniforma, ce f?cea parte din burs?, n-am mai avut un aspect folcloric. Pe mine, oricât m? str?duiam s?-mi a?ez noaptea, la internat, pantalonii sub saltea, pentru a le da o dung? aproximativ?, uniforma nu c?dea turnat?. Umblam cu c?m??i aduse din Lisa, care nu erau f?cute pentru a pune cravat?, ?i tuns chilug, ca un pu?c?ria?, ceea ce m? demasca imediat, ca intrus, între ni?te b?ie?i elegan?i, maniera?i, siguri de ei. Bocancii, de care fusesem teribil de mândru, nu erau nici ei prea moderni. Se dovedeau grosolani ?i zgomoto?i. De câte ori treceam pe coridoare, sunetul blacheurilor se auzea strident (pân? ce, într-o zi, "unchiul George" i-a cerut, enervat, domnului Ioni?? s? m? duc? la un cizmar care s?-mi scoat? blacheurile). N-aveam ghiozdan, îmi purtam c?r?ile ?i caietele sub bra? ?i, pe deasupra, cu o susceptibilitate excesiv?, foarte aproape de limita ei boln?¬vicioas?, nu eram preg?tit s? intru în rela?ii normale cu noii mei colegi.


56. Bursa de la "Spiru Haret" era foarte ge¬neroas?. Ea îmi asigura posibilitatea de a înv??a la un liceu de elit?, de "cinci stele", într-un mediu select, ceea ce, în condi?ii obi?nuite, n-ar fi fost cu putin??. Saltul din Lisa, peste vreo dou?, trei secole de civiliza?ie material?, m? putea ajuta s? ard etapele form?rii mele. În Bucure?ti erau condi?ii la care, într-un târg, ca F?g?ra?ul, nu se putea visa. Exista o via?? cultural? bogat?, nu se lâncezea ca în provincie. Eu am ignorat, îns?, toate aceste stimulente, m-am închircit în bârlogul meu interior, f?r? s? profit în nici un fel de norocul care îmi surâsese.
Mai r?u, la "Spiru Haret" am descoperit pentru prima oar? umilin?a ?i ranchiuna, ceea ce a avut, probabil, efecte dezastruoase asupra psi¬hologiei mele. Îi invidiam pe colegii mei c? erau bine îmbr?ca?i, c? ?tiau s? se poarte ?i c? nu aveau nici un fel de complexe. Pe lâng? ei, eu eram un necioplit. Pr?pastia care ne separa se vedea u?or. Nu izbuteam deloc s? fiu natural, dezinvolt, m? mi?cam f?r? gra?ie, tr?dând la fiecare pas o stinghereal? care ar?ta c? nu m? sim?eam în apele mele. ?i, în loc ca mediul select în care nimerisem s? m? ambi?ioneze într-un sens bun, s? m? determine s? vreau s?-mi cizelez pu?in aspe¬rit??ile, a stârnit în mine reac?iile cele mai proaste posibile. M-am izolat, m-am tras deoparte, am refuzat cu înc?p??ânare toate pun?ile pe care mi le întindeau colegii mei ?i, ca dezastrul s? fie total, aproape m? mândream cu modul meu rudimentar de a fi. Aveam o timiditate ar??goas?. În zadar, au încercat unii colegi s? m? includ? în atmosfera clasei. Am r?spuns bun?voin?ei lor cu o defensiv? agresiv?. Câ?iva m-au invitat s?-i vizitez. Am refuzat, sub diverse pretexte. Eram convins c? m? chemau îndemna?i de p?rin?ii lor s? se arate gentili cu mine ?i n-am suportat niciodat? compasiunile. Când m? întreba vreunul ceva în leg?tur? cu Lisa, r?spundeam sec, monosilabic.
P?rin?ii nu aveau cum s? cunoasc? ?i cum s? în?eleag? problemele mele. Iar eu n-am sim?it nevoia s?-i fac p?rta?i la ceva ce nici mie nu-mi era foarte clar. Rezultatul? Ruptura intervenit? în destinul meu a accentuat, brusc ?i puternic, latu¬rile negative ale firii mele. Acei ani, care mi-au creat multe complexe, m-au f?cut mai stângaci, mai interiorizat, ?ubrezindu-mi ?ansele de comu¬nicare la o vârst? când nu eram în stare s? prev?d c? a?ezam temeliile unei singur?t??i de perspectiv?. Prin for?a împrejur?rilor, p?ream frust într-un liceu cu atâ?ia elevi de condi?ie bun?, dintre care unii erau adu?i, diminea?a, cu ma?ina. Asta genera în mine inhibi?ii care, la rândul lor, f?r? s?-mi dau seama, m? împingeau spre un ghetou sufletesc. Nu m? pot vedea, când îmi amintesc acei ani de ?coal?, într-un grup sau lâng? un prieten. Spiritul de camaraderie, despre care am citit atâtea, mi-a r?mas, din p?cate, str?in. La sfâr?itul orelor, îmi strângeam c?r?ile ?i caietele, f?r? s? iau parte la rumoarea general? care se prelungea pân? în strad?. Încercam s? m? port precaut, pe acel teren necunoscut, unde trebuia s? iau, cumva, totul de la cap?t, dar nu-mi era limpede de ce anume trebuia s? m? ap?r. ?i b?nuiesc c? nu ar?tam deloc sim¬patic în r?zboiul meu defensiv, de arici cu ?epii sco?i în permanen??.
Puteam s? duc, probabil, complexul infe¬riorit??ii mele sociale la limite ?i mai rele, unde, cu resentimente de plebeu furios, a? fi ajuns s? detest oamenii boga?i, s?-i ur?sc pe aristocra?i. Din fericire, nu s-a întâmplat a?a. M-am oprit la înver?un?ri sentimentale. N-am iubit niciodat? Lisa mai mult ca arunci ?i, probabil, tot atunci am devenit con?tient c?-mi iubeam p?rin?ii.


57. Canicula s-a pr?bu?it brusc. S-a f?cut aproape frig. Probabil, a nins la munte. A ?i plouat, dar nu suficient pentru a r?cori p?mântul chinuit de secet?. Pe zid au reap?rut ciorile. Mâine, m? reinternez. Probabil, voi afla, în sfâr?it, ce m? a?teapt?. Cum zicea Nietzsche? Orice adev?r care nu m? omoar? m? face mai puternic. Aceste vorbe care mi-au pl?cut enorm, cândva, îmi provoac? acum un zâmbet neputincios.


58. Julius inten?iona de mult timp s? mearg? la o prezic?toare de care-i vorbise doctorul Luca. Pentru a ajunge acolo, trebui s? treac? printr-un cartier pestri? ?i zgomotos, cu str?du?e strâmte, legate între ele de ganguri întunecoase, unde tâ¬n?rul custode avu surpriza unui alt Asybaris, cu totul diferit, parc? f?r? griji sau, dimpotriv?, hot?rât s? le uite. La fiecare pas, se v?zu asaltat de vânz?tori ambulan?i care î?i l?udau, ?ip?tor, marfa. Un b?rbat, cu f?in? pe fa??, sem?nând cu un clovn, mâna din urm? un asin, în vreme ce, peste drum, ni?te prostituate, purtând centuri de castitate, îi ofereau cheile cu gesturi îmbietoare. Într-o vitrin?, Julius z?ri o mumie expus?, ceea ce i se p?ru din cale-afar? de caraghios. Cine putea fi interesat s? cumpere o mumie? Urmând sfaturile doctorului Luca, se feri s? intre în vreo pr?v?lie, cu toate c? ar fi dorit s? cumpere un ceai împotriva astmului, ?i sui pe o potec? format? din trepte s?pate în piatr?, cu smocuri de iasomie pe margini, pân? la o pia?? cu case mici, cenu?ii, toate dispuse cu spatele la restul ora?ului. De-acolo, coborî pe o str?du??, pietruit? cu bolovani mari, unde mirosea puternic a busuioc ?i a pe?te pr?jit, spre locuin?a prezic?toarei; o prezic?toare specializat? în "alectroman?ie".
"Alectroman?ia" a r?mas neschimbat?, de pe vremea romanilor, îi explicase doctorul Luca. Se deseneaz? în ??rân? un cerc, care e împ?r?it, apoi, în tot atâtea p?r?i câte litere are alfabetul. Pe fiecare liter? se presar? boabe de grâu. Când totul e gata, e adus un coco?el alb c?ruia i se d? drumul, iar prezic?toarea sau prezic?torul în-seamn? literele de unde pas?rea ciugule?te gr?un?e. Împ?ratul Flavius ar fi apelat la acest mod de a deslu?i viitorul pentru a cunoa?te nu¬mele urma?ului s?u. Coco?ul a mâncat gr?un?ele de pe literele THEOD, determinându-l pe împ?rat s? cread? c? numele urma?ului s?u va fi Theodor, drept care ar fi poruncit s? fie ucise toate persoanele care purtau acest nume ?i puteau ajunge pe tron. Urma?ul s?u s-a chemat Theodosiu.
G?si, relativ u?or, ceea ce c?uta; o cas? scund?, f?r? ferestre, cu o curte plin? de nisip, dominat? de un havuz. I se spuse, îns?, c? pre¬zic?toarea murise.


59. Prin toamn?, m-am nimerit, într-o zi, în compania unui conte. Un conte autentic, ai c?rui str?bunici au venit din Bretania, instalându-se în Bucure?ti. Din vorb? în vorb?, am aflat c? a urmat liceul la "Spiru Haret". Am aproximat c? asta s-a întâmplat dup? ce am plecat eu de la "Spiru" sau m? preg?team s? plec. ?i nu mi-am putut st?pâni o curiozitate: "L-a?i avut, cumva, profesor pe George ?erban?" A t?cut nedumerit. P?rea s? aud? pentru prima oar? acest nume. "?oac??u", am ad?ugat, amintindu-mi c? "unchiul George" era mult mai cunoscut sub aceast? porecl?. Omul s-a luminat la fa??. "A, cum s? nu? Dar nu mi-a fost profesor. Era subdirectorul liceului". ?i, înainte s? apuc s?-i spun c? "?oac??u" mi-a fost unchi, s-a pornit s? povesteasc?, încântat, ce spaim? a tras la o or? de dirigen?ie: "Lipsea profesorul ?i a venit ?oac??u, s?-i ?in? locul. În clipa în care l-am v?zut ap?rând în u??, cu catalogul sub bra?, am încremenit cu to?ii. S-a f?cut o lini?te de mor¬mânt. ?oac??u era foarte temut. Credeam c? am încurcat-o. Când colo, surpriz? enorm?. ?oac??u a pus catalogul pe marginea catedrei, f?r? s?-l deschid?, ?i, bine dispus, ne-a vorbit toat? ora despre dans. Ne-a explicat c? dansul te înva?? multe, nu numai gra?ia, te educ?. L-am ascultat entuziasma?i ?i am regretat când am auzit soneria". Am zâmbit înduio?at. Spre deosebire de mine, "unchiul George" era un excelent actor. Era volubil, avea farmec ?i ?tia s? se fac? simpatic, dac? vroia. Instinctul s?u cameleonic func?iona f?r? gre?. De ce fusese poreclit "?oac??u", nu ?tiu. Când am venit eu la "Spiru Haret", to?i elevii îl numeau a?a, nu "profesorul ?erban" sau "domnul subdirector". Porecla nu era rostit? cu antipatie, dar, de temut, era temut ca profesor. Din câte am auzit (eu nu l-am cunoscut în aceast? ipostaz?, c?ci a evitat sistematic s? ia clasa în care m? g?seam), nimeni nu-?i îng?duia s? se lase pe tânjal? la "român?" ori s? fac? ?otii la orele lui. Se sim?ea teama ?i din tonul speriat cu care era semnalizat? apari?ia lui pe coridoare: "Aten?ie, vine ?oac??u!"
Formal, nu mi-a atras aten?ia c? nu vroia s? se afle c? eram nepotul lui. Am în?eles, totu?i, singur c? trebuia s? fiu discret în aceast? privin??. Poate, nu vroia s?-i influen?eze pe profesori, s?-i determine s?-mi dea note bune din complezen??, pentru a m? sili s? stau singur pe picioarele mele. Poate, nu vroia s? fie acuzat c? m? proteja. Era în spiritul lui. Prin anii '50, când, înl?turat de la "Spiru Haret", ca "reminiscen?? burghez?", ajunsese s? predea la o ?coal? elementar? din cartierul Tei, l-a avut elev pe fiul lui. L-a l?sat corigent, bruftuluindu-l în fa?a clasei, dup? care, acas?, i-a explicat c? a vrut s? dea un exemplu de intransigen??.
Oricum, grija "unchiului George" de a m? ignora (îmi zicea "Paler" când îmi f?cea vreo observa?ie) a fost, inutil?. Dup? o vreme, s-a aflat c? eram nepotul lui "?oac??u". Faptul m-a f?cut, brusc, interesant în ochii unora, care î?i vor fi închipuit c? m? aflam în raporturi strânse cu el, dincolo de zidurile ?colii. Lucrurile s-au l?murit, îns?, repede.


60. Sunt la "Urgen??" pentru coronarografie. Am luat cu mine sfaturile lui Marc Aureliu, în speran?a c? mi-ar putea fi de folos.
Degeaba. Nici o ?ans? s? g?sesc un reazim în filosofia stoic?.


61. Dup? p?rerea doctorului Luca, un vis?tor poate oscila între realitate ?i reverie ca un clovn între râs ?i plâns.
― ?i dac? ?i se pare c? m? mint, las?-m? s? m? mint, ad?ug? el. Poate, o fac, uneori, fiindc? e tot ce mi-a r?mas. Adev?rul meu de azi e bun de dat la câini, iar p?rerile de r?u care se învechesc sunt ca bolile netratate, nu se mai vindec?.
Julius g?si c? e momentul potrivit pentru a-i spune ce auzise de curând. C? Monseniorul ar fi întemeiat, cu mul?i ani în urm?, undeva, o sect?, ce fusese declarat? eretic? ?i împr??tiat?, deoarece propov?duia un rai amenajat pe p?mânt, adus din via?a viitoare în cea terestr?. Speriat de amenin??ri, fugise.
― Prostii, se strâmb? doctorul Luca. Dup? care î?i f?cu vânt cu p?l?ria ?i privi, b?nuitor, spre Julius. De fapt, ce-ai vrea s? afli de la mine, b?iete? Dac? vrei, cumva, s? m? tragi de limb? în leg?tur? cu Monseniorul, te sf?tuiesc s? renun?i.
Julius sim?ea c? se apropia momentul pe ca¬re-l a?teptase. De aceea se feri s? se arate prea curios. Se mul?umi s? aduc? vorba de emo?ia cu care doctorul Luca privise pesc?ru?ii zburând peste Asybaris.
― M? tem, b?iete, c? nu-mi va fi u?or s?-?i explic, cl?tin? din cap b?trânul. ?i nici ?ie nu-?i va fi u?or s? în?elegi. Povestea e încâlcit?. Mai ales c? o parte din ea n-o cunosc nici eu.
Se vedea, pe fa?a lui, c? un rest de îndoial? îl f?cea s? ezite, ca un om nesigur pe amintiri. Pân? la urm?, îns?, se hot?rî.
― Locul acela era cel mai frumos de lâng? mare. Cu toate c? ploua ?i era rece, m-am oprit s? v?d pesc?ru?ii. Erau stoluri uria?e care se roteau în aer ?i în?lbeau cenu?iul din jur, pân? departe, deasupra m?rii. Deodat?, mi-am pierdut cuno?¬tin?a. Am sim?it c? se face noapte ?i c? ?ipetele pesc?ru?ilor îmi sf??iau creierul. Când mi-am revenit, pesc?ru?ii ?ipau ?i mai aproape, chiar în urechile mele. Sim?eam o fierbin?eal? în cap ?i în tot corpul, dar îmi era fric? s? deschid ochii. ?i nu ?tiu cât? vreme am r?mas a?a. Poate, un ceas. Poate, o dup?-amiaz? întreag?. O lumin? l?p¬toas? îmi strivea pleoapele. Paralizasem, oare? Întâi, am mi?cat degetul unui picior. Apoi, altul, Într-un târziu, mi-am strigat câinele. Nu mi-a r?spuns. Asta m-a mirat. C?ci niciodat? nu se dezlipea de lâng? mine. Am încercat s?-mi aduc aminte ce f?cusem în diminea?a aceea. M? revedeam într-un coridor întunecos unde des¬f?ceam din hârtie o nimfa de marmur? pe care o ar?tam cuiva sau o primeam. Apoi, mi-am amintit de invita?ia Terezei de a ne plimba printr-un cimitir: "Ce, nu-i interesant s? vedem cum va ar?ta via?a de apoi?" m? întrebase ea. Cu groaz?, am constatat c? în memoria mea existau nenum?rate pete albe. M-am rev?zut la m?n?stire, dar ce f?cusem dup? aceea? În cele din urm?, am descoperit c? eram într-un spital ?i c? soarele b?tea în fereastr?.
Doctorul Luca f?cu aici o pauz? lung?, r?¬mase pe gânduri ?i, apoi, renun?? s?-?i continue povestea. P?rea nemul?umit de ni?te lucruri pe care nu le putea l?muri pân? la cap?t.


62. Am coborât cu liftul ?i, la cap?tul unui alt coridor, unde a trebuit s? ne strecur?m printr-un furnicar de pacien?i, am p?truns într-o sal? plin? de persoane în halate albastre ?i cu m??ti de tifon. M-am str?duit s? par brav, s? nu m? comport ca o cârp?. Doar când am urcat treptele mesei pe care urma s? m? întind pentru coronarografie, vitejia mea s-a cl?tinat, cerându-mi un efort special de voin??.
Concluzia a fost seac?. E necesar? o opera?ie. Op?iunea îmi apar?ine, desigur. Eu, îns?, a? fi preferat s? fiu pus în fa?a unei decizii pe care s? n-o pot discuta.
Deocamdat?, am revenit acas?, la o?etari, ?i voi l?sa timpul s? rezolve ceea ce nu reu?esc eu. Cred c? ?tiu acum ce e cu obsesia de?ertului la mine. Simt o mare usc?ciune în suflet. Singur?tatea adev?rat? nu e cea din jur, care nici nu mai conteaz?, ba chiar m? scute?te de eforturi suplimentare.


