cele mai recente
poezii de dragoste

Bună seara pasăre-suflet

Colectia: Poezii de Dragoste


carte de iubire
---------------

atât am scris în viață: o carte
de iubire
nu are vreo prefață și e așa
subțire,
încât nu ai, anume, ce să citești întâi,
nici ce să lași în urmă,
pe gânduri
când rămâi


am scris-o pentru tine,
știind c-ai s-o închizi,
cu ochii deodată, precum acei timizi
iubiți ce nu-și pot spune
naivul lor secret...


am scris-o pentru tine,
la două mâini, încet,
cât să mai simți o vreme,
o vreme-ndelungată,
crezând că s-a sfârșit,

c-ai scrie-o

înc-o dată



foarte înaltă
-------------

într-o zi am devenit foarte înaltă
atât de înaltă încât păsările au început
să mă ocolească visând la țările lor
cu oameni calzi și mărunți

ce dacă eram mai copil decât soarele
timpuriu ce se bălăcea în piscina
cerului împroșcându-mă
cu lumină?

eu eram atât de înaltă încât mă simțeam
bătrână urâtă și rea

nu m-am oprit aici am crescut
și în zilele următoare
am crescut ca dintr-un pământ plictisit
să tot doarmă și să mănânce

ca dintr-un pământ ce se rușina
de cuvintele răsfirate pe orizontală
și acum exact pe scheletul meu
își înfășura vrejul
ideilor






copilărie
---------

ciufulită dimineață
o privesc zâmbind cu drag
chipul ăsta de paiață
somnoroasă
nu ți-i drag?

cămășuța ei de frunze
șifonată și lălâie
dezvelind genunchii mici
cu aromă
de lămâie ?

când o văd așa-nsorită
mie mi se face dor
de căsuța zgribulită
din curtea
bunicilor

de toți merii și cireșii
profețind în primăvară
rodnică adolescență

eu copil
întâia oară





nimic mai armonios
------------------


nimic mai armonios decât
o dimineață și un bărbat
un trotuar și o ploaie
o ceașcă și-un trandafir

nimic mai armonios decât
o fereastră și un copac
o clepsidră și o femeie
o brățară și un stilou

nimic mai armonios decât
un copil și o pernă
o scoică și o cireașă
o vioară și-un pescăruș

nimic mai armonios
decât muzica începutului
unei mari iubiri



și nașterea venea peste noi
---------------------------


era o întâlnire frumoasă
ningea
fulgi mari de dragoste cădeau pe umeri
și umerii se topeau

era altfel decât de obicei
era ca un sărut între lumină și întuneric
viața își dezgropase picioarele din nămeți
și pornise la vale cu trupurile noastre
uimite în sanie

alunecam înainte
spre paradisul copilăriei
două frunți sub o glugă-mblănită

era o despărțire atât de frumoasă
vântul șlefuia patinoarele
cioplea crucile de nea ridicate
peste noapte în parcuri
înțepa cu ace de cristal baloanele vârstelor
și nașterea venea peste noi
ca o avalanșă

sub care cred că am și murit



poem
----


ninge cu secunde albe
peste turle-nchipuite
de parcă ne-ar recita
timpul
un poem
iubite

scris mărunt șoptire clară
în văzduhul meu de dor
fie-ți lină veșnicia
cum e clipa
alta-n
zbor

strânge pumnul peste vers
e a ta litera caldă
vârste s-au topit de mult
un copil
în piept
se scaldă

crește-mi-l cu darul tău
de lumină ți-l voi crește
ca pe-o inimă ce doare
numai
dacă
nu iubește



Rugă tăcută
-----------

rugă tăcută
mi-e cerul învins
de candela iernii
în lume a nins

sub aripi de ceară
un dor de lumină
chemat-a spre seară
toți aștrii la cină

se-aprind lumânări
se cerne zăpada
se umple de tine
în mine livada

și roadele-s dulci
păstrate în ger
topite în gură
nimic nu-ți mai
cer



E noapte, Doamne
----------------

E noapte, Doamne, noapte de osândă,
cu fulgere pe cer întretăiate,
în mine-un înger stă, senin, la pândă,
înlăcomit
de micile-mi păcate

E noapte, Doamne, în pustie sfinții
în clești de ger se lasă sfărâmați,
în mine-un înger vrednic face-o listă,
păgânul,
tot cu cei nevinovați

E noapte, Doamne și mă-ncearcă visul
acela, al virtuții fără seamăn,
în mine-un înger stinge o lumină
cu-o lacrimă arzând,

de frate geamăn



Undeva, cândva
--------------

când vor pluti la suprafața
acestei lumi melancolii
cu plete negre răsfirate
spre zări bolnave și pustii

când se vor scutura zadarnic
din ultimele albe stocuri
petale de cireș și luna
va fi strivită-n cer de blocuri

când timpul însuși va ajunge
un cerșetor în veșnicie
și prin neant va scormoni
după un chin o bucurie

când vor uita copii să râdă
și vor striga mamă și tată
oricui se-ntâmplă să le-ațină
prin viață calea lor ciudată

când îngeri păzitori cu rândul
vor face omului atins
de molima închipurii
ori de-altă patimă învins

când iadul va trezi smerit
de sub zăpezi falși ghiocei
ai purității și pământul
va amuți pe veci sub ei

tu să îți amintești de-aceste
puține clipe împreună
și pe-acel om ce îți va fi
aproape-atunci

să-l iei de mână



Când noaptea
-------------


E ora noastră de culcare,
în geam se leagănă perdele,
ca-ntr-o subtilă fluturare
de frunze, aripi, doruri,
stele


Nu este nimeni să-nțeleagă
de unde vine, cu ce rost,
când noaptea se întinde-ntreagă
peste acest oraș
anost

E poate doar o tresărire
din foste vremuri viitoare,
un vis hoinar, ori vreo iubire
ce nu și-a mai aflat
hotare

Sau este doar un tremur fin,
al unei mâini ce se întinde
și, când atinge, doar puțin.
se dă-napoi de la a
prinde

Ar putea fi o fâstâceală
a unui Creator tăcut,
ce-și scaldă tocul în cerneală
și-o ia mereu
de la-nceput,

mânjindu-și guler și manșete
cu stropi de cer, cu lună plină,
atins de veșnice regrete,
că nu creează
pe lumină

Oricum, toți cred că-n șapte zile
a terminat, și-acuma șade,
cuprins de nostalgii senile,
ca o fantomă
cumsecade

De ce nu s-ar ivi în treacăt,
la geamul tău, ori la al meu,
să ne deschidă și-acest lacăt
al minții, trist,

chiar Dumnezeu ?



tristă ca zăpada
----------------

suavă iarnă se-nfiripă
între o fată
și-un pian
un fulg pe clape hoinărește
un sunet șchiop stă
pe divan

fantoma unui anotimp
își scrie numele
pe ziduri
cu ghimpi de ger lăsând adânci
povețe
la-nceput de riduri

e doar o poezie scurtă
lucidă
tristă ca zăpada -
felină oarbă pe-un pervaz
pierind de cum atinge
strada



O toamnă a plăcerilor frivole
------------------------------

se învârtește toamna pe călcâie
și face piruete
-amețitoare…
o piatră-ar vrea în aer să rămâie,
o frunză e sătulă
să mai zboare

într-un vârtej de vise și speranțe,
de amăgiri și fumuri,
ca-n iubire,
pentru nimicuri scumpe rup chitanțe
artiștii vânzători
de suvenire

vei cumpăra orice, de orișiunde,
e-o toamnă a plăcerilor
frivole,
când nu ai cum, nici unde-a te ascunde,
de norii care circulă
pe role

poți refuza, sub un pretext mărunt,
să iei ceva ce piere-n pas
cu anii,
dar timpul te privește-atât de crunt,
că parcă te obligă
să scoți banii



Ca tu să vezi
-------------
|
E doar o seară liniștită,
o nouă zi ce se descheie
la nasturi, atârnând,
vrăjită,
de gâtul lunii,-aceeași cheie.

E doar un început de noapte,
când încă nici un felinar
nu s-a aprins
și-n loc de șoapte
se-ngână greierii arar.

Tu taci, eu tac, pământul tace,
un calm de veșnică ninsoare
din înălțimi
așterne-o pace
pe toate cele trecătoare.

Și greierii se-ngână-arar,
lăsând în urma lor ecou,
se-aprinde primul felinar,
ca tu să vezi

să pleci din nou.