63. Oroarea mea de spital dateaz? din cea mai grea iarn? pe care am vâzut-o vreodat?. Iarna anului 1954 a transformat Bucure?tiul într-un sat asediat de z?pezi. N?me?ii acopereau ma?inile prinse de viscol pe strad? ?i ajungeau pân? aproape de vârfurile gardurilor, silindu-i pe cei ce vroiau s? ias? din cas?, pentru a-?i cump?ra pâine sau pentru a c?uta vreo farmacie deschis?, s? sape galerii ca termitele ori s? fac? alpinism. Nu mai circula nici un tramvai, nici un autobuz. Într-o singur? noapte, iarna anulase istoria.
Cu o s?pt?mân? înainte, primisem o tele¬gram? de la sora mea: "Tata pe moarte, la spitalul din F?g?ra?". Nici o alt? explica?ie. Aveam grip?, z?ceam de vreo trei zile, în pat, cu febr?, dar ?ocul m-a f?cut s? uit de boal?. Am plecat cu primul tren spre F?g?ra?. Un tren de sear?. În compartiment, pe întuneric, îmi puneam continuu acelea?i întreb?ri. Ce se întâmplase? ?i cât de grav era? Îl ?tiam pe tata s?n?tos. Avea probleme doar cu o hernie pe care nu vroia s-o opereze, fiindu-i fric? de doctori. Nimic nu prevestise un pericol. Când am coborât în gar?, noaptea l?sa locul unei dimine?i urâte, murdare, cu cea?? ?i frig. Nu exista nici un taxi care s? m? duc? în ora? ?i am pornit pe jos, spre cel?lalt cap?t al ora?ului, pe ni?te str?zi pustii, înghe?ate. La spital, am v?zut-o mai întâi pe sora mea, a?ezat? pe un scaun lâng? pat. Tata a încercat s? se bucure. Mi-a zâmbit chinuit ?i mi-a zis: "Ce faci Gip?" Acesta era numele de alint pe care mi-l d?duse dup? ce citise un roman englezesc. Era, probabil, numele unui personaj care îi pl?cuse. Am aflat, apoi, tot ce se întâmplase. Cum a alunecat pe scara înghe?at? a cârciumii, cum s-a lovit de col?ul unei trepte de ciment rupt?, cum l-a c?utat sora mea pe doctor toat? noaptea în zadar, în vreme ce lupii urlau în jurul Lisei, cum l-au adus în zori la spital ?i cum acolo, înainte de opera?ie, i se ceruse adeverin?? c? era "colectivist". ?i, cum tata nu era, directorul spitalului i-a comunicat sorei mele c? a?a sunau ordinele: ??ranii care nu se înscriseser? în "gospod?ria colectiv?" nu puteau beneficia de antibiotice. La farmaciile din F?g?ra? nu existau, la acea dat?, nici penicilin?, nici streptomicin?. Am alergat la Telefoane, am sunat la Bucure?ti ?i am rugat un prieten care avea o fiic? doctori?? s? vin?, cu primul tren, în F?g?ra? cu câte flacoane de streptomicin? putea s? procure. Am r?t?cit, dup? aceea, pe str?zi, cu un ghem de spaim? în stomac, cer?ind Providen?ei o minune. Nu voi uita niciodat? decorul acela de iarn? sticloas?, cu cer vân?t. Flacoanele de streptomicin? au ajuns a doua zi, în zori. Era, îns?, prea târziu. Tata f?cuse septicemie. Diminea?a, p?rea vesel ?i mi-a spus c? vom merge, vara, împreun? la coas?, pe Seaca. "Da, tat?," m-am gr?bit s?-l încurajez. Dar, pe la prânz, starea lui s-a înr?ut??it brusc. ?i-a pierdut cuno?tin?a ?i a început s? horc?ie. A fost primul om pe care l-am v?zut murind. Am dus sicriul cu sania, la c?derea nop?ii. La intrarea în curte, mama a?tepta f?r? s? zic? nimic. Imediat dup? înmormântare, am plecat. Marele viscol care a urmat a ?inut dou? zile ?i dou? nop?i trenul, în?epenit pe ?ine, în gara Bra?ov. Aveam sufletul pustiu ?i sim?eam c? m? desp?r?eam de Lisa.




iulie



1. Împlinesc ?aptezeci ?i patru de ani. Ca s? m? cru? de bilan?uri, am încercat s? m? uit la tele¬vizor. N-am avut, îns?, ce vedea. Aproape totul e vulgar ?i de prost-gust. Inevitabil, mi-am adus aminte c? "anivers?rile" mele au fost mereu ni?te zile goale; nu prea am ?tiut ce s? fac ca s? le umplu. Azi, mi-am propus s? renun? definitiv la ipocritul "sunt un om în vârst?" pentru mai onestul "sunt un om b?trân". Cum ar zice Marc Aureliu, ai colindat m?rile ?i ai ajuns în port. Trebuie s? fii gata s? debarci.
Dar ce "m?ri" am str?b?tut eu? M? tem c? am str?b?tut doar ni?te b?l?i. Am în urma mea prea multe lucruri nef?cute, f?cute pe jum?tate sau f?cute r?u. Am visat altele pe care nu eram în stare s? le ob?in sau n-am îndr?znit s? m? bat pentru ele; era mai comod s?-mi g?sesc consol?ri ?i scuze.
Spre deosebire de al?ii, cunosc nu numai ziua, ci ?i ora ie?irii din copil?rie. Tata pusese ceasul de?tept?tor s? sune ?i, la opt f?r? un sfert, p?l?ria metalic? s-a pornit s? zbârnâie. Am deschis ochii ?i am v?zut ferestrele albe. Peste pu?in? vreme, m? aflam pe gardul din cap?tul gr?dinii. Ţin minte ?i mirosul acelei zile. Pluteau în aer arome grele de nuci b?tu?i cu pr?jinile. În ajun plouase ?i r?m?sese în umezeala scândurilor ceva care te f?cea s? dore?ti soarele... Cum ar fi ar?tat, oare, via?a mea f?r? acea zi? În primii ani de liceu, m? d?deam în vânt dup? literatura s?m?n?torist?. Era o reac?ie împotriva mediului în care fusesem aruncat. Devoram cu pasiune dulceg?riile cu suflete pure, neprih?nite, venite de la ?ar?, pe care blestematul de ora? le corupea cu desfrâul s?u modern. Sim?eam, la rândul meu, Bucure?tiul ca pe o realitate ostil?, unde eram obligat s? tr?iesc departe de p?rin?i, de sora mea, de fo?tii mei colegi de la ?coala primar? din Lisa ?i de Calea Secii. Pe la cincisprezece ani, am scris cam o jum?tate de roman, dup? toate poncifele s?m?n?torismului, pe care, mai târziu, am aruncat-o în foc. C?ci, pe m?sur? ce complexele mele s-au mai atenuat, n-am mai suportat nici spectacolele cu ??rani de carnaval sau de operet?, nici acadelele folclorice, în fapt, aveam aproape toate datele pentru a îngro?a rândurile "inadapta?ilor", mai ales c? memoria joac? la mine, cum se întâmpl? la mul?i "raci", ?i rol de frân?; nu-mi permite s? m? despart u?or. De?i m? aflu de peste ?aizeci de ani în Bucure?ti, sunt ?i azi un "imigrant", c?ci nu m? pot compara cu bucure?tenii get-beget. Îmi amintesc foarte vag cum e s? prive?ti, culcat în iarb?, noaptea, un cer spuzit de stele. Dar, f?r? s? pot preciza de ce, mi se pare c?, într-un parc, ploaia are cu totul alt miros decât într-o p?dure; ?i nu cred c? m? în?el (dup? cum nu cred c?, luat? într-un ulcior, apa din Niagara mai e "interesant?"). Ceea ce a f?cut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigur?, a fost descoperirea, consoli¬dat? cu timpul, c?, în Lisa, sensibilitatea mea excesiv? mi-ar fi creat serioase dificult??i, dac? a? fi r?mas acolo. De la distan??, puteam s? iubesc un sat unde grijile materiale anihilau sentimentele. Tr?ind în el, obligat s? m? împart între munc?, biseric? ?i cârcium?, pentru a fi în rând cu ceilal?i b?rba?i, nu ?tiu cum m-a? fi descurcat. Relativ devreme, am priceput c? într-o lume care ar fi ar?tat ca lumea copil?riei mele romantismul n-ar fi ap?rut niciodat? ?i, probabil, greutatea de a m? vedea dominându-mi sl?biciunile a sfâr?it prin a m? îndep?rta, treptat, de Lisa.
Mama a murit tot iarna, ca tata. ?i, tot în ia¬nuarie, unsprezece ani mai târziu. Am plecat spre Lisa, cu o ma?in? de împrumut, într-o noapte cu z?pad? apoas? care în?lbea întunericul. Mama suferise o congestie cerebral?, la fel ca, dup? aceea, sora mea (se pare c? problemele de circu¬la?ie sunt o mo?tenire în familia noastr?). Se dusese s? aduc? o g?leat? de ap? de la fântân? ?i, ajungând pe trepte, s-a pr?bu?it. Pe drum, mi-am f?cut mii de repro?uri. N-o mai v?zusem pe mama de aproape un an. Fusesem plecat din ?ar?, ce-i drept, vreo cinci luni, vremelnic corespondent la Roma, dar nici înainte nu m? învrednicisem s? iau trenul spre F?g?ra?.
Noaptea aceea, în care am recunoscut prima oar? c? am fost ingrat cu p?rin?ii, ar fi putut însemna un moment important în existen?a mea. Aveam prilejul s? în?eleg c? m? dovedisem egoist în exces; c? m? compl?cusem într-o viziune mediocr? despre dragoste, bazat? pe ceea ce prime?ti, nu pe ceea ce dai; ?i c? vine fatal o clip? în care nu mai po?i îndrepta nimic. Din p?cate, am pierdut una dup? alta ?ansele de a preveni "pasivele"...
Dar s? revin la "b?l?i". Am fost contrariul a ceea ce se în?elege prin "aventurier". Sedentar incorigibil, mi-am ratat cu senin?tate reveriile din tinere?e. N-am ajuns nici la Polul Nord, nici s? refac traseul lui Don Quijote, cum am visat. M-am ocupat, cu pasiune, de civiliza?ia greac?, de antichitatea roman?, de Evul Mediu ?i de Rena?¬tere, dar n-am devenit "specialist" în nimic. Mi-a lipsit, dintre calit??ile ardelenilor, disciplina. Am înlocuit-o cu fervoarea în dezordine. Când mi s-a oferit un post de asistent la catedra de Estetic?, puteam începe o carier? universitar?. Am preferat, f?r? o judecat? matur?, apele tulburi ale gaze¬t?riei. ?i nu e singura împrejurare în care au precump?nit vanit??i de moment, de?i am vrut mereu s? disting între "vanitate" ?i "orgoliu". Cu o u?urin?? pe care n-o pot pune decât pe seama superficialit??ii, am neglijat, sistematic, ceea ce oamenii din Lisa au intuit instinctiv; c? lumea nu e f?cut? pentru vis?tori; mai ales pentru vis?tori care se mul?umesc s?-?i viseze via?a.
În principiu, civiliza?ia nu suprim? "gorila" din noi (îi pune, în schimb, la dispozi?ie mijloace superioare pentru a-?i atinge scopul), ci "copilul". Dar inclusiv în existen?a mea a? putea g?si dovezi c?, dup? ce ne "civiliz?m" ?i ne "educ?m" ins¬tinctele, ne pomenim, într-o zi, obosi?i ?i bântui?i de îndoieli. În fond, de ce anume mai pot fi sigur azi?
Sunt incapabil s? dau un r?spuns cinstit.


2. Probabil, las o impresie mizerabil? cu neho-t?rârile mele. Nu m? pot decide nici s? înfrunt opera?ia, nici s-o refuz. M? învârt în gol ?i o iau mereu de la cap?t, spre exasperarea celor care n-au cum s? b?nuie cât m? cost? aceste ezit?ri. Ascult tot felul de repro?uri politicoase ?i de sfaturi contradictorii, din ce în ce mai dornic s? fiu l?sat în pace. Cum s? explic c? m? simt ca o frunz? pe ap?? Sunt st?ri care nu se pot l?muri.


3. Azi m-a c?utat un bioterapeut care pretindea c? vindec?... orice. M? tem c? am fost nepoliticos. Am recunoscut, f?r? ocoluri, c? nu pricep cum s-ar putea rezolva prin pase bioterapeutice situa?ia mea, de?i, evident, a? fi fericit s? scap de opera?ie. Am sim?it c? nu i-a pl?cut scepticismul meu, dar am r?suflat u?urat când a plecat.


4. Canicula s-a întors de câteva zile. Obosit, m? uit la zidul pe care somnoleaz? ciorile ?i-mi închipui, o clip?, c?, dincolo, e Asybaris. În rest, nu fac nimic nici azi. Mai exact, îmi pierd timpul. ?i m? îndoiesc tot mai mult c? oboseala mea e generat? doar de boal?. Poate c? infarctul n-a fost decât un detonator. Parc? s-au scurs din mine energiile vitale. N-au mai r?mas decât o triste?e contrariat? ?i sentimentul c? nu sunt în stare s? p?r?sesc indiferent aceast? lume. Înc? iubesc aceast? tic?loas? via?? care are consisten?a fu¬mului. N-am avut norocul s? pot crede c? moartea e o poart? spre altceva ?i nu m? pot obi?nui cu gândul c?, într-o zi, oricum, nu voi mai vedea cerul, fie ?i ars de secet? ca acum. Orice boal? mi se pare urât?, degradant?. N-am ?tiut ce spun când am afirmat c? boala poate în?l?a. Sau am judecat dup? exemplele altora, de care nu sunt capabil s? m? apropii. Mi-am f?cut mult r?u, con?tient sau nu, ?i, în ciuda egoismului, am oarecari înclina?ii spre autodistrugere ― am cochetat ?i cu ideea sinuciderii -, dar e suficient s?-mi pun problema mor?ii pentru a deveni la?.
În vis, azi-noapte, eram într-o cas? p?r?sit?, cu multe camere, ticsite de mobile. Afar?, o lun? plin? lumina un pâlc de p?dure. Treceam din camer? în camer?, f?r? s? ajung nic?ieri. Nu g?seam nici o ie?ire din cl?dire. La un moment dat, am vrut s? for?ez o fereastr?. Noaptea de afar? a disp?rut ?i am v?zut un soare ro?u, în?l?ându-se din mare, ca într-un început de lume. Cineva din spate mi-a ?optit: "Ar trebui s? fugi".
Asta ?i fac. Încerc s? fug. În definitiv, nici nu-i de mirare.