Trezește-mă iubitule
--------------------

n-am dat verde copacilor
e târziu
clipele să le-mpart
să-mi șterg pleoapele negre
să mut lumina
mai aproape de orizont
să arunc păsările pe cer
du-te zborului
du-te

mă adumbresc visele
n-am dezlegat cuvintele
cu ce-o să se joace
degetele acum
n-am văruit aerul
n-am brodat monograma
pe gâtul porumbelului
nici roua pe spicele
mute

trezește-mă iubitule
iute



Lucruri banale
--------------

lucruri banale
atât de banale încât devin vizibile
doar în lumina
care le răscolește

străzi pe care ai mai trecut
drumuri către niciunde
și dintr-o dată poarta Ființei
unde sufletul se desparte de trup
văzul de privire
cântecul de limba căreia
sărutul vremelniciei
îi fu prieten amar

și zorii
zorii aceștia ca o scrisoare
de dragoste
din care gâzele mioape ale
alfabetului nostru
își pot lua zborul
oricând



De colorat cu verde
-------------------


dacă aș fi iarbă,
ah, dacă aș fi iarbă, aș iubi gleznele
de copii și fuga nebună,
aș iubi râsul tinereții, sărutul din crâng
și aș mai iubi roțile zorilor învârtind
zilele fără coviltir

ce aș mai iubi, dacă aș fi iarbă,
copitele cailor și fructele putrede,
aș iubi pietrele dogorind, zorelele
agățate de garduri,
și, cu fiecare ploaie, perdeaua rece
dintre cântec și anotimp

dar eu sunt o carte pe genunchii
vieții, o carte de colorat cu verde
speranțele goale



Pe frunze-ngălbenind deodată
----------------------------

Mai scrie-mi, Doamne, o scrisoare,
Atât îmi place cum îmi scrii,
Pe ape-adânci, cu unde clare,
Când nori anunță
Că nu vii.

Și numai versul ce-l așezi
Pe frunze-ngălbenind deodată
Mi-arată, Doamne, cum vibrezi
Când vântu-l prinzi
Și-l pui să bată.

Adeseori tăcerea Ta
Mi-e cea mai dulce-apropiere,
Căci Tu nicicând nu m-ai lăsa
Să-Ți pun pe limbă
Numai miere.

Mai spune-mi, Doamne, despre Tine,
Cum de ții, și-azi, toate-mpreună,
Din ce străfulgerări divine
Se naște-o strângere
De mână.

Sau scrie-mi, uite, de-ai o clipă,
Pe-un fulg de nea, doar ca să știe
Și-al meu iubit cum se-nfiripă,
Ca din Nimic,

O Poezie.



Oglinzi
-------

Am dreptul, nu-i așa, să mă țin deoparte,
să adopt o atitudine lejeră,
să privesc dintr-un unghi oarecum favorabil furnicarul
de oameni,
am dreptul să vreau să înțeleg mai mult decât să vreau
să trăiesc, să rămân la fereastră după ora stingerii tuturor luminilor,
să țin mâinile în buzunar înaintea nefericirii
și chiar să îi intorc spatele fără a spune vreun cuvânt
(nu nefericirea, orice ai crede, m-a făcut pe mine ce sunt),
am dreptul la mai mult decât dacă viața mi-ar fi indiferentă,
să scotocesc prin visul tău,
să suflu în praful sacru de pe mobilele lui din lemn
lustruit,
să-mi las amprentele pe toate paharele de cristal așezate cuminți
cu gura în jos,
să aburesc oglinzi ce reflectă doar chipuri înghețate
de majordomi,
am sau nu am dreptul, răspunde-mi, să fiu stăpâna
singurătății tale,
să invoc umbrele boemei,
să-mi plimb degetele pe coardele invizibile ale harpei,
să-mi ofer surâsul unui cuvânt inspirat,
dar să smulg limbile de neînțeles
ale Orologiului?



deși în povestea aceasta
------------------------

visele se întrepătrund, e seara ceasurilor
cu limbi tăcute și a cioburilor de lună-mbufnată

mica femeie ce-și traversează povestea
e geloasă pe multele sale chipuri descoperite
într-o singură privire, a lui

noaptea îi așează pe umerii străvezii
șalul tesut din speranțele îndelung tăinuite

fiecare foșnet e un cântec prea dureros
fiecare alunecare imploră mut oglinzile
să-i întoarcă imaginea de odinioară

pe ochiul bărbatului coboară o pleoapă albastră
un surâs nemărginit se ivește
lângă buzele ce împing cuvintele înspre inimă

dacă l-ar întreba cineva - deși în povestea aceasta
nu mai locuiesc de mult decât fiecare în celălalt -
ar spune că abia acum a deslușit
în călimara destinului ei

singurătatea femeii



fotografie
----------

bărbatul acela iubea
Femeia

o iubea pentru frumusețea ei
trecătoare

pentru aripa de fluture
pentru genele de iarbă
pentru oasele de zăpadă
ce i se topeau între degete