5. Doctorul Luca f?cu un gest indecis.
― Profesiunea mea e sufletul omului, b?iete, dar n-am b?nuit, când am cunoscut-o pe Tereza, c? m? voi dovedi un psihiatru f?r? har. De fapt, nu era frumoas?. Avea un fel de zâmbet neterminat, ni?te ochi lâncezi, ca ai adolescentelor, ?i un nas cârn care-i d?dea un aer aproape impertinent, dar, încolo, nu atr?gea aten?ia prin nimic deosebit. Scund?, cu obrazul ars de soare ?i îmbr?cat? modest, se deosebea, totu?i, de femeile care se str?duiesc s? plac?. De aceea m-a mirat avertismentul ironic al unui coleg de la spital care m? z?rise cu ea. "Femeia aceea e ca plantele carnivore, am impresia. Dac? apuc? s? te prind?, nu mai ai sc?pare." Am devenit, brusc, curios: "O cuno?ti?", l-am întrebat. "Nu, dar eu miros femeile ca un câine", a zis. Pân? atunci nu-mi pierdusem capul dup? nici o femeie. Îmi b?team joc cu pl?cere de "eternul feminin", hot?rât s? nu m? las legat de patul nici unei femei, din pricina deselor situa?ii în care m? v?zusem numit "fiu de c??ea" sau "fiu de târf?" de cei ce aveau chef s? m? insulte, încât mi-am închipuit c? vorbise din r?utate. De altfel, era pacienta mea.
Tereza mi-a povestit c? avusese o c?snicie ruinat?, c? f?cuse gre?eala s? se m?rite cu un b?rbat pe care nu-l iubise ?i c? suferea de insomnii cumplite din pricina c?rora avea tot felul de fobii. Când am încercat s? aflu dac? mai consultase vreun psihiatru, a p?rut încurcat?. "E ceva care nu merge în str?daniile mele, de aceea m? aflu aici. Uneori, îmi vine s? trag fa?a de mas? cu tot ce se afl? pe ea" mi-a zis. Îi intrase în cap c? nu era normal?, c?-i lipsea ceva ca femeie ?i tr?ia cu spaima c? va înnebuni. Apoi, a recunoscut c? era fatalist?, c? nu se putea revolta. Împotriva cui s? se revolte? Era convins? c? orice r?zvr?tire ar fi fost inutil?. Adev?ratul du?man î?i fusese întotdeauna ea.
Dup? mai multe întrevederi, ne-am spus pe nume. Dar, pe m?sur? ce discutam mai mult ?i ne apropiam mai mult, mi se înt?rea b?nuiala c? nu-mi dezv?luia totul, c?-mi ar?ta numai o fa??, l?sând-o pe cealalt? în umbr?. Într-o zi, mi-a adus ni?te desene ciudate, f?cute de ea. Înf??i?au str?zi goale, pe care nu trecea nimeni, copaci f?r? frunze, ceruri pustii. "Tu ai v?zut vreodat? un copac înverzit?" am întrebat-o în glum?. M-a privit mirat?, neîn?elegând ce vroiam. A trebuit s?-i pun sub ochi desenele. "De ce to?i copacii t?i au crengile goale?" "N-am observat", a zis ea.
Treptat, am aflat c? era o olfactiv? ?i c? patru mirosuri îi d?deau o stare aparte: mirosul ploii, mirosul de frunze arse, mirosul de iarb? cosit? ?i... aici a râs, mirosul de balig?. I-am propus s? facem o plimbare ?i a acceptat. Era o toamn? minunat?, blând?, cu cer melancolic ?i frunzi?uri ar?mii. Pe drum, mi-a m?rturisit c? toamna suferea de come sentimentale, iar eu am luat, fire?te, vorbele ei ca pe o încurajare indirect?. A doua zi, am ie?it din ora?, s? ne bucur?m de pustietatea luminoas? a câmpurilor. S-a oprit lâng? un lan pipernicit de grâu, plin de maci, ?i m-a întrebat cum de cresc atâ?ia maci când ei sunt secera?i înainte de a da fructe. F?r? s? a?tepte r?spunsul, a ad?ugat: "Am o b?nuial? c? a?a va ar?ta ?i via?a mea"... Dup? asta ne-am a?ezat pe un r?zor înflorit. Deasupra noastr?, cerul era p?tat de nori str?vezii. Mi-am dat seama c? ezita s? se bucure ?i nu în?elegeam de ce. "Adev?rul e c? iubesc via?a atât de mult încât îmi vine s? plâng", m-a l?murit ea ?i mi-am închipuit c? era vorba doar de o sl?biciune de moment, mai ales c? a comparat clipa aceea cu eternitatea. Luând din iarb? o p?p?die, a spulberat puful, zâmbind: "Gata, s-a terminat cu eternitatea acum. Ce urmeaz? dup? eternitate, domnule doctor?" Am luat-o în bra?e ?i i-am ?optit la ureche: "Alt? eternitate".
Câ?tigasem "r?zboiul". C?ci, dup? teoria ei, dragostea e un r?zboi. Trebuie s? existe un în¬ving?tor ?i un învins, un cuceritor ?i un cucerit. Dar, la întoarcere, pe drum, m-a descump?nit din nou. Mi-a zis: "Cred c? ar fi mai bine s? nu afli adev?rul, Luca. Presimt c? el ne va desp?r?i pân? la urm?". Avea o privire trist? ?i mi-am dat seama c? se petrecea în ea ceva nel?murit. Oprindu-se, apoi, mi-a pus o întrebare care m-a l?sat f?r? glas: "E?ti psihiatru, po?i s? m? l?mure?ti cât este vis ?i cât este realitate în ce tr?im noi?" Am bâiguit ceva confuz, iar ea a râs, ironic?: "Luca, nu te pricepi". Ironia m-a iritat. "La ce nu m? pricep?" Ea m-a luat de mân?: "Nu vreau s? te jignesc, dar nu te pricepi nici la visuri, nici la femei". Dup? aceea a început s?-mi vorbeasc? despre c?l?toriile ei, în care v?zuse nenum?rate lucruri interesante. Mi-a povestit cum se des¬f??oar? o vân?toare de reni, cum arat? templul lui Poseidon, de la Capul Sunion, luminat din spate, la apusul soarelui, ?i cum a mers pe ?oseaua care urmeaz? coasta între Messina ?i Palermo, în timp ce, foarte aproape, marea fiind agitat?, valurile se sp?rgeau de malul stâncos. Eu o ascultam din ce în ce mai uimit. "De ce te ui?i a?a la mine, Luca?", m-a întrebat. "Te invidiez", i-am m?rturisit sincer. La Damasc, v?zuse, scris? pe un pergament vechi, "Cartea mor?ilor". R?sfoind-o, se întristase. "M-am gândit c? sfâr?itul poate veni dintr-o dat?, ca apusul soarelui în Africa, ?i c? trebuie s? fiu preg?tit?". La fel de serioas?, a ad?ugat c? Hermes, zeul cu sandale de aur, plecase dintr-o pe?ter? s? vânture lumea. Asta, îns?, mi-a stârnit b?nuieli: "Chiar ai fost în atâtea locuri?" Ea a pufnit, brusc, în râs: "Le-am visat, Luca. Eu aduc lumea la mine. E mai simplu". M-am sim?it groaznic, zic?ndu-mi c?-?i b?tuse joc de mine. Mi-am amintit c? studiasem ceva despre femeile isterice, cu o imagina?ie debordant?, ?i mi-am propus s? fiu mai atent. Nu vroiam s? fiu victima unei femei care-?i c?uta compensa?ii. Fiindc? nu exist? mil?, hot?rî doctorul Luca.


6. S-a înte?it canicula, parc?. Aerul e acum ?i mai încins. Stau cu ferestrele închise toat? ziua, în speran?a c? astfel voi limita z?pu?eala. Dac? ies în curte, m? lovesc valuri fierbin?i de c?ldur?. Noap¬tea, simt c? transpira?ia îmi putreze?te pe piele ?i trebuie s? alerg mereu sub du?. Abia spre dimi¬nea?? febra aerului ?i a zidurilor mai scade. Încolo nimic nou.


7. Poate, ar trebui s? reiau întrebarea: în ce mai cred, oare?
Printre moderni, sunt aproape retrograd. Acum câ?iva ani, mi-am cump?rat o agend? electronic?. Ea zace pe undeva, nefolosit?, c?ci nu m? pricep s-o manevrez. ?i, dup? ce c? sunt nepractic, nu cred nici în mitul progresului. M? îndoiesc c? un barbar, civilizându-se, a avut numai de câ?tigat. Intelectualii veni?i azi de la ?ar? las? în urma lor alt fel de sate. Sunt mai bine preg?ti?i s? în?eleag? progresul, ca progres tehnic ?i ?tiin?ific, dar nu s? în?eleag? ce regres interior se ascunde uneori sub acest progres. F?când o croazier? în Mediteran?, pe un vapor, omul de la frontiera acestui nou mileniu tr?ie?te, în condi?ii foarte confortabile, o experien?? inferioar?, totu?i, celei din Odiseea. E condamnat s? ajung? repede la ?int?, nu dup? zece ani, ?i s? r?mân? un turist.
Printre tradi?ionali?ti, nu prea am ce c?uta, întrucât cred c? avem ?i tradi?ii proaste, de care ar trebui s? ne debaras?m. ?i era normal ca, într-o zi, carele trase de boi, ca în tablourile lui Grigorescu, s? dispar?, iar c?ru?ele trase de cai s? devin? la fel de rare ca tr?surile cu care se plimb?, vara, excursioni?tii în sta?iunile balneare.
Atunci, unde e, azi, locul meu?
M-am dus cu o strângere de inim? la Lisa, prima oar?, dup? ce au murit ?i mama ?i sora mea. Ceea ce n-am prev?zut a fost c? m? voi plictisi dup? o singur? zi. A trebuit s? n?scocesc un pretext ca s? pot pleca, mai ales c? ploile m? obligau s? r?mân în cas?, iar aerul se îmbibase de o umezeal? rece. ?i n-a fost singura oar? când mi-am scurtat ?ederile, ?i a?a rare, cu sentimentul c? a? putea s? petrec oriunde, la ?ar?, o vacan?? de câteva s?pt?mâni. Nu, îns?, la Lisa unde compar tot timpul, involuntar.
Cu toate acestea, nu voi spune niciodat? îndeajuns ce înseamn? Lisa pentru mine. Târ¬gove?ii consider? c? un sat e o a?ezare mai mic? ai c?rei locuitori se îndeletnicesc cu agricultura. Ei habar n-au c? un sat e (sau, cel pu?in, era) o lume, cu legile sale aparte. Nici produc?torii de dulce¬g?rii despre satul românesc n-au f?cut un serviciu lumii ??r?ne?ti. Dimpotriv?, au procedat ca doam¬nele din înalta societate care, pe vremuri, se îmbr?cau, "la ocazii", în costum na?ional.
Cioran a zis c? un an din via?a unui ora? modern ar fi mai plin decât un secol din via?a unui sat; ?i c? ??ranul a în?eles multe, chiar prea multe despre via?? ?i moarte, dar n-a în?eles nimic din istorie. Aceste afirma?ii au, dup? p?rerea mea, un defect capital. Ele pleac? de la premisa, gre?it?, zic eu, c? istoria ar fi mai important? decât via?a.
Istoria?
Spre sfâr?itul r?zboiului, a fost adus? în Lisa o baterie de ap?rare antiaerian?. Începuser? bom¬bardamentele americane. Din timp în timp, stoluri de "Liberadoare" treceau mun?ii, îndreptându-se spre rafin?riile din zona Ploie?tilor ?i spre Capi¬tal?. Alc?tuit? din studen?i intra?i în ultimul an de la Politehnic?, bateria avea misiunea s? doboare avioanele inamice, s? nu le lase s? treac? mun?ii, dar nici un obuz nu ?i-a atins ?inta. Bombar¬dierele americane treceau ca la parad? printre ghemotoacele de fum ce împro?cau cerul. Dup? aceea, ofi?erii ?i trupa se relaxau. Se organizau "ceaiuri", se înfiripau idile. Mai mul?i militari-studen?i se obi?nuiser? s? vin?, duminica dup?-amiaz?, la noi în curte, aducând uneori cu ei ?i curio?i. Se a?ezau pe scaune sub m?rul cu "mere de sticl?", tata le aducea hârtie, iar unul dintre politeh-ni?ti formula o problem? de geometrie în spa?iu. Aproape de fiecare dat?, tata reu?ea s? dezlege primul problema, f?r? ajutorul hârtiei. A doua zi, reîncepea spectacolul. Pe cerul neverosimil de limpede, ap?reau iar, argintii, cârduri de bombar¬diere. Tunurile antiaeriene tr?geau, din nou, cu ghemotoace de câl?i, f?r? s? produc? nici o pierdere inamicului. Spre sear?, î?i f?cea apari?ia pe uli?e "omul cu goarna". Înainta ?chiop?tând ?i anun?a c? trebuiau s? se prezinte la prim?rie cei care aveau diverse misiuni legate de eventuala pr?bu?ire a vreunui bombardier.
?i, pe urm?, e chiar r?u când în?elegi mai multe despre via?? ?i moarte, tr?ind (cât se poate!) deta?at de istorie?



8. În existen?a bucure?tean?, m-am r?zvr?tit, la un moment dat, împotriva naturii mele. Asta s-a întâmplat în primul an de studen?ie, când ajun¬sesem s? cred sincer c? un tân?r care nu e capabil s? bea, m?car, un litru de vin la o sindrofie n-are cum deveni un b?rbat adev?rat. M? feream, atunci, s? recunosc c? mirosul ?i gustul de alcool îmi displ?ceau. Mi se p?rea c? a? fi m?rturisit o infirmitate ascuns?. Dornic s? demonstrez c? nu suf?r de mai pu?in? b?rb??ie decât cei care puteau s? se a?eze, bucuro?i, la un chef ?i hot?rât s? m? "educ" prin voin??, mi-am impus s? beau. Mi-am detestat re?inerile de "persoan? defect?", iar rezultatul a fost c? m-am angajat, cu o sumbr? seriozitate, în ni?te exhibi?ii ridicole.
În special la balurile studen?e?ti m? str?duiam s? nu-mi dau de gol inapetitul pentru alcool, de parc? era vorba de o boal? ru?inoas?, urât?, de care nu vroiam s? afle nimeni. Balurile aveau loc, s?pt?mânal, sâmb?ta noaptea, ?i se organizau în cantina "Casei studen?ilor", de pe Plevnei, sco?ân-du-se mesele ?i amenajându-se "un bufet". Cum nu prea dispuneam de bani, întrucât posibilit??ile de a ie?i din jena financiar? se m?rgineau la nop-?ile în care f?ceam pe hamalul în Gara de Est, nu puteam oferi eu, aproape niciodat?, b?utura. Îns? nu m? l?sam rugat prea mult dac? vreunul dintre colegi ?inea s? se arate generos. ?i, cum s-a întâm¬plat mereu în exager?rile mele, nu cuno?team limite, la care s-ar fi cuvenit s? m? opresc. F?¬ceam eforturi ca s? par un "dur", ascunzându-mi cu grij? complexele.
Din acea perioad?, am la activ câteva bravade pe care, cu indulgen??, le-a? socoti puerile. Cineva mi-a ar?tat cum po?i s? spargi un pahar în din?i ?i pe urm? s? pisezi sticla în m?sele pân? ce devine fain?, ca s? po?i s-o înghi?i. "Num?rul" mi s-a p?rut grozav, de mare efect. Am încercat la câteva baluri ?i am reu?it. Sunetul sticlei pisate era sinistru ?i eficient. Asisten?a se uita înfiorat? de curiozitate ?i team? la mine, ca la un "câine r?u", gata s? mu?te dac? era zgând?rit, iar eu îmi savuram succesul, pl?cut impresionat de faptul c? unii, mai slabi de înger, se speriau. Înv??asem, de asemenea, cum s? arunc cu?itul la distan??, ca indienii, înfigându-l într-un copac, ?i eram încântat de câte ori g?seam pe cineva care s?-mi admire îndemânarea. În anul marii secete, în 1946, mâneam la cantina "Casei studen?ilor". Nu primisem cartel?, din pricina unor neîn?elegeri, ?i, împreun? cu un grup de studen?i, de la diverse facult??i, am pus la cale o stratagem? de a ob?ine bonuri, pe sub mân?. Misiunea mea, în cadrul acelui grup, era una de descurajare a ceîor care ar fi avut poft? s? ne cear? cartelele sau s? ne întrebe cum ne procuram bonurile. Când intram în marea sal? a cantinei, luam de pe prima mas? un cu?it ?i-l azvârleam prin aer s? se înfig?, zbârnâind, în lemnul unei mese la care nu st?tea nimeni. ?i m? umflam în pene de fiecare dat?, observând ce impresie putemic? provoca acel gest "terorist", luat în serios, de?i nu era decât o bravur? comic?.* Din acelea?i motive, ce nu ?ineau doar de vârst?, fumam îndr?cit, am înv??at s? bat step, cum vedeam prin filmele americane cu Fred Astaire, ?i m? str?duiam s? epatez ca dansator. Diminea?a, când ie?eam de la bal, ridicam capacul unei guri de ap? ?i m? sp?lam pân? la brâu, sub privirile dezaprobatoare ale trec?torilor care tr?geau, probabil, concluzii foarte triste despre apuc?turile tinerei genera?ii, ce nu fusese pe front ca s? se maturizeze ?i nu g?sea ceva mai bun de f?cut decât s?-?i etaleze lipsa de educa?ie. Într-o zi, am coborât dintr-un tramvai aglomerat, nu pe scara vagonului, împreun? cu ceilal?i c?l?tori, ci pe fereastra deschis? (era var?).
A durat vreun an acea criz?, comparabil? cu o acnee juvenil?, de care-mi amintesc cu jen?. Probabil, "vitejia" pe care mi-o d?deau complexele ?i care mi se pare cam caraghioas? acum, prin am¬bi?iile ei exagerate, era mai puternic? decât teama de ridicol. Sau, poate c? teama de ridicol a ap?rut mai târziu. Nu mai ?tiu.

* Faima noastr? de indivizi periculo?i, cu care nu era indicat s? te pui r?u, s-a pr?bu?it dup? ce cu?itele, cu vârf ascu?it, au fost schimbate cu altele, având vârful bont, ceea ce anula dexteritatea mea.