îi plăcea s-o descopere
în toate făpturile ce-și croiau
din neîntâmplare
drum de secundă prin timpul
inimii lui

și descoperind-o
să o privească îndelung

imortalizând-o cu un clipit
pe retină



femeia aceea
------------

femeia aceea era altfel
pe chipul ei treceau bărbații
fragili
în ochii palmelor tresăreau
izvoare de patimi
nu mai avea de mult
nici un nume nu era tânără
nu era bătrână
toți îi spuneau
Ea

pășea pe silabele clipei
despletită-n oglindă
îngâna cu buze-nflorite
imn fraged unui sărut
o visau trandafir în veșmintele
apusului
la fereastra ei
o lumină difuză tăinuia
răsăritul

femeia aceea locuia
cu un singur bărbat în inimă
pe o insulă scufundându-se
în istorie

și nu purta cuvinte podoabe

nimic



cuib de lumină
---------------

îți place să te joci cu sufletul meu
să scuturi crengile
cuvintele să cadă
să cadă

cauți cu înfrigurare noi
și noi pretexte
din viața ta să ieși
în viața mea să intri

începi să vii la ore tot mai ciudate
în veșminte tot mai ciudate
de păsări pe care
dacă le-aș recunoaște
le-aș putea numi

îți place mai cu seamă să zbori
pe deasupra poemelor mele
căzute în iarbă

lăsând în iarbă
pentru când vei reveni
dacă vei reveni

un culcuș cald
un cuib de lumină



zâmbești frumos
---------------

zâmbești frumos când timpul
e doar grabă,
când mlaștini, într-o scârbă,
scuipă nuferi,
când inima nu are
altă treabă
decât să îți arate
de ce suferi

zâmbești senin, ca o cetate
mută,
ce își primește solii
cu mândrie,
deși în sine poartă,
nevăzută,
de ani și ani, aceeași
bătălie

zâmbești duios când, singur,
ca o stană,
la templul Poeziei
faci de strajă -
și doar tandrețea asta
inumană
pe-orbită ține clipele
de vrajă



mi-am împletit părul
--------------------

mi-am țesut cămașă
din fire de ploaie
să fiu frumoasă în ochii lui
să-i alunec pe suflet
în șoaptă
țâșnind murmur
de dor dintr-o lacrimă
coaptă

mi-am colorat umbrele
ca pe frunze
în goană prin anotimpuri
amețitoare
să fiu frumoasă în palma lui
culegând cuvintele
din copacii cu roade
amare

mi-am împletit părul
cu izvoarele nopților
să-mi fie întuneric să caut
luna ori soarele
prin trupul lui ce va aprinde
în ultimul ceas
la flacăra inimii
veșnice felinarele


Vom arde pân’ la capăt amândoi
------------------------------

Vom arde pân’ la capăt amândoi,
tu ca să poți, în fine,
să te stingi,
eu ca să ard și rugul de sub noi
ce ține adevărul
între chingi.

Vom arde, nu mocnit ca altădată,
ca un bărbat
în inima femeii,
ci, iute – o văpaie încordată
de mistuirea-n sine
a scânteii.

Destul aceste flăcări solitare
printre cărbuni
s-au gudurat sfielnic -
nu au atins mirabila dogoare
și nici lumina
focului cucernic.



așa de frumoasă
---------------

în fiecare dimineață
mă nasc pentru tine
iau chipul unui cuvânt
părăsesc trupul viselor
sunt

aprind cu soare
lumânările răsărind din
pământ
sărut pereții albaștri
ai cerului
sunt

doamne ce boabe
de rouă pe obrajii vieții
mă-ncrunt
eu așa de frumoasă
nu am fost de când
sunt



trece vara
----------

gust
de toamnă roade
coapte
pe o buză de copac
clar de noapte
scrutătoare o antenă
de gândac

luna
intră-n scorburi iară
căutând timpul rămas
pe sub ochi
îi trece-o vară
ștergând fiecare
pas

lung
e drumul înainte
printr-un ochi
alb de cocor
vântul flutură veșminte
nasturi
arși cad în
pridvor




de-acum se scriu poemele de toamnă
----------------------------------

de-acum se scriu poemele
de toamnă
se lăcrimează poate pe furiș
lângă mormântul verii
ce îndeamnă
la meditații sumbre
ochi închiși
vor derula un film al nepăsării
atâtea anotimpuri au pierit
mașinile poliției salvării
zadarnic prin oraș
le-ai auzit
nu a scăpat intactă-o amintire
o frunză înspre verde
nu s-a-ntors
și sufletu-ți golit fu de iubire
cum de-un must dulce
strugurele stors
dar nu te-mpotrivești
de-acum se scrie
un nou poem și el ca celelalte
va face pentru-o clipă să învie
o pasăre un cântec
între halte
un tren cu pasagerii
muribunzi
de-acum se scriu poemele
de toamnă
oricât ai vrea în tine
s-o ascunzi


întomnând
---------

cu degete gălbui
în veștedu-i
fotoliu
fumează tristă
doamna
speranțelor în doliu

azi vântu-i dezlegat
de bucurie latră
și mușcă de obraji
un heruvim
de piatră

subțire
ca o frunză
o fată-ncercănată
rememorează zborul
învolt
de altădată

cu-o funie de ploaie
se spânzură
orașul
o toamnă resemnată
ia morții
cu fărașul





Ești sinceră, lume
------------------

Ești sinceră, lume,
Când tristă, bolnavă,
Iei masca aceasta,
De liniște gravă.

Când plină de scrum,
De gânduri postume,
Prezici viitorul,
Ești sinceră, lume.

Când scurmi în iubire,
Cu degetul frânt,
Să cauți cerescul
Sub pumni de pământ,

Ești sinceră, lume.
Ești sinceră foarte,
Ca versul ce-l pui
Pe sunete moarte.

Ca visul ce-l lași,
C-o sfoară de gleznă,
S-atingă năluci,
Să zburde prin beznă.



Azi
----

Azi, Doamne, doar atâta știu,
Că ne-ai lăsat icoana Ta,
Oglindă spre-a ne fi-n pustiu,
Când chipul ni-l vom cerceta


Că doar nădejdea mai alungă
Cumplita îndoial㠖 fiara
Sărind la suflet să-l străpungă
Pe omul ascuțindu-i gheara


Și știu ce mult o să ne doară
Când truda va lua sfârșit,
Atunci, pentru întâia oară,

Că-n Tine Nu ne-am odihnit



semn
----

a dat în floare pomul,
m-am scuturat în mine,
pe-o cruce albă, omul,
în strai
de mărăcine

culoare-n clipa ternă,
pumn de pământ, mă strâng -
ștergare de lucernă,
azimi
ce se tot frâng

s-a înălțat lăstarul,
icoanele din lemn
scot la lumină
harul,

lăsând și firii-un semn



Cenușă vând
-----------

Mi-e coșul gol de mult nu ai mai pus
în el vreun rod
o poamă cât de-amară
și singur m-ai lăsat dar singur nu-s
sunt trup și îmi trag umbra
de o sfoară

Printre zăpezi croitu-mi-am un drum
ce s-a topit
și-a ars sub el podeaua
cos fulg cu fulg o aripă de scrum
cenușă vând să-ți cumpăr Doamne
neaua

La sufletul acesta răstignit
mă uit pieziș
prin sticla vălurită
a lacrimii în care-am ațipit
preț de un plâns pe-o piatră
însorită

Și rup târziu din urlet o fâșie
îngustă
ca un țipăt ce mă strânge:
când plouă peste lume dă-mi și mie
un strop curat
de-aghiasmă

ori de sânge



Omul cel mai trist
------------------

Sunt omul cel mai trist din lumea
pe care singur mi-o croiesc,
uitând că nu mai am putere,
în ea, și eu
să locuiesc.

Din toți, sunt omul cel mai gol,
o casă plânsă și pustie,
căci tocmai a fugit fantoma
ce-ar fi putut
să mă învie.

Sunt omul cel mai laș, curajul
m-a dat pe mâna tuturor
ispitelor ce au mințit
că m-am născut
învingător.

De-o viață, sunt cel mai încet,
deși ca timpul fug spre mâine,
să pot culege-un bob de grâu
cu mâna ce-a-ngropat
o pâine.

Sunt cel mai rece, mi se pare
că inima îmi stă pe loc,
că sângele-mi îngheață-n vene,
cu toate patimile-n
foc.