9. Se zice c? omul îmb?trâne?te când îmb?trâ¬nesc pasiunile sale. Dar poate c?, înaintea pasiunilor, se uzeaz? capacitatea de a în?elege unele din problemele noastre de alt?dat?. Întorcându-m? la primii ani de liceu, îmi vine s? exclam: "Chiar am fost, se pare, un «mic barbar» adus la «Roma»!"
Din Bucure?ti, vedeam doar centrul. ?i nici acesta tot. Nu m? ab?team de la traseul cel mai scurt care m? ducea de la internat la ?coal?, ?i invers. De ce? Orice explica?ie a? da mi se pare neîndestul?toare. Pesemne, nu m? ispiteau nout?¬?ile, nici nu s-a întâmplat s?-mi deschid? cineva ochii asupra lor. Habar n-aveam cum arat? un spectacol de teatru, de oper? sau un concert. Nu eram interesat oare? Socoteam, cumva, c? s?lile de spectacol nu erau de nasul meu? Sau motivul era mai banal? C?ci îmi lipseau banii pentru bilet ?i, pe deasupra, nu-mi puteam asigura o ?inut? corespunz?toare, întrucât nu aveam, înc?, un costum de haine ?i pantofi.
Ce ?tiu sigur e c? m-am ?lefuit greu. Am în¬v??at s?-mi pun cravat? abia la ?aisprezece ani, iar într-o sal? de teatru am p?truns ?i mai târziu. Procesul "urbaniz?rii" mele a fost lung. Am pur¬tat, mult? vreme, c?m??i ??r?ne?ti ?i un suman cernit f?cut de un croitor din Lisa. Nu-mi amin¬tesc s? fi trecut pragul unei cofet?rii, cât am fost la "Spiru Haret", ?i nu cuno?team lucruri elemen¬tare: cum se trimite o telegram?, cum se folose?te un aparat de radio sau cum e s? mergi cu un taxi. Pe bulevard, m? opream uneori în fa?a cinemato¬grafelor s? m? uit la poze. Dar nu v?zusem, înc?, vreun film. Urm?ream cu aten?ie doar afi?ele care anun?au conferin?e publice deoarece acolo intrarea era liber?.
M? rev?d în locul unde se g?sea cl?direa "C?r?ii Române?ti", disp?rut?, ulterior, sub o bomb?. În vitrin?, o fotografie mare; un b?rbat frumos, îmbr?cat într-o c?ma?? ruseasc?. Al?turi, ultimul s?u roman: "Lorelei". Nedumerire: ce o fi însemnând Lorelei? Plec mai departe, cu sentimentul c? nu ?tiu ceva esen?ial. În clas?, cântam, împreun? cu ceilal?i, "Tr?iasc? Regele" ?i vedeam pe perete, în spatele catedrei, tabloul care-l înf??i?a pe Carol al II-lea. Dar cuno?tin?ele mele despre via?a politic? din România acelei vremi se opreau aici. Unii, preluând, probabil, vorbe auzite pe-acas?, f?ceau glume pe seama metresei regelui. Eu venisem din Lisa cu convingerea c? despre rege nu era îng?duit s? avem p?reri rele. Dac? se discuta despre "?oac??u", m? retr?geam discret, c?ci nu vroiam s?-?i închipuie vreun coleg c? spionam. Practic, m? excludeam singur de la micile conspira?ii din clas?, înt?rind barierele dintre mine ?i ceilal?i, ceea ce a fost în detrimentul meu, cu siguran??, c?ci a? fi avut multe de înv??at; "spiri?tii" erau aproape o cast? ?i ?tiau s? uzeze de "lustrul" lor.
Am pierdut, astfel, ocazia unic? de a cunoa?te ultimii ani tihni?i ai Bucure?tiului interbelic; un timp în care mai puteau fi v?zute în Bucure?ti, probabil, înainte de a fi îngropate sub cenu?iul r?zboiului, adev?rurile fostului "mic Paris", pestri?e ?i oscilând între cei doi Caragiale (tat?l ?i fiul).
La internat, ca s? po?i ie?i în ora? în cursul s?pt?mânii, trebuia bilet de voie isc?lit de director în persoan?. N-am cerut niciodat? unul. Ie?eam doar duminica dup?-amiaz?, când nu erau nece¬sare bilete de voie, ?i, totdeauna, m? duceam în Pia?a Sfântul Gheorghe, locul tradi?ional unde se întâlneau lisenii afla?i în trecere prin Bucure?ti, cu speran?a c? voi întâlni pe cineva "de la noi". Acolo, d?deam ocol pie?ei o or?-dou?. De obicei, nu venea nimeni. Câteodat?, îns?, spre marea mea bucurie, î?i f?cea apari?ia, fie vreun soldat care pleca în permisie, fie cineva care venise s? vând? cartofi în capital?. Întors la internat, num?ram apoi zilele care mai erau pân? la Cr?ciun sau pân? la Pa?ti, a?teptând vacan?a a?a cum a?teapt? pu?c?¬ria?ii zilele de vorbitor.
?i nu-i adev?rat, probabil, c? închiderea în sine duce la descoperirea de sine. În loc s?-mi luminez micul meu bârlog, m-am ghemuit în el. Nu g?sesc în cenu?iul acelor ani decât, cel mult, unele situa?ii comice... Îmi dorisem enorm, din primele zile, s? am ?i eu pantaloni scur?i. La un moment dat, domnul Ioni??, om milostiv ?i cumsecade, mi-a f?cut rost de o pereche. Nu erau noi ?i nu era nici sezonul potrivit pentru ei, dar n-am rezistat tenta?iei de a-i îmbr?ca, plecând în prima mea vacan??. Iarna debutase mai devreme. C?zuse z?pad? din bel?ug. ?i, cum se apropia Cr?ciunul, era aglomera?ie mare pe trenuri. Încât n-am g?sit loc în compartiment. Am tremurat pe coridor, foarte mândru de pantalonii mei scur?i, cu picioarele ro?ii ca focul din cauza frigului. Când am coborât la Voila, unde venise cu o sanie s? m? ia, tata s-a speriat...
Pe "unchiul George" nu-l mai z?ream decât rar. Atunci, m? d?deam respectuos la o parte, zicând, protocolar, "bun? ziua", dac? era cineva prin preajm?, sau "s?rut mâna", dac? eram numai noi. El îmi r?spundea înclinând u?or capul, f?r? s? m? învredniceasc?, de obicei, cu o privire. Trecea mar?ial, seme?, ca un comandant pe lâng? un b?iat de trup?. Probabil, vroia s?-mi atrag? aten?ia c? nu trebuia s? m? a?tept la nici o bun?voin?? din partea lui ?i cu atât mai pu?in la vreo protec?ie. Doar când era bine dispus ?i nu se g?sea nimeni altcineva pe coridor, îmi adresa o întrebare binevoitoare, de genul: "Î?i lipse?te ceva?" Intimidat, mereu cu teama c? putea observa ceva nereglementar în ?inuta mea, îng?imam ce-mi trecea prin minte. ?i abia a?teptam s?-mi întoarc? spatele. Într-o zi, un om de serviciu m-a convocat la "domnul subdirector". M-am speriat. F?cusem ceva care-l sup?rase? Am b?tut la u?a cabinetului de la etaj ?i am a?teptat s?-i aud vocea zicând, autoritar, "intr?". L-am g?sit a?ezat la un birou impun?tor. N-a ridicat ochii din hârtii decât dup? un timp. Atunci mi-a comunicat c? puteam s?-i cer bani pentru caiete ?i rechizite, dac? aveam absolut? nevoie, preg?tind în prealabil o chitan??.
Între anii 1938 ― 1941, cei cinci bursieri de la "Spiru Haret" am fost trimi?i la internatul liceului comercial "Nicolae Kretzulescu", aflat pe o strad? lini?tit?, paralel? cu strada Negustori, într-o cl?¬dire ?ubred?, cu un singur etaj, pustie azi. La acest internat, disciplina era mult mai relaxat?. Nu era nevoie de nici o învoire pentru a pleca în ora?. Directorul, un domn cu albea?? la ochiul drept, nu avea deloc ambi?ii pedagogice, ne l?sa de capul nostru. Elevii mai mari se duceau, când aveau bani, la bordel, "Crucea de piatr?" nefiind foarte departe de internat, dup? care î?i povesteau cu lux de am?nunte, în dormitor, ispr?vile. Cei mici jucam fotbal cu o minge de cârp?, pe strad?, sau ne întreceam s? arunc?m pietricele, la ?int?, în curtea, n?p?dit? de urzici ?i de iasomie, a bisericii din apropiere.
Alte amintiri din acei ani nu prea am. Doar câteva imagini disparate: noaptea cutremurului din noiembrie '40, când ne-am repezit în strad? ?i, exact în fa?a mea, a c?zut de pe cl?direa liceului, aflat? vizavi, o statuie de bronz; mitralierele cl?n??nind, în împrejurimi, în zilele rebeliunii legionare, în vreme ce noi, înghesui?i în sufragerie ?i ne?tiind ce se întâmpla, ascultam speria?i; ?i duminica în care un pedagog cu cizme ro?ii ?i obrazul bubos a f?cut o coloan? cu elevii trecu?i de cincisprezece ani ?i, înc?, "neini?ia?i". Îi ducea, "cu cântec înainte, mar?", la bordelul din "Crucea de piatr?", cum i-ar fi dus la baia comunal?.


10. Am avut un vis oribil. Se pornise o furtun? ?i, deodat?, l-am v?zut în curte pe profesor. M-am mirat c? era tar? umbrel? ?i am ie?it s?-l poftesc în cas?. "Am venit s? v? operez", mi-a zis el, gr?bit. Am sim?it în clipa aceea c? r?mân f?r? aer. "Dumneavoastr??" "Da, eu". "Dar dumneavoastr? nu sunte?i chirurg", am îndr?znit. "N-are a face, m-a lini?tit el. Nu mai e timp s? c?ut?m unul. Azi e ultima zi. Mâine va fi prea târziu". M-am învoit s? m? duc la spital, dar profesorul n-a vrut s? aud?. M-a amenin?at c?, dac? îl voi obliga, m? va opera cu for?a, deoarece situa?ia o cere. ?i a scos din buzunar o masc? de tifon.
M-am trezit, fire?te, lac de sudoare.


11. În?eleg inutil unele lucruri, am impresia. Întotdeauna, am crezut c? o sl?biciune asumat? fortific?. Acum, v?d c? nu e deloc a?a. Dar ce schimb? asta? Parc? a? fi o busol? stricat? la care nu se mai distinge Nordul. ?i, în continuare, problema mea e aceea?i. Cum s? umplu un timp care a devenit prea larg.


12. ― Trecusem de mai multe ori prin dreptul acelui ?opron p?r?sit, de la marginea ora?ului, f?r? s? fim curio?i s? p?trundem în el, î?i relu? povestea doctorul Luca. ?i chiar în dup?-amiaza în care ne-am hot?rât s? arunc?m o privire înl?untru, am f?cut-o mai mult în joac?. Am dat la o parte crengile unei tufe mari de r?chit? care crescuse în fa?a por?ii ?opronului ?i ne-am uitat prin cr?p?turile dintre scânduri. Nu se z?rea, îns?, mai nimic. C?ci doar o slab? fâ?ie de lumin?, de la o fereastr? unde î?i ?esuse un p?ianjen pânza, sub?ia întunericul. Apoi, am observat c? lac?tul de la poart? atârna deschis. Dac? vroiam, puteam intra. Ceea ce am ?i f?cut, l?murindu-ne c? ?opronul acela era o fost? magazie de scânduri în care fuseser? strânse diverse lucruri ie?ite din uz, printre care ?i o calea?ca veche, f?r? ro?i, cu pernele de piele, jupuite, ?i cu felinarul c?zut pe un mald?r de paie, lâng? un teasc de struguri stricat. Am vrut s? închid poarta la loc, dar Tereza m-a oprit: "Mie îmi place aici ― a hot?rât ea. Nu ?i se pare romantic?" ?opronul ar?ta mizerabil.
Putea fi socotit "romantic" doar în b?taie de joc. l-am spus-o, dar efectul a fost pe dos. Mi-a declarat c? ar încânta-o s? ridice ?opronul la rang de castel ?i s? se simt? în el ca o castelan?. "E chiar interesant ― s-a aprins ea ― s? te crezi «castelan?» într-un ?opron p?r?sit".
A doua zi, ne-am întâlnit tot acolo. A venit cu un buchet de tuberoze. A rupt câteva tulpini ?i mi-a uns bra?ul stâng cu suc, explicându-mi, foarte convins?, c? înv??ase asta de la o vr?jitoare din Chios: "Vreau s? te silesc s? visezi cu mine". ?i a continuat pe latine?te: Bestarberto corrumpit viscere ejus mulieris. Apoi, a râs satisf?cut?: "Acum nu te mai po?i împotrivi. Te-am vr?jit". Înc? ?i mai intrigat am fost când a pretins c? m? visase înainte de a m? cunoa?te. "Cum po?i s? visezi pe cineva pe care nu l-ai cunoscut?" m-am mirat eu, sincer. S-a uitat la mine lung: "Tu n-ai visat niciodat? lucruri pe care nu le-ai v?zut?" ?i, oarecum, surprins? de mirarea mea, a schimbat vorba: "Sunt în mâna ta acum, Luca. ?i ?tii de ce?" "De ce?" "Simplu ― a zis ea. Dac? po?i s?-mi aduci bucurie sau triste?e, înseamn? c? sunt în mâna ta".
Adev?rul e c? exista ceva care mi se p?rea exagerat în felul cum îmi gâdila amorul propriu, îmi zicea c? o durea capul, ziua, din pricina timpului care trecea prea încet, c? se pomenea uneori cu sânii îngreuna?i de dorul meu ?i c?-i era drag pân? ?i mirosul transpira?iei mele. Când am avertizat-o, amuzat, c? am ?i cusururi, mi-a r?spuns, îns?, cu o ironie: "Dac? ai fi perfect, n-a? avea nici un merit c? te iubesc". Apoi, mi-a dezvoltat teoria c? o femeie se înjose?te când iube?te un b?rbat care îi este inferior, c?, în mod normal, pentru a-?i putea d?rui dragostea unui b?rbat, femeia are nevoie s?-l admire. Alteori, mi-a atras aten?ia c? femeile fac adesea gre?eala de a da b?rba?ilor mai mult decât pot s? primeasc?, dar c? ea nu putea arde cu o flac?r? mic? ?i lini?tit?. "Prefer s?-mi închipui c? am ce-mi lipse?te, fiindc? simt nevoia s? am m?car a?a", mi-a spus într-o sear?. Ţin minte c? afar? era lun? plin?. Lumina care p?trundea prin fereastra ?opronului îi în?lbea fa?a. S-a ridicat de lâng? mine ?i a încercat, f?r? succes, s? pun? la loc felinarul cale?tii. Când a revenit, mi-a repro?at: "Eu a? putea s? c?l?toresc o via?? întreag? în aceast? calea?ca f?r? ro?i. Tu n-ai putea. Simt asta". "Sim?i prost", i-am zis, sup?rat c? m? credea lipsit de imagina?ie. Dar a avut dreptate, ad?ug? doctorul Luca, urm?rind un gând ne¬m?rturisit.


13. Într-o diminea?? ploioas?, (m? aflam în va¬can??), "omul cu goarna" ne-a adus la cuno?tin?? intrarea României în r?zboi. În zilele urm?toare, au început s? plece pe front fl?c?ii ?i b?rba?ii tineri din sat. Întors, toamna, în Bucure?ti, n-am observat schimb?ri importante, provocate de r?zboi în atmosfera ora?ului. Cucoanele î?i etalau toaletele de toamn?, iar tr?surile treceau pe Calea Victoriei ca în vremurile normale. În schimb, m? apropiam de o perioad? f?r? de care via?a de licean ar fi r?mas, mai departe, anost?.
De data aceasta, n-am mai mers la internat. M-am desp?r?it de ceilal?i patru bursieri de la "Spiru Haret". Între timp, "unchiul George" devenise director al liceului. În aceast? calitate, avea dreptul s? ocupe cl?direa rezervat? func?iei, situat? în imediat? apropiere, la întret?ierea str?zilor Italian? ?i Vasile Lasc?r. Era o cas? veche, boiereasc?, f?r? etaj, de pe la începutul secolului, cred, sau chiar dinainte, având o intrare principal?, acoperit? de o galerie cu geamlâc, invadat? de ieder?, ?i una de serviciu, dând tot în curte, dar în cap?tul cel?lalt. Cum num?rul înc?perilor dep??ea nevoile familiei "unchiului George", casa fiind foarte spa?ioas?, domnul Ioni?? m-a anun?at c? una din camere îmi era rezervat? mie. A?a îi comunicase "domnul director". Fire?te, n-am fost întrebat dac? vroiam s? aleg între a sta mai departe la internat ?i a locui al?turi de "unchiul George". Domnul Ioni?? trebuia s? execute o dispozi?ie.
Ce anume îl determinase pe "unchiul George" s? m? aduc? lâng? sine? Vroia s? m? suprave¬gheze mai atent, întrucât împlinisem cincisprezece ani? B?nuiesc c? motivul real nu prea avea leg?¬tur? cu pedagogia. Cum benefîciam la noul "domiciliu" nu numai de o camer?, ci ?i de hrana necesar?, bucurându-m?, a?adar, de "cas? ?i ma¬s?", bursa revenea "unchiului George".
Camera "mea" (oricum, prima despre care pot vorbi astfel) avea dou? ferestre spre strada Vasile Lasc?r ?i una, obturat? de ieder?, spre curtea cl?dirii, ce servea ?i ca spa?iu pentru depozitarea lemnelor de fag de care avea nevoie liceul. O u?? d?dea spre sufragerie. Aceasta a fost încuiat?, deoarece eu urma s? iau masa la buc?t?rie. Alta d?dea spre scara ce ducea la intrarea principal?, de care nu aveam voie s? m? servesc. Camera nu era rea, era luminoas?, dar sem?na cu o enclav?. Ca s? plec sau ca s? vin, trebuia s? str?bat un coridor lung, prin fa?a înc?perilor ocupate de familia "unchiului George"; ajungeam la buc?t?rie, iar de acolo la intrarea de serviciu. Mobilierul, adus de domnul Ioni??, consta dintr-o mas? îngust? ?i lung?, din scândur? de brad negeluit?, un pat de fier, care-mi asigura o bun? educa?ie spartan?, ?i un scaun. Încolo, nimic. Nu exista dulap. De fapt, nu prea a? fi avut ce pune în el, garderoba mea fiind extrem de sumar?: uniforma ?i vreo trei schimburi. Tot avutul meu intra în cuf?rul pe care-l ?ineam sub pat. Manualele ?i caietele mi le ?ineam pe mas?, iar c?r?ile "extra?colare", câte îmi putusem cump?ra, le puneam, pe lâng? pere?i, pe jos. De un scaun în plus nu era nevoie, c?ci nu puteam primi oaspe?i. De altfel, ce coleg ar fi acceptat s? vin? la mine, riscând o întâlnire cu "?oac??u"?
În acea camer?, având ferestrele acoperite cu hârtie vân?t?, de camuflaj, cum cereau rigorile r?zboiului, ?i bine înc?lzit? iarna de o bun? sob? de teracot? pe care o puteam îndopa la discre?ie cu lemne din rezerva liceului, am luat cele mai importante hot?râri ale adolescen?ei mele. De ea se leag? singura mea "nebunie" adev?rat?.


14. Fac o pauz? pentru a lua o nitroglicerin?. Am permanent pastilele la îndemân?. Presupun c? în asemenea momente m? sperii mai mult decât ar fi cazul.