Sunt cel mai aspru, mângâierea-ți,
pe-obrazul meu, ar suferi,
și tu cu ea, de-aceea-ți spun:
sunt cel mai om,

mă poți iubi ?



Ninge blând
-----------

Ninge blând peste orașul
ce amenință spre cer,
strângând cu o mână rece,
gârbov,
un baston de fier

Ninge ca făcând în ciudă
gerului necruțător
și-unui vânt ce tot alungă,
sprinteni, fulgii
din decor

Ninge ca și cum o barbă
de zăpadă, ce minune,
până la pământ i-ar crește
unui sfânt
în rugăciune

Din străfundul unei inimi,
ninge, ori din-naltul minții;
ca din ochii unui prunc
ce-și descoperă
părinții

Ninge și e totul alb
și nimic nu se mai poate
peste câte daruri scumpe
i-au fost lumii, din cer
date...



Caut un anotimp
---------------

Ce fel de ființă sunt eu,
de nu știu despre mine decât atât,
că iubesc ?
Iar dacă arborii înfloriți, scuturându-se,
pot grăi despre ceea ce-i tulbură,
eu ce pot ?

Te-aș uita pentru o vreme,
dar nu aflu în mine momentul desprinderii.
Caut un anotimp al desăvârșirii,
al cuvântului-rod.
Cu cât drag, inimii, în nesfârșita ei dăruire,
îi va fi dat să umple atunci
cupa gândului...

Încă te silabisesc tăinuit, cu uimire.
Încă îmi îndulcesc buzele
cu șoaptele dorului mocnind în candoare.
Ca și cum trupul meu ar fi dat pe rând
vârstele înapoi,
făcând pe sub arcul înfiorării tale
ultimul salt...

Ți-aș da pace pentru o vreme,
dar nu aflu în tine decât
speranță sfioasă de cântec,
ingenuă răsucire de sunet
pe lujerul
unui vis...



râzi sau fugi
-------------

așteptare din
așteptare
privirea se desface
din miez începând
irisul
plictisita mea floare
căscând

greu mai trec
veșniciile greu
împletită soartă de fugari
prin împărăție
din toate nopțile pământului
te-ai găsit a una
fără o mie

"miere luminoasă în porii
albi ai Întunecimii tale"
râzi sau fugi
de aura blestemului meu
adormit între
rugi

frumoasele ploii
torențiale
ca sângele vieții călare pe
trup
roiul de cuvinte fatale
rătăcit lângă
stup



Femei albe
----------

Ca o aripă,
Inima în piept mi se zbate.
În lume sunt multe femei albe

Cu plete întunecate.

Doar mie cuvintele-mi stau,
Câteodată, în gât,
Căci țin de mult sub limbă
Un sâmbure.

Un sărut.

Ai să-l spargi, iubirea mea,
între dinți?
Iluzoria lui dulceață
Am s-o simt?

Ai s-o simți?

Cât pot, prelungesc basmul.
Sunt severă - mi-e greu!
Cu brațele te-aș cuceri,
Dacă nu ar fi cele o mie și una
De nopți

Ale destinului meu.




Tu spune-mi dacă vrei să plec
-----------------------------

Tu spune-mi dacă vrei să plec
Cu toamna asta ce stă-n gară
Trăgând cu sete în plămâni
Gudron din ultima țigară.

Nu te sfii să mă alungi,
Am stat destul, iar drumu-i lung
Până acolo unde sigur
E doar că nu o să ajung.

E poate ceasul când ai vrea
Să fii cu tine, să citești
Ceva ușor și de nimic
În rest să nu te sinchisești.

Deci, spune-mi dacă vrei să plec
Și-o să mă duc, nu-i cea dintâi
Îndepărtare dintre noi
Când tu dorești să mai rămâi.