15. La pu?in? vreme dup? ce am fost mutat de la internat, am descoperit marile biblioteci din Bucure?ti. Mi-am procurat permise ?i la Biblio¬teca Academiei ?i la Biblioteca Universitar? ?i, astfel, dup?-amiezele mele, goale pân? atunci, au c?p?tat un sens. Mi le petreceam r?sfoind prin fi?iere, uimit de jungla ame?itoare a titlurilor, apoi, bineîn?eles, în s?lile de lectur?. Începusem cu romanele lui Alexandre Dumas, cu Cronin, cu Sienkiewicz, ?i am ajuns la "Eroii" lui Carlyle, singura carte pe care mi-a recomandat-o "unchiul George". Într-o bun? zi, îns?, undeva prin apro¬pierea str?zii Bati?te, am dat din întâmplare peste o bibliotec? mai modest?, unde se împrumutau c?r?i. Am solicitat dou?, l?sând drept gaj carnetul de elev. Le-am primit. În dou? nop?i le-am citit ?i m-am dus s? iau altele. A?a a început totul.
Cum regia casei ce fusese dat? în folosin?? "domnului director" intra în contul liceului, nimeni nu ?inea socoteala luminii pe care o consu¬mam noaptea sau a lemnelor pe care le îndesam în soba de teracot? de cum se r?cea vremea. "Un¬chiul George" nu m? controla ce f?ceam. În trei ani, a intrat de dou? ori în camera mea; o dat? ca s? m? ia la rost, deoarece g?sise în cutia po?tal? o scrisoare parfumat? adresat? unui "mucos" (acesta eram eu), alt?dat? ca s? m? sf?tuiasc? s? ?in un jurnal de lectur?, prilej cu care mi-a vorbit despre "Eroii" lui Carlyle. Încât, dup? ce închideam u?a în urma mea, puteam s? fac orice pofteam, s?-mi folosesc serile ?i nop?ile cum m? t?ia capul. Im¬portant era s? nu primesc la ?coal? note care s?-mi pun? în pericol bursa. ?i am profitat, prompt, de aceast? libertate, de îndat? ce am descoperit bi¬blioteca de unde puteam împrumuta c?r?i. Amânând pentru orele târzii de noapte preg?tirea lec?iilor de a doua zi, citeam ca un apucat. Uneori, m? repezeam s? fac însemn?ri, cum m? îndem¬nase "unchiul George". De regul?, înghi?eam, îns?, pagin? dup? pagin?, pe ner?suflate, f?r? s? m? ridic din pat. ?i, din ce în ce mai mult, corvoada preg?tirii lec?iilor devenea un obstacol sup?r?tor. De aceea, într-o noapte, am luat, dup? o scurt? deliberare, o decizie eroic?, poate singura hot?râre ferm? din via?a mea. Am în?irat pe o foaie de hârtie toate materiile ?colare. Apoi, f?r? s?-mi tremure mâna, am t?iat cu o linie groas? jum?tate dintre ele. Contam pe capacitatea memoriei mele de a "captura" în recrea?ii con?inutul paginilor pe care le aveam de înv??at pentru orele de ?tiin?e naturale, fizic? sau geologie, domenii unde am r?mas, de-atunci, cu lacune definitive. În felul acesta, am m?rit substan?ial timpul pentru lecturi ?i am putut s? împing spre diminea?? plic¬tisitoarele obliga?ii ?colare, satisf?cute în grab?, ca s? pot dormi m?car câteva ore înainte de a fugi la liceu.
Au fost ni?te ani la care nu m? pot gândi decât cu un amestec de melancolie, uimire ?i recuno?tin??. C?ci, f?r? ei, adolescen?a mea ar fi r?mas teribil de fad?. Niciodat? n-am mai fost capabil de o asemenea libertate, de atâta uitare de sine. Veneam de la liceu, mâneam în grab? ce-mi d?dea servitoarea la buc?t?rie, dup? aceea fugeam imediat la bibliotec?. Restituiam c?r?ile citite ?i luam alt? provizie. Întors acas?, m? închideam în camer? ?i m? a?terneam pe lectur?. Dac? promisiunile unui titlu nu se confirmau, luam alt? carte, c?ci "prada" era în fiecare zi consistent?, iar l?comia mea nu se împiedica în "prejudec??i". Îmi lipsea o scar? limpede a valorilor, ceea ce m-a ajutat s? r?t?cesc în voie, în calitate de cititor "curat", într-o lume unde nu mai existau nici r?zboiul, nici liceul ?i, chiar, nici Lisa, punând al?turi c?r?i capitale de altele doar la mod? sau alese întâmpl?tor, li amestecam pe Dostoievski ?i pe Stendhal cu D'Annunzio sau cu Pierre Loti, pe Caragiale cu Damian St?noiu, pe Sadoveanu ?i Rebreanu cu Octav Dessila ?i Drume?. M? împ?r?eam între Bacovia ?i "Bucure?ti, ora?ul pr?bu?irilor", alternam "Ro?u ?i negru" cu "Invita?ie la vals", pe Gogol cu Erich Maria Remarque (foarte în vog?), pe Dante cu "femeile celebre". Dup? "Menuetul", am citit toate romanele lui G. M. Vl?descu. Dup? "Medeleni", nu mi-a sc?pat nimic din pelteaua roman?ioas? a lui Ionel Teodoreanu. Am luat din Boccaccio sau din "Amantul doamnei Chaterley" doar partea deocheat?, din "Anna Karenina" doar adulterul, din "Oedip" doar incestul, îns? fervoarea mea era pur?. M-am "ini?iat", totodat?, în filosofie, în art?, dând buzna f?r? nici o preg?tire în domenii aproape virgine, devoram tot ce-mi c?dea în mân? despre cei ?apte în?elep?i ai Greciei antice sau despre erezia lui Akhenaton în Egiptul vechi, pentru a m? întoarce, apoi, la literatur?, unde îmi improvizam idoli sau obsesii (cum ar fi "soarele negru al melancoliei", dup? ce I-am citit pe Gerard de Nerval). Am suferit cu David Copperfîeld ?i cu tân?rul Werther, am convorbit cu fostul c?lug?r franciscan, Rabelais, dar treceam de la Hegel la Zola ?i de la discursurile lui Cicero la un Louis Dumur, cu o dezinvoltur? de ignorant în trans?. C?ci marea ?ans? a acelei aventuri, ca ea s? arate cum a ar?tat, a fost tupeul de a socoti accesibil orice. Altminteri cum a? fi putut s?-i amestec pe Nietzsche cu Casanova sau pe Montaigne cu Bacalba?a? Noapte de noapte, c?r?ile au jucat pentru mine rol de ?eherezad?. Râdeam, plângeam, sufeream, urm?ream cu sufletul la gur? ac?iunea unor romane ieftine, nu mai a?teptam vacan?ele, nu m? mai sim?eam str?in în Bucure?ti. În micul meu ghetou sufletesc se petreceau acum lucruri extraordinare. Cu libertatea pe care mi-o d?dea lipsa criteriilor, m? pasionam ?i dup? capodopere ?i dup? macula¬tur?. ?i poate c? aceasta a fost în favoarea mea. Neîndrumat de nimeni, am avut posibilitatea s? m? l?muresc singur asupra unor lucruri. Am citit nenum?rate c?r?i proaste, ba chiar am fost entuziasmat de ele. Mi-am g?sit singur mae?trii ?i, pe unii, cu dificultate. M-am pomenit în fa?a unor c?r?i foarte importante f?r? s? fiu intimidat, inhibat, de celebritatea lor ?i am renun?at la somn, inclusiv pentru aventurile submarinului Dox. În schimb, din întâmpl?rile reale, petrecute în acei ani, nu-mi amintesc aproape nimic. Locul lor e plin de pete albe în memoria mea. N-a? putea s? relatez, dac? mi-ar cere cineva, nimic interesant despre lec?ii sau despre p??aniile din clas?. Nici m?car r?zboiul n-a l?sat urme.
N-am lipsit din Bucure?ti, între 1941 ?i 1944, decât în vacan?ele de Cr?ciun, de Pa?ti ?i vara. Cu toate acestea, nu-mi amintesc de nop?i sfâ?iate de urletele sirenelor sau de oameni fugind, îngrozi?i, pe strad?. În mod straniu, r?zboiul a înseninat pentru mine o perioad? fericit?. De altfel, tot ce ?tiu despre al doilea r?zboi mondial cunosc din filme ?i din c?r?i. La vremea respectiv?, n-am citit nici un ziar, n-am ascultat nici un comunicat la radio, n-am v?zut nici un jurnal de actualit??i. R?zboiul era tot atât de departe de grijile mele ca r?zboiul peloponesiac. Spre ru?inea mea, spaimele ?i derutele provocate de mi?c?rile frontului mi-au fost cu des?vâr?ire str?ine. Nu-mi p?sa ce se întâmpla cu Europa. Sufeream pentru moartea Annei Karenina sau pentru melodrame de duzin?, umblând prin toat? lumea, de la ecuator la pol, ?i prin toate timpurile. Rev?d trenurile înghe?ate, cu tancuri ?i solda?i, îndreptându-se spre front, din zilele când plecam în vacan?? sau veneam din Lisa, dar despre ce se petrecea în Bucure?ti, atunci, pot povesti un singur lucru; am fost martor când ni?te poli?i?ti îmbr?ca?i în civil, posta?i pe bulevard în dreptul Cercului Militar, t?iau cu foarfecele cravatele prea b?l?ate ale malagambi?tilor*, acuza?i c? nu se îmbr?cau decent într-o ?ar? aflat? în r?zboi.
A fost perioada cea mai sincer? din via?a mea, dup? plecarea din Lisa. Poate, singura. În rest, chiar nevoia de a sim?i mereu un zid în spate m-a silit s? fiu ca o cetate medieval? cu podurile ridicate ?i cu lan?urile, de coborâre, ruginite.

*Malagambi?tii erau nonconformi?ti care purtau pantaloni strân?i pe picior, gulere înalte ?i haine cu umerii de?ela?i, mod? lansat? într-un bar din centrul capitalei unde Sergiu Malagamba î?i demonstra virtuozitatea la baterie.


16. ― M? întreb ?i azi, b?iete, cum ar fi trebuit s? m? port, continu? absent, doctorul Luca. ?i de ce am avut senza?ia c? o femeie ca ea nu era real?, c? venea din alt? lume? M? crezusem, pân? atunci, un psihiatru priceput ?i, pe deasupra, fusesem obi?nuit s? dau importan?? femeilor numai în pat, îmi pl?cea s? spun c? femeia este, întotdeauna, "fizic?" ?i c? numai b?rbatul poate deveni un "animal metafizic", de aceea m-am uitat cu îng?duin?? la ea când, ridicându-se de lâng? mine, m-a chemat s-o înso?esc: "Hai s? c?l?torim. Sau n-ai chef s? cu¬no?ti lumea?" Ca s?-mi demonstreze c? vorbea serios, s-a urcat pe capra cale?tii ?i, de-acolo, m-a somat: "Vii?" Era vesel?, dar, fiindc? nu m-am gr?bit s? intru în joc, mi-a zis pe un ton aspru: "Treaba ta. Eu am poft? s? c?l?toresc". Asta m-a deranjat. Înainte, îmi declarase c? nu putea iubi decât în genunchi. Acum, devenise aproape voluntar?. Am pus capriciul ei pe seama faptului c?, în seara aceea, mirosea, pu?in, a alcool. Poate, ?i de aceea m-am înc?p??ânat s? nu cedez. Altminteri, m-a? fi prins în jocul ei, ca s?-i fac pl?cere ?i ca s?-i dovedesc c? nu eram deloc lipsit de imagina?ie cum m? b?nuise. Am r?mas, a?adar, pe mald?rul de paie unde st?team de obicei culca?i, unul lâng? altul, dup? ce ne iubeam, a?teptând s? coboare de pe capra cale?tii. N-a coborât, îns?. ?i nici n-a mai zis nimic. Nu-i vedeam prin întuneric decât silueta ?i abia într-un târziu am în?eles c? plângea. "E isteric?, m-am gândit. Nu i-am f?cut pe voie, iar acum m? pedepse?te". Dup? ce intrase în via?a mea, îmi impunea "filosofia" ei! Vroia s? m? domine. M-am ridicat, totu?i, ?i m-am dus s-o îmbunez, c?ci nu ?ineam s? m? despart de ea. Plângea, în continuare, încet, f?r? s? scoat? o vorb?. Când s-a calmat, în sfâr?it, s-a întors spre mine ?i mi-a zis: "Luca, e?ti un prost". "De ce sunt un prost?" am întrebat-o. "Pentru c? nu ?tii s? visezi".


17. La cincisprezece ani, aveam, prin urmare, lumea mea. ?coala devenise o anex?. Nu m? mai interesau notele. Nici frustr?rile nu-mi mai ulcerau sufletul. Nu-mi mai p?sa c? eram considerat o "curiozitate" sau un "antipatic", un "încuiat", fiindc? nu luam parte la agapele colegiale ?i n-aveam nici un prieten, purtându-m? ca un adolescent f?r? adolescen??.
Lumea mea nu era, totu?i, nici ea ferit? de contradic?ii. Pe la ?aisprezece ani, f?cusem aproa¬pe o pasiune pentru Schopenhauer. Citisem ?i re¬citisem "Lumea ca voin?? ?i reprezentare". ?i, cum Schopenhauer e, se pare, un fel de mod? filo¬sofic? la români, m-am ag??at de pesimismul s?u ca de un model de gândire, f?r? s?-l în?eleg, de fapt. Aspiram s? m? înal? la dezabuzare! Soco¬team dezgustul filosofic forma cea mai subtil? a spiritului! M? str?duiam s? aprofundez grea?a de a tr?i, convins c? numai nefericirea poate deschide orizonturi neb?nuite. Mimam suferin?a, cu o îndu¬io??toare credin?? c? m? aflam pe un drum im¬portant. Încercam s?-mi vâr în cap c? nimic nu are sens, în vreme ce spionam, la cinci dup?-amiaza, din spatele unei ferestre acoperit? cu hârtie vân?¬t?, sânii unei necunoscute ce ie?ea, în casa de vizavi, pe balcon.


18. Canicula îmi accentueaz? durerile de cap ?i mi-a ruinat de tot somnul. Nu mai pot adormi f?r? somnifere. M? preg?tesc s? plec la o clinic? de la Milano, dar nu m? pot vedea întors la via?a normal?. Simt c? am trecut un prag dincolo de care mai exist? doar amintiri.


19. Ea mergea la Sibiu, unde era elev? la o ?coal? de menaj. Eu veneam în Bucure?ti unde eram, atunci, în clasa a VI-a la "Spiru Haret". Tat?l ei ne dusese cu sania la Voila, sta?ia de cale ferat? cea mai apropiat? de Breaza (satul vecin din care era ea) ?i de Lisa. Acolo am pierdut vreo dou? trenuri, neîndurându-ne s? ne desp?r?im, dup? care, ca s? lu?m totu?i o hot?râre, ne-am suit într-unul ce ne-a dus pân? la F?g?ra?. În sala de a?teptare, cu ciment rece ?i întuneric mirosind a acru, b?ncile erau ocupate de solda?i ce plecau la r?zboi. Ne-am g?sit cu greu un loc unde s? st?m. Prin geamurile murdare nu se z?rea nici o lumin? afar?. Din când în când, treceau, scrâ?nind, trenuri de marf? sau cu armament pentru front. Pân? la urm?, inevitabil?, catastrofa s-a produs. Ne-am desp?r?it. La vreo dou? s?pt?mâni, u?a dintre su¬fragerie ?i camera mea s-a deschis pe nea?teptate. Ironic ?i r?ut?cios, "unchiul George" flutura un plic alb, c?ptu?it cu hârtie violet?. "Ce-i asta?" Am b?nuit c? era o scrisoare venit? de la Sibiu ?i m-am înro?it, probabil, pân? în vârful urechilor. Socotisem c? la acea adres? de pe strada Vasile Lasc?r era ?i "domiciliul" meu. Am în?eles, îns?, c? m? în?elasem. ?i îndr?znisem prea mult imagi-nându-mi c? puteam s? încep o coresponden??. "Unchiul George" a închis la loc u?a f?r? s?-mi dea scrisoarea pe care, probabil, a aruncat-o.
În acea vreme, m? învârteam pe la marginile civiliza?iei. Patru ani, mâncasem în cantine de internat. Acum, mâneam pe pervazul unei ferestre de buc?t?rie. Seara, auzeam din sufragerie zgomote de vesel?, rumoare ?i ordine date servitoarei. Duminica la prânz, când "unchiul George" avea oaspe?i, auzeam ?i râsete. De intrat, îns?, n-am intrat niciodat? în sufragerie ca s? m? l?muresc cum se m?nânc? având un ?ervet alb pe genunchi. Eram, înc?, la jum?tatea drumului dintre prânzurile naturale luate pe iarb? ori pe o coast? de munte ?i ceea ce trebuie s? cunoasc? o persoan? civilizat?. U?a sufrageriei s-a deschis, tot pe nea?teptate, într-o duminic? dup?-amiaz?. Fusese poftit la mas? un v?r al meu, mult mai mare, care studiase medicina veterinar? la Roma ?i era medic la Abator. Când au ispr?vit masa, acest taciturn, cu care nu st?tusem de vorb? niciodat?, mi-a propus s? merg cu el. M-a dus într-un bloc situat în apropierea Podului Izvor, unde locuia (era, înc?, burlac), a deschis ?ifonierul ?i mi-a zis: "Ia ce costum ?i ce cravat? dore?ti". Am ales un costum f?cut dintr-o stof? cu dungi de culoarea tabacului, pe un fond albastru jandarm, pe care l-am purtat, apoi, foarte mândru, pân? în studen?ie; primul meu costum burghez... Dar gata cu "filosofia"! Primum vivere, deinde philosophari, vorba romanilor. Aveam, deci, ?aisprezece ani. G?sisem un model filosofic în Schopenhauer ?i o "profesoar?", involuntar?, în ale tainelor adolescen?ei. "Profesoara" era o doamn? blond? cu sâni agresivi care, din motive necunoscute, sim?ea nevoia în fiecare dup?-amiaz?, la ora cinci fix, s? supravegheze ceva, jos în strad?, de pe balconul de la etajul al doilea al cl?dirii de vizavi. Pe la patru ?i jum?tate, m? instalam în spatele uneia din cele dou? ferestre ce d?deau spre strada Vasile Lasc?r. Rupsesem pe margine hârtia vân?t?, de camuflaj, care acoperea geamul încât, din postul meu de observa?ie, puteam vedea totul f?r? s? m? dau de gol. ?i a?teptam s? treac? minutele. Preferam s? trebuiasc? s? am r?bdare, numai s? nu pierd "spectacolul"; mereu acela?i; doamna blond? ie?ea în balcon ?i se apleca peste grilajul de fier, etalându-?i provocator sânii. Pe m?sur? ce se apropia ora cinci, emo?ia mea cre?tea, gata s? m? sufoce. Nelini?tile erotice erau ceva nou, un mister care m? ame?ea. Când o vedeam ap?rând în balcon, nu m? mai dezlipeam din spatele hârtiei de camuflaj de unde spionam. Nu i-am re?inut fa?a, c?ci aten?ia mea era îndreptat? asupra sânilor ?i a picioarelor. Momentul culminant îl reprezenta de fiecare dat? aplecarea peste grilaj. Atunci, sânii se dezv?luiau în toat? splendoarea lor provocatoare ?i nou? pentru un adolescent. Dup? ce doamna blond? disp?rea, m? întorceam la lumea din c?r?i.


20. Câ?i ani au trecut de-atunci? Eram (avea dreptate "unchiul George") un "mucos" în care se trezeau sim?urile, înc? tulburi, pe un fond ro¬mantic desuet. Pe atunci, poate ?i din pricina r?z¬boiului, lumea se schimba într-un ritm mai lent. Nu exista ― sau nu se vedea din cauza istoriei -nebunia febril? a progresului care, azi, demo¬deaz?, rapid, totul. ?i e posibil ca inclusiv asta s? explice impresia c? amintirile mele vin dintr-o alt? existen??, cu care am leg?turi infime.
În fapt, nu mai cred c? e posibil?, azi, o experien?? ca aceea pe care am tr?it-o eu la "Spiru Haret". Satele din care vin copiii de la ?ar? nu mai sunt ce era Lisa, o lume din alte secole, care-?i ajungea sie?i. Nu mai exist? nici licee cu blazon aristocratic. Probabil, am f?cut parte din ultima genera?ie de reprezentan?i ai Evului Mediu rural de la noi. Ghinionul meu a fost c? am avut frâne mult prea bune. Altminteri, putea ie?i ceva interesant din experien?a mea.


21. ― Femeia, b?iete, r?mâne pentru b?rbat o tain?. Dar Tereza era un caz cu totul aparte. Râdea, ar?tându-?i din?ii de pisic? s?lbatic?, de câte ori aplecam crengile tufei de r?chit? ca s? treac? pragul ?opronului: "Doamn?, v? poftesc în salon". ?i-mi mul?umea, ceremonioas?: "Sunte?i un adev?rat cavaler, domnule". Dar cum încer¬cam s-o trag de limb?, devenea rezervat?. Îmi zicea: "N-ai cum s? în?elegi". Sau îmi atr?gea aten?ia c? nu vroia s? mai depind? de amintiri. "Bine, dar sunt medicul t?u, i-am zis. Ai venit s? m? consul?i". Nici nu m-a l?sat s? termin. "M? mai socote?ti o pacient?? " Nu reu?eam s? scot nimic de la ea, era ca o camer? închis?. Când m-am oferit s-o înso?esc la plecare, diminea?a, m-a refuzat. Ba, chiar m-a amenin?at c?, dac?-mi trece prin minte s-o urm?resc, n-o voi mai vedea niciodat?. Într-o sear?, n-am ie?it s-o întâmpin. Am auzit-o din ?opron, întrebând cu o voce sugrumat?: "Luca, e?ti aici? " Am t?cut în continuare, iar ea a zis ?i mai speriat?: "Las? glumele". Dup? aceea a izbucnit într-un plâns nervos ?i mi-a trebuit foarte mult s-o calmez. Era o fiin?? cu un echilibru extrem de ?ubred. I se deslu?ea pe fa?? fie o cumin?enie trist?, de copil, fie ceva pervers, cu neputin?? de numit, care-mi amintea de avertismentul colegului meu de la spital în leg?tur? cu plantele carnivore. Când i-am pomenit de acest avertisment, a râs cu poft? ?i m-a asigurat c? n-a interesat-o niciodat? s? fac? victime. Nu i-au pl?cut, îns?, b?rba?ii care i-au c?zut în genunchi. ,, Fiindc? au fost ?i din ??tia, a ad?ugat- amuzat?, or eu fac parte dintre femeile care respect?, mai degrab?, biciul". Dup? care a redevenit serioas?, atr?gându-mi aten?ia, pe un ton aproape sup?r?tor de data aceasta, c? nu recuno?tea nim?nui dreptul de a se amesteca în via?a ei. "Nici chiar mie?" am întrebat-o. A stat o clip? pe gânduri, pe urm? mi-a zis sec: "Nici chiar ?ie". Din pricina întunericului, nu-i vedeam fa?a. Afar?, începuse s? plou?. Se auzeau pic?tu¬rile scutur?ndu-se pe acoperi?ul de scânduri al ?opronului. "M? crezi nebun?, nu-i a?a?" m-a întrebat, atunci, cu o veselie for?at?, mai degrab? dureroas?.
O socotisem o femeie slab?, dar începeam s? descop?r c? uneori sl?biciunea e mai primej¬dioas? decât for?a.


22. Sinuciga?ii provin, probabil, nu dintre cei scârbi?i de via??, ci dintre cei cu vitalitate excesiv?. Dar de ce va fi vrut Dumnezeu s? amestece ceea ce emo?ioneaz? ?i ceea ce ne distruge?


23. Uitându-m? la o?etari, îmi amintesc c? aveam dou?zeci de ani când m-a surprins antipatia lui Baudelaire fa?? de arbori, dus? pân? la a nu suporta s? vad? un peisaj nici la saloanele de art?. "Nu voi crede niciodat? ― zicea el ― c? sufletul zeilor locuie?te în plante". Dup? mai bine de cincizeci de ani, nedumerirea mea a r?mas aceea?i. Se aude o ma?in? a Salv?rii. Sau, poate, e o ma?in? de pompieri. Din pricina secetei, s-au înmul?it incendiile. Lini?tea umple, apoi, din nou curtea. M? uit la o reproducere a "Por?ilor Para¬disului" sculptate de Ghiberti pentru Baptisteriul din Floren?a. O clip?, am impresia c?, acolo unde por?ile se unesc se vede, sub?ire ca o lam? de cu¬?it, o dung? luminoas?. Ce se afl?, oare, înd?r?tul lor? S? fie moartea o lumin? violent? pe care n-o po?i privi?


24. Brusc, m? tem c? I-am judecat nedrept pe "unchiul George". În fond, mi-a f?cut numai bine.
M-a adus în Bucure?ti, mi-a dat posibilitatea s? înv?? la un liceu ultraselect, m-a obligat s? m? descurc f?r? tutela p?rin?ilor, dup? capul meu. Într-un fel, lui îi datorez cea mai mare aventur? a adolescen?ei mele, descoperirea lecturii. Nu m-a pisat cu sfaturi, nu m-a controlat excesiv, nu m-a silit s? m? simt în strada Vasile Lasc?r ca într-o cazarm?. Ruptura mea de el, care a durat vreo treizeci de ani, a fost o r?zvr?tire tulbure, ingrat? ?i, poate, copil?roas?.
Ea a început într-o duminic? dup?-amiaz? în care l-am adus pe tata de la cârcium? mai devre¬me. Cred c? era vara anului 1943. Terminasem clasa a VI-a (a X-a, azi) ?i m? g?seam în vacan??. Mai era pân? seara. Soarele ardea deasupra turlelor celor dou? biserici din Lisa. Când am intrat în curte, tata m-a luat de mân?: "Hai cu mine s?-?i ar?t ceva". Camera din fa?? era cufundat? în întuneric ?i mirosea a busuioc. Tata a deschis oblonul de la fereastra dinspre curte, ca s? p?trund? lumina, apoi a ridicat capacul lavi?ei, sco?ând de sub valurile de pânz? un teanc mare de hârtii, legat cu sfoar?, pe care mi l-a întins. Erau chitan?ele date "unchiului George" când îi ceream bani ca s?-mi cump?r caiete, maculatoare sau alte rechizite. Le-am recunoscut imediat, dar m-a ?ocat faptul c? tata le p?strase, s? mi le arate. De ce? Niciodat? nu b?nuisem c? ele aveau vreo importan??.
Prin iarn?, m-am pomenit cu tata. Nu mai fusese în Bucure?ti, cred, din anii primului r?zboi mondial când venise, ca artilerist, cu armata lui Mackensen. Acum, adusese carnea ?i sl?nina unui porc pe care-l îngr??ase special pentru cumnatul s?u. A c?l?torit toat? noaptea, întrucât trebuise s? schimbe trenul la Bra?ov unde a?teptase câteva ore în gar?, iar pe la zece, unsprezece, diminea?a, a ajuns în strada Vasile Lasc?r. Când am terminat orele la liceu, l-am g?sit în buc?t?rie. Discuta cu m?tu?a Terica. La un moment dat, m?tu?a Terica i-a cerut servitoarei s? pun? masa. Tata s-a ridicat de pe scaun, a zis "mul?umesc, noi mergem în ora?" ?i m-a dus la un restaurant.
Nu ?tiu dac? îi spusesem vreodat? c? eu mâneam exclusiv la buc?t?rie. ?i de ce i-a? fi spus? Mi se p?rea normal. Dar, probabil, tata vedea lucrurile altfel. A evitat orice comentariu asupra acestei chestiuni, dar cred c? pe parcursul plimb?rii pe care am f?cut-o împreun?, în Ci?migiu, dup? ce am ie?it de la restaurant, m-am hot?rât s? m? mut, în ultima clas? de liceu, la "Radu Negru" în F?g?ra?.


25. Pe un platou retras, din vârful unui deal, existau ni?te du?uri. M-am suit acolo cu gândul s? m? sp?l de transpira?ie, deoarece era foarte cald. La poalele dealului, se discuta cu aprindere, în grupuri. Nimeni n-a p?rut s? observe c? m? retr?sesem discret. Dup? ce m-am dezbr?cat în pustiul platoului, ferit de privirile celor de jos, ?i mi-am a?ezat hainele la oarecare distan?? de du?, ca s? nu le stropesc, m-am hot?rât s? m? asigur c? nu riscam o vizit? inoportun?. De pe marginea dealului, am observat c? doi b?rba?i ?i o femeie suiser? în urma mea pe povârni? ?i ajunseser? foarte aproape de locul unde m? aflam. Nu-mi d?deau nici o aten?ie, dar m-am temut c?, prin indiferen?a lor, vroiau s? m? p?c?leasc?. Poate, a?teptau s? nu mai fie v?zu?i de jos ca s? m? atace. Am intrat în panic?, ne?tiind ce decizie s? iau. Dac? vroiam s? scap, strigând dup? ajutor ?i fugind pe coast? în jos, m? f?ceam de râs, c?ci eram gol. Dac? ?ineam s? fiu pudic, s?-mi iau mai întâi hainele ?i s? m? îmbrac, îi l?sam pe cei trei s? pun? mâna pe mine, s? m? jefuiasc?, dup? care m? puteau omorî f?r? s? vad? cineva. M-am trezit tremurând.


26. M? gândesc la scena povestit? de Oscar Wilde, petrecut? când era transportat de la închisoare la tribunal. Se afla între gardieni, cu mâinile prinse în c?tu?e. Baia murdar? din temni?? îl f?cuse s? uite zilele petrecute prin saloane. Nu mai existau pentru el decât umilin?e, mizerie, dec?dere, dispre?. Deodat?, ridicând capul, a z?rit un prieten, care-l saluta ridicându-?i p?l?ria. Uneori, un gest, aparent minor, poate salva o lume plin? de orori ?i dezastre. Din p?cate, sunt atât de rare!


27. Presupun c? modul în care ne asum?m e?e¬curile are o mare importan??. Uneori, acceptându-le, se mai poate salva ceva prin egoism. La mijloc, nu e doar o chestiune de onestitate. Nu v?d cum î?i poate fi de ajutor onestitatea într-un de?ert când, încotro te întorci, nu mai exist? decât nisip. Ai nevoie de egoismul care caut? o speran?? în disperare, atunci.
O lumin? t?ioas? întunec? în clipa aceasta o?etarii sub un cer sp?l?cit, care se va colora abia spre sear?. Sunt bucuros c? nu trebuie s? înfrunt mirosul de hoit al gunoaielor din Bucure?ti ori s? m? feresc de câinii vagabonzi care, probabil, caut? acum petice de umbr? cu limba scoas?. Dar, din p?cate, lini?tea nu e de ajuns.


28. Zarurile au fost aruncate. Mi-am rezervat bilet de avion pentru 24 august. Voi merge întâi la Roma. De-acolo, la clinica "San Donato" din Milano, cu o recomandare a profesorului. Alt?¬dat?, pe vremea aceasta, m? preg?team s? m? duc la mare.



august



1. Într-un miez de noapte, am coborât de pe un camion înc?rcat cu cartofi în Pia?a Na?iunii, actuala Pia?? a Unirii. Duceam pe um?r cuf?rul de lemn al tatei ?i, fiindc? n-aveam bani de hotel, am pornit-o spre marginea cartierului Ferentari, unde ?tiam c? locuia o b?trân? originar? din Lisa. Am trezit în noaptea aceea aproape to?i câinii dincolo de bariera "Bacchus" care reprezenta grani?a oficial?, administrativ?, a Bucure?tiului. C?utam strada Tufelor. Strad? cu nume simbolic, la fel ca numele barierei "Bacchus". Era o noapte înstelat?, f?r? nori, lumina lunii ?inea loc de felinare, dar asta nu m? ajuta prea mult s? m? orientez. ?i n-am avut noroc s? v?d pe cineva c?ruia s?-i pot cere l?muriri. În acea mahala, locuit? de oameni nec?ji?i care se culcau devreme, nu exista via?? de noapte. Târziu, când nu mai credeam c? voi închide ochii pân? a doua zi, am g?sit, în sfâr?it, strada Tufelor ?i m-am oprit la num?rul 24, în fa?a unei case m?runte de chirpici, cu acoperi?ul de tabl? aproape ascuns de ramurile unui zarz?r. Cum nu exista sonerie, am b?tut în gardul de scânduri. Într-un târziu, a ap?rut, somnoroas?, coana Veta pe care am l?murit-o cine eram ?i cine îmi d?duse adresa.
Dup? examenele de admitere, când m-am prezentat la Universitate s? solicit un loc în c?mi¬nele studen?e?ti ?i cartel? la cantin?, un student din ultimul an, un blond sp?l?cit, mi-a pus în fa?? o "adeziune". Nedumerit, am întrebat ce era. "Te înscrii, întâi, în «Tineretul progresist»", mi-a zis, sec, individul. "?i dac? nu vreau?" "în cazul ?sta, nu prime?ti nici cartel?, nici loc la c?min". Nu aveam mari principii de ap?rat, nu ?tiam ce hram purta "Tineretul progresist", dar felul cum fusesem repezit m-a f?cut s?-i întorc spatele. Am decis c? voi r?mâne s? locuiesc, provizoriu, pân? la g?sirea unei solu?ii, la coana Veta.
Iar "provizoratul" s-a prelungit pe toat? dura¬ta studen?iei.


2. O poveste sumerian? veche de mii de ani, scrijelit? pe o argil? ars? ― prima m?rturie despre sentimentele unui om ― ne l?mure?te cum a ajuns un p?stor nomad s? se fixeze într-un loc: îndr?gostindu-se. De?i fiecare loc pe unde am trecut a l?sat urme în psihologia mea, eu m-a? putea socoti ?i azi un "nomad". Ideea c? sunt un in¬telectual venit de la ?ar? nu m? mai satisface. E prea general?. F?g?ra?ul, unde am absolvit ultima clas? de liceu, mi-a dat, pe lâng? unele bucurii, nu tocmai conforme cu regulamentul ?colar, m?sura plictiselii într-un ora? de provincie unde nu cuno?ti pe nimeni; m? învârteam pe Corso ore întregi, dup?-amiaza, ca s?-mi umplu cu ceva timpul. Nici de mahala nu m-am legat prea mult, de?i nime¬risem în cea mai pitoreasc?, poate, mahala din Bucure?ti. Ea m-a f?cut doar s? în?eleg c? nu trebuie s? confund mahalagismul cu mahalaua administrativ?.
În acea vreme ― anii '46 -'47 ―, în Ferentari, dincolo de "Bacchus", era epoca "garderobelor obligatorii". Pentru a te întoarce nev?t?mat acas?, dup? ce cobora întunericul, trebuia, adesea, s? fii cu ochii în patru, ca s? po?i s-o iei la fug? în caz de pericol; altminteri, riscai s?-?i la?i hainele celor care ?i le "cereau", întrucât poli?i?tii nu se aventurau prin acele locuri r?u famate. ?i ce "distrac?ie", chiar ziua, s? treci de bariera "Bac-chus"! Acolo era o groap?, lat? cât strada, în care se strângea apa ploilor. Trebuia s? m? descal? când ajungeam pe marginea b?l?ii, s?-mi suflec pantalonii, iar dup? "traversare" s? m? sp?l pe picioare la o ci?mea.
Locuiam trei într-o c?m?ru??, principala odaie a casei, coana Veta ?i so?ul ei, un b?trân pensionar, dormind în antreu. Ceilal?i doi erau "Truman", cânt?re? de biseric?, refugiat din Basarabia, ?i Liviu, func?ionar vremelnic pe la Regia tutunului. Nu exista lumin? electric?, nu exista ap? curent?, nu exista foc. De altfel, nu exista nici sob?. Îmi f?cusem din "straiul" de-acas? un sac polar în care m? vâram iarna ?i nu-mi p?sa c? pere?ii od?ii erau reci ca ai unei pe?teri. Nepl?cut era doar faptul c?, ie?ind din sacul polar, trebuia s? pun piciorul pe podeaua de lut, care "ardea ca ghea?a". În mijlocul od?ii, în pu?inul spa?iu r?mas liber, se afla o mic? mas? oval?, cu un ceas de?tept?tor. Din odaie se putea ie?i, pe fereastr?, direct în noroiul sau praful de pe strada Tufelor, f?r? s? mai trecem prin antreu, când nu vroiam s?-i deranj?m pe coana Veta sau pe b?trânul Mo?ule?. Diminea?a, plecam to?i trei, fiecare la treburile sale. Doar seara ne întâlneam. Vara, între examene, îmi mutam, ziua, sediul pe acoperi?ul de tabl?, sub crengile zarz?rului care se rev?rsa peste cas?. Acolo, îmi potoleam foamea cu zarz?re, când m? plictiseam de citit. Lini?te aveam destul?, c?ci pe strada Tufelor nu trecea nimeni. În patru ani, o singur? ma?in? a speriat gâ?tele. Femeile din cele vreo dou?zeci de gospod?rii î?i vedeau de treburi, îmbr?cate în capoate, prin cur?i, f?r? s? ias? la por?i decât dac? izbucnea vreun scandal în mahala. B?rba?ii plecau în zori, pe la fabrici, iar seara se înghesuiau într-o crâ?m? sordid? de lâng? bariera "Bacchus".


3. În loc s? m? lini?teasc?, hot?rârea de a m? duce la San Donato, sperând c? voi sc?pa cu o "angioplastie", cum (aproape) m-a asigurat profesorul, mi-a dat griji noi. Nu-i exclus s? ajung s? fiu operat de urgen??, f?r? preliminariile obi?nuite.
Cam asta m? preocup? acum, în vreme ce seceta continu?. Cerul r?mâne decolorat ?i m? feresc s? ies afar? la amiaz? când e pârjol. De mult? vreme, nici ciorile n-au mai reap?rut pe zid în cursul zilei. Nu sunt, totu?i, p?s?ri de de?ert.
Tr?iesc, s-ar zice, pasiv. Orice presupune efort m? obose?te. Dar, poate, au dreptate cei care cred c? numai ceea ce se face cu pasiune merit? s? fie f?cut.
Oricum, m-am l?murit de ce b?trâne?ea e un amestec de melancolii ?i iritare.


4. Bolile de inim? sunt socotite de mul?i "o ?ans?", în compara?ie cu altele. Teoria e c? nu suferi, mori fulger?tor, f?r? s? apuci s? te chinui ?i s? te degradezi. De parc? ar exista mor?i fru¬moase, invidiabile!


5. E ora trei noaptea. Nu ?tiu ce am visat, ca s?-mi pot explica starea de disperare în care m-am trezit. Înainte de a m? ridica din pat, auzeam timpul vâjâind ca o ap? undeva afar?. M? gândeam c? nu întâmpl?tor spaniolii au redus num?rul mu¬zelor la trei: Via?a, Dragostea, Moartea. Acum, nu mai am nevoie s?-mi explice nimeni de ce un deget scheletic deseneaz?, la Goya, în ??rân?, cuvântul "nada" ("nimic") ?i c? disperarea poate fi o form? greu suportabil? de a iubi.
?i la ce-mi folosesc, oare, recapitul?rile? Un singur adev?r important ar trebui spus. C? via?a interioar?, pe care am socotit-o un privilegiu, mi-a otr?vit via?a. Ea a fost marele meu du?man. Înc? din adolescen??! Dac?-i repro?ez ceva "unchiului George" e c? m-a l?sat de capul meu, c? mi-a dat prea mult? libertate.


6. De abia m-am întrebat la ce-mi folosesc recapitul?rile ?i ― ironie! ― ?ip?tul unui coco? anuleaz? întreaga mea educa?ie urban?. Am r?mas, probabil, cu un reflex rural de care nu m? pot lep?da. ?i nici nu vreau, de fapt! De cum ridic ochii ?i v?d tabloul unde tata e tân?r artilerist, orice re?inere legat? de ??ranul român mi se pare necuviincioas?. Sentimental, voi depinde mereu de un sat. Nu m? voi putea al?tura niciodat? celor care îi dau zor cu dispre?ul lor "urban" împotriva civiliza?iei noastre agrare, de?i cunosc limitele acestei civiliza?ii mai bine decât ei. Crescut într-o lume unde timpul nu era linear, ci întors asupra lui însu?i, iar istoria nu avea nici un în?eles decât pe vreme de r?zboi, sunt mai în m?sur? s?-mi dau seama c? ea a oferit românilor un "specific", fie ?i dep??it. C?ci ?i "ve?niciile" expir?.
Simt nevoia s? reiau ideea c? Dumnezeu e ??ran. Un Dumnezeu burghez mi se pare, din multe motive, o blasfemie. Un Dumnezeu intelectual mi se pare un nonsens. Cum s? aib? Dumnezeu dubii? În schimb, mi-l pot închipui pe Dumnezeu ascultând cum se trezesc sevele p?mântului prim?vara. Nop?ile de Înviere, în Bucure?ti, au ceva de chermez?, vag religioas?. E adev?rat c? despre "cerul înstelat de deasupra noastr?" am înv??at, la filosofie, în Bucure?ti. Dar de v?zut nu l-am v?zut niciodat? aici. E o amintire dintr-o vreme în care habar n-aveam de metafizic?.


7. Monseniorul nu coborâse de trei zile, la ora convenit?, ?i nici mai târziu, s? ia c?r?i noi. Maria îi ?optise tân?rului custode, f?r? s? se arate, îns?, din cale-afar? de mirat?, c? nici în salonul pendulelor nu intrase. Doctorul Luca nu venise nici el, mar?i dup?-amiaz?. Gr?dinarul îl z?rise, diminea?a, ie?ind dintr-o tavern?, împleticindu-se ?i doborât de nesomn, dar dup?-amiaza îl a?teptase degeaba s?-?i fac? apari?ia.
Cum tân?rul custode nu se mai lovise de o asemenea situa?ie, nu ?tiuse cum s? procedeze. Se uitase, nedumerit, toat? seara cum se scurgeau orele, f?r? ca Monseniorul s? intre pe u??, ?i a?¬teptase, neîndr?znind s? treac? peste un ritual. De abia când pendula din perete a b?tut miezul nop?ii s-a hot?rât s? plece. A l?sat cele dou? c?r?i pe mas?, pentru ca Monseniorul s? le g?seasc? dac?, eventual, îi venea ideea s? coboare în timpul nop?ii, ?i s-a dus s? se culce. In seara urm?toare, a a?teptat la fel, pân? la miezul nop?ii. ?i tot în zadar. Diminea?a, Marta ?i gr?dinarul, de la care a încercat s? afle nout??i, ridicaser? din umeri.
Ca s? treac? timpul, în cea de a treia sear?, Julius a verificat încuietorile la toate dulapurile cu c?r?i ?i a pus în ordine, din nou, volumele despre m?ri ?i oracole. Dup? ce pendula a b?tut miezul nop?ii, a inspectat obloanele, pentru a se convinge c? vântul nu smulsese nici unul, ?i a încuiat cu grij? u?a, cum f?cea de obicei. Afar?, s-a îndreptat, absorbit de gânduri, spre poart? ?i doar când a ridicat ochii a remarcat c? întreg cerul era plin de stele. S-a oprit, uitând de nedu¬meririle pe care i le crease Monseniorul, c?ci un cer atât de frumos nu mai v?zuse demult. Stelele p?reau sp?late cu ap? de izvor, atât de curat str?luceau, iar luna r?spândea o lumin? argintie, misterioas?, pe frunzele de glicin?. ?i nici urm? de pâcla nu exista, de?i vântul nu se oprise. Dim¬potriv?, zbuciuma, mai furios, tufele de trandafiri.
Julius era derutat de-a binelea. Niciodat? nu se mai întâmplase a?a ceva, ca "vântul din sud" s? sufle f?r? s? aduc? nici un fir de praf. Undeva, în apropiere, coco?ii de tabl? de pe acoperi?uri scoteau sunete ascu?ite, care se înfigeau în t?ce¬rea nop?ii ca ni?te pumnale. Când a ajuns la poart?, a auzit ?i cum pocneau crengile rododen¬dronilor, lovindu-se unele de altele la fiecare rafal? mai puternic?, în vreme ce, nelini?titor de curat, cerul anun?a, parc?, o nenorocire.


8. ― Ce s-a întâmplat cu Monseniorul? a vrut s? afle Julius, a doua zi, când, în sfâr?it, doctorul Luca a ap?rut.
B?trânul s-a pref?cut, îns?, c? nu l-a auzit. ?i-a a?ezat bastonul lâng? mas? ?i s-a pr?bu?it pe scaun, vizibil istovit. Pendula din perete ar?ta ora cinci dup?-amiaz?, dar doctorul Luca p?rea s? nu fi închis ochii de mult timp. Avea privirea mai tulbure decât de obicei, iar pe fa?a lui ro?ie plutea o umbr? de îngrijorare.
― Ce e cu câinele ?sta? morm?i el. Printre rafalele vântului, se auzea, într-adev?r, de-afar?, un schel?l?it de câine. Era gata s? m? mu?te, se plânse b?trânul. Cred c? are ?i o boal? urât? de piele.
― S-a strecurat azi-diminea?? în curte, îl l?muri Julius. A încercat gr?dinarul s?-l alunge, pe urm? i s-a f?cut mil?, c?ci e ?chiop ?i jig?rit.
Dar nu despre câine vroia Julius s? discute.
― Cum v? explica?i c? nu mai e praf? ?i, totu?i, vântul n-a încetat.
― N-am nici o explica?ie, ridic? din umeri doctorul Luca.
― Dar s-a mai auzit ceva despre expedi?ie? De obicei, b?trânul afla prin taverne ultimele zvonuri. De data aceasta, îns?, s-a uitat lung la pendula din perete, de parc? o z?rea prima oar? atunci.
― Nu. N-am auzit nimic.


9. Pe m?sur? ce se apropie data plec?rii, m? cuprinde mai mult teama. Nici o?etarii nu-mi mai spun mare lucru. Ar trebui s? m? relaxez, cumva, altminteri îmi compromit ?i pu?inele ore în care reu?esc s? închid ochii. ?i, Doamne, ce s?n?tate de fier am avut! M-am str?duit mult ca s-o zdruncin.


10. Cred c? eram doar în parte sincer când am vrut s? demitizez prestigiul în?elepciunii. Exista, probabil, ?i o parte de "poz?" în preten?ia mea c? a fi "cu m?sur?" nu e o calitate, c? abia dorind, îndr?znind, iubind "f?r? m?sur?" ne d?m m?sura întreag?. Dar e, am impresia, ?i ceva serios sau, m?car, discutabil, într-o asemenea idee. Cel pu?in, la suprafa?? (acum, nu am r?bdare s? aprofundez, cum nu am r?bdare s? dezvolt nici un gând). C?ci în?elepciunea e plin? de restric?ii: s? nu faci, s? nu dregi, s? te ab?ii. Or, dac? re?inerile ar avea valoa¬re, ar însemna c? eu am fost de mic în?elept. Lipindu-m? de ziduri, stând mereu în defensiv?, am f?cut ce recomand? în?elep?ii. ?i ce-am reu?it? S? trec ni?te "b?l?i". Am pierdut nenum?rate oca¬zii de a ie?i din bârlogul vie?ii interioare. M-am umplut de melancolii, precum câinii de purici. M-am ales cu în?elegerea ireparabilului.


11. La început, copiii din Asybaris s-au bucurat s? vad? stoluri de pesc?ru?i instalân-du-se ca o tab?r? militar? în marginea de nord a ora?ului. Veneau, încânta?i, s? se joace cu ei. Prindeau din bra?ul râului, ce trece prin apropierea str?zii C?m?tarilor, pe?ti?ori pe care îi ofereau ca prad? ?i scoteau ?ipete isterice de câte ori pesc?ru?ii coborau s?-i înha?e din palmele lor. Spectacolul ?i veselia au încetat, îns?, în ziua când un pesc?ru? ?i-a înfipt pe nea?teptate ciocul în ochiul unui copil, umplându-i de sânge. În acel moment, to?i au în?eles c? asistaser? la un avertisment. ?i, în locul curiozit??ii, a ap?rut panica.
Acum, pesc?ru?ii, veni?i, se pare, de pe ??r¬mul misterioasei m?ri de la miaz?noapte, dorm, când se las? întunericul, în frunzi?urile rododen¬dronilor, iar în zori, de cum se lumineaz? cerul, se pornesc s? fac? ocoluri repezi deasupra acoperi?urilor, devenind din ce în ce mai agresivi, f?r? ca nimeni s?-?i poat? explica de ce. Dar, mai ales, faptul c? "vântul din sud" nu mai aduce deloc praf m?re?te starea de nesiguran??, de derut?, din ora?. To?i se întreab? dac? de?ertul, c?utat, de atâta timp, de cei din Asybaris exist?. Noaptea, cum se trezesc din somn, se reped la ferestre, sperând s? vad? cerul acoperit de pâcl?. ?i nu mai reu?esc s? a?ipeasc? dup? ce se conving c? stelele str?lucesc ca ni?te diamante. Diminea?a, la primele ore, ies pe str?zi s? afle dac? a sosit cumva vreo veste de la expedi?ia plecat? la începutul verii. Tavernele sunt mai pline ca de obicei, dar seam?n? cu ni?te cimitire, atât sunt de lini?tite. Cei care stau pe la mese î?i beau vinul f?r? s? se uite deloc la vecini. Cu to?ii a?teapt? s? se petreac?, în sfâr?it, o minune care s? le redea lini?tea.
― Dumneavoastr?, i-a adus aminte tân?rul custode doctorului Luca, a?i râs mereu de echipele care au plecat în sud. N-a?i crezut nici o clip? c? vor g?si vreodat? ceva.
― A?a e, a consim?it b?trânul, renun?ând s? protesteze.
― Prin urmare, ar trebui s? fi?i mul?umit. Vara aceasta v-a dat dreptate.
Doctorul Luca nu se ar?t? deloc încântat de compliment.
― E adev?rat, b?iete. Îmi puteam îng?dui s? m? îndoiesc cât timp exista posibilitatea s? m? în?el.


12. Ce poate urma într-o lume f?r? incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una f?r? Dumnezeu.


13. P?rin?ii mei ?i-au conceput via?a ca o misiune de îndeplinit. Renun??rile erau un lux pe care nu ?i-l puteau îng?dui. Tata trebuia s? co¬seasc? iarba de pe Seaca, s? are, s? semene, s? aduc? lemne din p?dure, iar mama, dup? ce din prim?var? pân? ce c?dea z?pada nu avea timp decât duminica s?-?i spun? în lini?te rug?ciunile, trebuia s? toarc? iama fuioarele de cânep? din care ?esea, tot iarna, pânza pentru c?m??ile noas¬tre. Toate problemele mele provin, probabil, din înstr?inarea de aceast? mentalitate. Ce misiune mi-am atribuit eu?


14. Am avut o noapte aproape alb?. A?teptând s?-?i produc? efectul somniferul, am luat o carte ?i am adormit cu lumina aprins?. Pe la unu noaptea, m-am trezit ?i n-a mai fost chip s? readorm. M-am gândit la tot felul de groz?vii pân? diminea?a.


15. Unde am citit, oare, c? n-are rost s? te interesezi prea mult de istorie, fiind suficient s?-?i aminte?ti cum l-a omorât Cain pe Abel? O astfel de judecat? te poate îndemna s? vezi r?ul doar în al?ii. Aplecarea mea spre triste?e ar fi fost, îns?, de ajuns în orice istorie ca s? devin un soi de "rebut" melancolic.


16. M? întreb, totu?i, de nu cumva amintirile ajung s? fie o capcan?. Mai devreme sau mai târziu, am sfâr?i prin a obosi s? descoperim me¬reu c? nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici m?car în situa?ia unei hiene care se hr?ne?te din resturi. În consecin??, cred c? voi renun?a la recapitul?ri. Nu pot g?si în ele decât cauze, explica?ii. Or, eu a? avea nevoie de altceva. Într-un de?ert, probabil, nu te ui?i în urm?. Ce s? vezi? Vântul ?i-a ?ters, deja, urmele. Privirea caut?, st?ruitor, orizontul, în fa??, unde, pe nisipul fierbinte, tremur? o n?lucire care te poate stimula s? speri. Un pustiu nu e niciodat? fals. El minte doar pentru a te încuraja s? mergi mai departe, ceea ce face din am?gire ceva vital.


17. Îmi imaginez c?, de la întemeierea ora?ului, venirea verilor a însemnat mereu, în Asybaris, o a?teptare, o speran??. Cei pleca?i în sud mergeau cât puteau mai departe, pe urm? se întorceau. Î?i întocmeau raportul, spunând am?nun?it pe unde au trecut ?i ce au v?zut, sugerând în final ca în vara urm?toare s? se încerce alt drum. În sezonul ploilor, se f?ceau planuri pentru reluarea explor?rilor ?i se a?tepta vremea potrivit?. Dar acum nimeni nu ?tie ce va urma. Doctorul Luca ?i-a amintit ce-i spusese, cândva, "fratelui Martin"; c? nevoia de Dumnezeu este chiar Dumnezeu. Dup? p?rerea b?trânului, absen?a lui Dumnezeu e suportabil? doar fiindc? e nesigur?.
― Cât? vreme n-avem nici o certitudine c? Dumnezeu nu exist?, suntem la ad?post. Î?i dai seama ce nenorocire ar fi o dovad? c? ne-am în?elat?
Vroia s? plece. În ultima clip?, îns?, s-a r?zgândit.
― Poate, ar trebui s?-mi termin povestea. Cine ?tie cât? vreme te voi mai deranja cu prostiile mele.


10. ― În seara aceea, mirosea mai tare a alcool. De?i î?i pusese un strat gros de pudr? peste cearc?ne, se vedea c? era r?v??it? de o suferin?? ascuns?, care-i în?sprise tr?s?turile. N-am b?nuit, totu?i, ce va urma. Am avut, doar, un acces de duio?ie, fiindc? nefericirea m-a intimidat totdeauna, ?i ani încercat s-o mângâi. S-a ferit, îns?, de. mine. "Las?-m?", mi-a zis, rece, ca unui str?in. Nu mai în?elegeam nimic. Ne desp?r?isem, ultima oar?, ca de obicei, cu c?ldur? ?i p?rere de r?u. Ce se întâmplase dup? aceea? A intrat cu mine în ?opron, dar n-a vrut s? st?m pe mald?rul de paie. S-a dus la calea?c?, s-a ghemuit pe capr? ?i a r?mas t?cut? mult? vreme. Într-un târziu, m-a strigat: "Nu vii ?i tu?" Mi-am închipuit c?-i trecuse sup?rarea. O clip?, am b?nuit, chiar, c? era dispus? s? reia jocul cu c?l?toriile. Uneori, nefericirea cere droguri. De altfel, îmi schim¬basem p?rerea. Refugiul în vis reprezint? aproape un viciu la unele femei. O compensa?ie. Încât m-am hot?rât s? n-o decep?ionez. ?i m-am gr?bit s? m? urc în calea?c? al?turi de ea. Poate, gre?eala mea a fost c? am for?at un ton vesel: "Doamn? castelan? ― i-am zis, ca s-o amuz ― v? înso?esc oriunde vre?i. Sunt la dispozi?ia dumneavoastr?. Încotro dori?i s? pornim?" În ?opron p?trundea un ?uvoi de lumin?, c?ci luna tocmai ajunsese în dreptul ferestrei. Nu-i deslu?eam prea bine figura, îns? mi-am dat seama c? gluma mea c?zuse r?u. Când am vrut s?-i prind mâna, ?i-a retras-o. "Las?, alt?dat?", a zis, cu o voce obosit?, acope¬rindu-?i fa?a cu palma. Am mai f?cut o încercare, la fel de neinspirat?: "Nu mai ai poft? s? vedem lumea? Stai ca o veveri?? care-?i aduce coada peste ochi". Credeam c?, într-o asemenea împrejurare, solu?ia cea mai bun? era s-o silesc s? zâmbeasc?. Nu ?tiam c? via?a nu urmeaz? totdeauna regulile din psihiatrie. În clipa ur¬m?toare, am descoperit c? plângea, de aceea î?i acoperise fa?a. Probabil, lacrimile au u?urat-o, c?ci, dup? un timp, m-a rugat s-o iert pentru felul în care se purtase. ?i chiar s-a str?duit s? par? fireasc?: "Alt?dat?, dac? vei mai dori, putem porni ?i în c?l?torie. Mergem s? vedem cum se azvârle în Gange cenu?a mor?ilor". Apoi, a mai spus ceva în doi peri. Ni?te vorbe care ar fi trebuit s? m? pun? în gard?: "Eu m-am jucat cu via?a, de fapt. ?i, dac? va fi nevoie, voi încerca s? m? joc ?i cu moartea la fel". Bucuros c? nu mai avea aerul suferind cu care venise, am trecut peste vorbele ei f?r? s? le dau importan??.
Nu mai era, îns?, femeia care-mi declarase, vesel?, c? se supune sclaviei cu condi?ia s? n-o strâng? zgarda. Devenise iritabil?. Am c?utat s-o conving s? aib? încredere în mine, dar m-am izbit ca de un zid de t?cerile ei. ?i dac?, înainte, puteam discuta despre orice, acum trebuia s?-mi aleg cu grij? cuvintele, de team? s? nu ating vreun punct delicat. Am observat ?i c? nu mai purta la gât iconi?a pe care i-o d?ruisem. "N-are rost s? m? leg de obiecte", a fost singura explica?ie pe care mi-a dat-o. Era o sear? cople?itor de frumoas?, pe care o ?in minte tocmai din pricina contrastului cu ceea ce se întâmpla. Uitându-se la bucata de cer înstelat care se vedea prin fereastra ?opronului, mi-a f?cut, cu o triste?e rece, o adev?rat? teorie a desp?r?irilor. A sus?inut c?, în nu pu?ine cazuri, femeia ?i b?rbatul nu ?tiu s? se despart? la vreme. A?teapt? s? dispar? tot ce i-a apropiat ?i legat, pân? ajung s? le fie sil? de ei. În loc s? transforme desp?r?irea îns??i în ceva deosebit, de care s?-?i aduc? aminte cu duio?ie mai târziu, târ?sc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât. În?elegeam c? nu vorbea întâmpl?tor ?i am întrebat-o: "Ai vrea s? ne desp?r?im?" Cum auzisem cleveteli pe seama mea ?i a ei la spital, am sf?tuit-o s?-?i schimbe medicul, ca s? nu m? poat? învinui nimeni c? aveam leg?turi cu o pacient?. În rest, nu vedeam nici un motiv de desp?r?ire. Probabil, mi-am ales, îns?, gre?it momentul în care i-am dezv?luit ce aflasem, fiindc? a t?cut ?i a început s?-?i aranjeze p?rul, cu mi?c?ri încete, prelungite, care nu se mai terminau. Apoi, îndreptându-se spre poarta ?opronului, mi-a zis doar atât: "Fie cum vrei tu". Nu credeam c? va pleca. Dar a plecat. ?i am a?teptat-o în zadar serile urm?toare.
Dup? o pauz? lung?, în care nu se mai auzi decât vântul care continua s? sufle cu putere, doctorul Luca î?i c?ut? bastonul.
― A?a am ajuns, b?iete, în acest ora? al rata?ilor...


19. De când "vântul din sud" nu mai aduce nici un fir de praf via?a din Asybaris s-a dereglat. Din iner?ie, b?rba?ii se strâng ?i acum prin taverne, dar abia se ating de vinul din pahare. Acas?, fe¬meile nu-i mai bomb?ne. Au încetat ?i întrunirile "sectei" g?zduite de Nelly. Seara, str?zile sunt goale. O team? nel?murit? st?pâne?te ora?ul chiar dup? ce pesc?ru?ii se culc? în rododen¬droni. Au disp?rut vânz?torii ambulan?i, cer?e¬torii, vagabonzii, ghicitoarele care le dezv?luiau clien?ilor viitorul, iar oamenii de ordine umbl?, doi câte doi, înarma?i ?i preg?ti?i s? se foloseasc? de arme dac? e cazul, c?ci pesc?ru?ii au ajuns s? fie din ce în ce mai obraznici ?i mai agresivi. Acum pot fi v?zu?i ?i pe strada C?m?tarilor unde cele mai multe magazine au închis, din lips? de clien?i. Anticariatele, îndeosebi, au fost l?sate de izbeli?te, deoarece nimeni nu se mai intereseaz? de vremurile vechi. Julius s-a num?rat printre ultimii mu?terii. A colindat anticariatele vrând s? cum¬pere toate c?r?ile despre de?erturi, încredin?at c?, atunci când se va hot?rî s? reia lupta cu pen¬dulele, Monseniorul î?i va schimba preferin?ele de lectur?. Pe urm?, a renun?at. A preferat s? deschid? larg ferestrele bibliotecii pentru a urm?¬ri cum se formau, nelini?titoare, pe cer ?i disp?¬reau hieroglifele albe desenate de pesc?ru?i, în vreme ce pendula cu ram? de sidef din perete m?sura timpul cu o încetineal? bolnav?.
La câteva zile dup? asta, Maria a n?v?lit pe u?a bibliotecii. Îi sticleau ochii de r?utate când l-a anun?at pe Julius c? "b?trânul be?iv" nu mai colinda tavernele din Asybaris. Îi l?sase o scri¬soare "doamnei Nelly" în care îi spunea ni?te "prostii" despre faptul c? în Asybaris "?i Dum¬nezeu e amenin?at de surmenaj" ― auzi ce i-a trecut prin cap! ―, iar la sfâr?it o anun?a c? pleca spre miaz?noapte. Se va întoarce când va reu?i s? g?seasc? marea de unde vin pesc?ru?ii. "N-o s-o g?seasc?", hot?râse, satisf?cut? Marta. "Dar Monseniorul? a întrebat Julius. A plecat ?i el?" "A dat de tot în mintea copiilor, a înnebunit, i-a ?optit, ?uierat, Maria, f?cându-?i mâinile pâlnie, la gur?. N-are rost s?-l mai a?tep?i".
N?ucit de aceste ve?ti ?i întrebându-se dac? putea avea încredere în Marta, Julius a a?teptat s-o aud? îndep?rtându-se, a închis cu cheia u?a bibliotecii, ca s? nu intre nimeni în absen?a lui, ?i a urcat, apoi, scara, p?trunzând, pentru prima oar? de când se afla în serviciul Monseniorului, în coridorul prost luminat, la cap?tul c?ruia vegheaz? muza t?cerii. A g?sit destul de u?or salonul pendulelor. A împins u?a încet, ca s? se poat? retrage imediat, dac? era cineva înl?untru. ?i a p??it cu grij?, orbit de semiobscuritatea din înc?pere. Abia dup? câteva clipe a putut s? disting? m?su?ele de abanos ?i pendulele a?ezate pe ele. P?reau a fi toate la locul lor, acoperite, îns?, de un strat gros de praf, semn c?, de mai multe zile, Marta renun?ase s? le mai ?tearg?. Julius î?i f?cu loc cu greu printre m?su?e, foarte înghesuite din pricina spa?iului strâmt. Era impresionat de dezordinea sunetelor pe care le auzea, c?ci b?t?ile nici unei pendule nu se po¬triveau cu celelalte. Ajuns aproape de fereastr?, se lovi, îns?, din gre?eal? de una din m?su?e ?i, îngrozit, se pomeni c? pendulele de pe ea c?zur? pe podea cu un zgomot asurzitor. În clipa aceea, îl cuprinse panica. Dac? va fi surprins acolo? Cum putea s? explice îndr?zneala de a p?trunde într-un loc interzis? Din pricina panicii, r?sturn? ?i alte m?su?e, cu pendule cu tot. Înfrico?at de vacarm, nu mai avu puterea s? se st?pâneasc? ?i se repezi orbe?te spre u??. Nu mai vroia decât s? se vad? sc?pat din acel loc infernal unde b?t?ile pendulelor se amestecau acum cu zgomote de obiecte c?lcate în picioare ?i sf?râmate. Sim?i c? nu f?cea decât s? m?reasc? dezastrul, dar nu se opri decât la cap?tul coridorului unde muza t?cerii st?tea cu degetul pe buze.


20. S-a n?pustit iar??i peste curte un cântec de coco?. Ciorile s-au trezit din toropeal? ?i au ridicat capetele, curioase, r?puse de c?ldur?. Apoi, am avut impresia c? aud lini?tea putrezind, încet, la soare. Alt?dat?, asta m-ar fi emo?ionat. Acum, m? gândesc, cel mult, la substan?ele din corp care produc ― se zice ― st?rile romantice.
Probabil, ?i asta e o consecin?? a infarctului; în loc s? m? emo?ioneze cerul aproape alb sau o frunz? cl?tinat? de vânt, m? preocup? orice în?e¬p?tur? în zona inimii. Nu mai sunt decât un bolnav care-?i studiaz? boala. ?i, pe m?sur? ce se apropie data plec?rii la "San Donato", îmi e tot mai greu s? m? gândesc la altceva, de?i fac eforturi. Azi, m-am speriat când m-am privit, la baie, în oglind?. Nu m? r?sesem de trei zile, iar asta m? îmb?trânea ?i mai mult. Am vrut s? zâmbesc, dar n-am reu?it s? ob?in decât o grimas?. Aveam un aer de pustnic s?lb?ticit, care a ie?it la gura pe?terii.


21. Ultima oar? l-am v?zut pe "unchiul George" când avea nou?zeci de ani. S?tul s? tr?iasc? sin¬gur ― m?tu?a Terica murise demult, iar verii mei, Matei ?i Nori?a, se exilaser? amândoi ― vânduse cea mai mare parte a mobilierului din garsoniera unde locuia ?i se hot?râse s? plece în Italia, la No¬ri?a, stabilit? la Adria, o mic? localitate aflat? un¬deva lâng? Rimini. Ob?inuse pa?aportul ?i vizele, Nori?a sosise s?-l ia. Garsoniera era acum aproape goal?. R?m?seser? (de?i poate c? ?i acestea erau vândute) un pat, pe care st?team, fiindc? nu mai exista nici un scaun, biroul, prin rafturile c?ruia "unchiul George" scotocea dup? hârtii vechi, o mic? bibliotec? f?r? c?r?i ?i o ma?in? de scris, veche, pr?p?dit?, pe care mi-o oferise, f?r? s? insiste.
A fost o desp?r?ire civilizat?. Atât de civili¬zat? încât nu putea fi decât fals?. Fiecare dintre noi se str?duia, parc?, s? ascund? cât mai bine ce gândea. F?r? s? mai aib? deloc prestan?a de odini¬oar?, "unchiul George" se învârtea prin înc?pere, dându-mi o ciudat? senza?ie de fantom? a altor vremuri. Numai ochii inteligen?i ?i nasul vulturesc mai aminteau de cel care fusese. Dup? ce a legat cu sfoar? dactilograma unei monografii a Lisei pe care mi-a încredin?at-o în speran?a c? m? voi obosi s-o public, m-a condus pân? la lift. Acolo ne-am mai îmbr??i?at o dat?. Am b?nuit c? n-o s?-l mai rev?d ?i am regretat în acel moment c? fusesem, poate, nedrept cu el. Din Adria mi-a trimis scrisori afectuoase în care marea obsesie a vie?ii lui, cariera, nu-l mai interesa. Devenea, în schimb, din ce în ce mai sentimental pe tema Lisei ?i a copil?riei. A înv??at italiana doar pentru a-?i satisface nevoia de a avea public întrucât, la fel ca în Lisa, pe vremuri, îi pl?cea s? se aud? vorbind, într-o zi, am aflat c? a murit. L-a doborât, la nou?zeci ?i patru de ani, o criz? cardiac?.


22. Vis premonitoriu? întors cu spatele, privind pe fereastr? ni?te mun?i vine?ii, acoperi?i cu pâlcuri de chiparo?i, un b?rbat îi explica femeii de lâng? el (nici unul nu p?ruse s? observe prezen?a mea) c? trebuia s? mor deoarece a?a e tradi?ia în insulele Fidji, ca b?trânii s? fie înl?tura?i. "Astfel, se u?ureaz? drumul progresului, explica el. Prin alte p?r?i, progresul e întârziat, f?cându-se cu b?trânii academii". ?i a râs. Un râs uscat, nepl?cut, cinic. Dup? care a ad?ugat, f?r? nici o leg?tur?, c? imagina?ia este ca sexualitatea. Ne reprezint?, f?r? s? fim st?pâni pe ea. ?i a râs din nou. Dar de ce eram în insulele Fidji? Ce c?utam eu acolo? Am vrut s? fug, dar u?a camerei era încuiat?. ?i nu g?seam cheia nic?ieri. Disperat, am b?tut cu pumnii în u??. Atunci, cei doi s-au întors spre mine. Spre uimirea mea, am descoperit c? aveau, amândoi, fe?e de copii. ?i c? b?rbatul sem?na cu colegul de ?coal? primar? din Lisa care, într-o zi de iarn?, m? p?c?lise, convingându-m? s?-mi lipesc limba de z?vorul înghe?at de la poarta ?colii; urmarea fiind c? fugisem spre cas? cu gura plin? de sânge. "De ce ba?i în u???" m-a întrebat, r?stit, b?rbatul. "Vreau s? tr?iesc", i-am spus, cu vocea sugrumat? de emo?ie. El a râs. Mai auzeam acest râs când m-am trezit.


23. Diminea?a anun?? o zi cu lumin? agresiv?. Ni?te zdren?e albe atârn? pe cer. N-a mai plouat de mai mult de o lun?, încât ramurile o?etarilor au ajuns s? scâr?âie de câte ori le clatin? vântul.
Geamantanul mi l-am preg?tit de asear?. I-l dau ?oferului care a venit cu taxiul ?i-l rog s? m? a?tepte câteva minute. Cum e suficient timp pân? la plecarea avionului, nu m? gr?besc. Îmi permit chiar s? m? conving pe îndelete c? las totul în ordine. V?zând tabloul tatei din armat?, m? încearc? un regret; c? nu m-am dus, într-o zi, la Lisa. Între vârst? tân?rului artilerist cu tunic? vi?inie ?i a mea e, acum, o diferen?? de cincizeci de ani, dar eu nu-l pot privi decât cu ochi de copil. Aproape c?-mi vine s?-i cer binecuvântarea. O clip?, m? simt din nou într-un timp incert, apoi, cu gesturi automate, pe care m? str?dui s? le golesc de orice în?eles, de parc? m-a? teme s? nu-mi treac? prin minte ceva nepl?cut, încui u?a. Îndreptându-m? spre poart?, ascult cum sun? pa?ii pe dalele de ciment. Ce-ar fi -îmi spun- ca vara aceasta s? fi fost doar un vis, din care m? voi trezi într-o toamn? ploioas?, mirat c? am studiat o var? întreag? ni?te o?etari ano?ti? E unul din micile jocuri cu care caut s? nu m? las prins în apele putrede ale fricii. E de ajuns c? fac parte din specia celor care se consum? pentru orice fleac ?i pun totul la inim?. Din care pricin?, poate, am clacat. Cum n-am însu?iri de stoic, trebuie, m?car acum, s? le suplinesc cu ce pot. În ultimul moment, mai arunc o privire în urm? spre zidul din fundul cur?ii. Ca de obicei, mo??ie pe el câteva ciori. E ultima imagine pe care o z?resc înainte de a deschide poarta, cu o mic? ezitare, exact cum se întâmpl? în visele mele.
----------------------------------------

---

Trimite si tu o poezie de dragoste! Trebuie sa iti creezi un cont pe site-ul oficial de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii de dragoste" vor aparea pe acest site.