Bună seara pasăre-suflet
------------------------

Bună dimineața pasăre-suflet
Flanând pe coridoarele
Cerului

Bună dimineața cuvânt desculț
Ce te adapi din izvoarele
Nostalgiei

Aici în această câmpie cu patimi
Și ciocârlii
Vom ridica un munte tandreții
Cu vârful până la nori

Bună seara
Pasăre-suflet

Bună seara
cuvânt desculț



pe lângă sângele zidit
----------------------

nu vezi nimic
e umbra ei
e Ana ta dintre
femei

și merge-ncet
cu pas șoptit
pe lângă sângele zidit
în trupul
cald
de mânăstire

o umbră doar
și e subțire
o clipă-ngustă de uimire
prin fanta
lacrimii lumină

e strop de ceară
vorbă lină
topită-n palma
unui dor
vâslind în largul
ochilor


nu vezi nimic
e-un început
fiorul care a trecut
și s-a întors
să ispășească
secunda morții

prea firească



Tu
---

Să lăsăm lucrurile așa cum sunt ?
Să ne prefacem că suntem doi,
nu doar unul, însoțit pretutindeni de propriul său ideal?
Să ne ascundem în vis
ca într-o lume a tuturor posibilităților?
Și ceilalți să ne urmeze, nădăjduind?
Sau să ieșim în Lumină, ființa și uriașa ei umbră,
răsfrântă peste oameni și case?
Ar trebui să împărțim din dragostea noastră tuturor,
sau doar acelora ce privesc în sus, pătimesc și se roagă?
Să fim sinceri? Cu cine? De ce?
Numai pentru că noi doi nu putem minți?
Pentru că nu ne putem regăsi unul pe altul
decât în cei foarte blânzi, onești, răbdători?
Cât de ciudați vom părea oare ieșind împreună
din cercul nostru închipuit din imagini?
Cu ce emoție ne vor întâmpina inimile
care nu și-au perceput încă bătaia,
aflate în așteptarea a ceva fără de nume, fără de chip?
Cum vor îndura să nu atingă, mereu la un pas distanță,
năluca fericirii?
Vei fi acolo? Răscumpărând prin prezență
naivitatea de a nu fi crezut că ființele sunt capabile
și de altceva decât de o banală conviețuire?
Sau vei fi atât de departe,
încât nimeni nu va mai vedea vreodată
fața misterioasă a dragostei?
Aura ei?



Vreau să suferi
---------------

Ai dreptate, uneori vreau să suferi, să suferi teribil!
Să suferi de a fi fericit!
Până la a vărsa o lacrimă cu adevărat fecundă.
Eu, pentru mine, nu-mi doresc decât bucuria ta.
Fără bucuria ta, cum voi ști cât vei fi suferit
de pe urma demonicei mele perseverențe ?
Ai dreptate, vreau să te îndrăgostesc!
De toate ființele care nu sunt eu!
Vreau să le iubești pe fiecare în parte, fără limită,
cum pe mine m-ai iubi, dacă...
Nu mă pot gândi decât la universul ce se prefigurează în tine.
La fereastra deschizându-se către dincolo de incertitudine.
La broderia de ceață pe care doar soarele inimii o desțese,
curmând, lucid, savante speculații.
Nu te-ai înșelat nici o clipă, vreau să suferi!
Din pricina a tot ce este mai frumos și mai măreț
în chiar tine însuți.
Să suferi intens de a nu fi știut.
Ah, cât de mult vreau să îți plângi apoi fericirea
în amfora existenței mele îndoielnice...



Murind căprioara
----------------

- uite
prima mărgea de ploaie
în cearcănul
curcubeului
- draga mea, e lacrima
zmeului

- ascultă,
o șoaptă în verde,
subțire
- e doar o speranță
murmurată în vânt
- ba e o nouă planetă
de ierburi
- cu soarele
sub pământ

- ecoul aripii,
îl presimți
scuturându-i-se timpului
în ureche
- aud numai ceasul
ce a rostit ora
despărțirii
pereche


- dacă vrei, împing
tăcerea mea
până mai departe
de stele

- fugi, cântec, fugi
să nu te găsească
dimineața

murind
pe buzele mele



Visul
-----

tu ești un vis și încă nu știu cine
nu te-ar visa
un vis adevărat
pe care minte-acela îl va ține
ce a fost treaz atunci
când te-a visat

eu simt deja cum mă cuprinde-un somn
nespus de dulce
dragostea de tine
de-aceea plec nu-i timpul să adorm

ce vis atât de-aproape
ne-ar mai ține?




Doar azi, ținând o carte pe genunchi
------------------------------------


doar azi, ținând o carte pe genunchii
ce ieri mi i-am julit
copilărește,
îmi spun: această rană sângerează
și-ntre coperți cuvântu-
ntinerește

dar gândul nu mi-l duc până la capăt,
am vânt în păr,
iar buzele de ceară
lipite stau de titlul străveziu,
'Iubire',
care mâine-o să dispară

prin biblioteci în van vor scotoci
urmașii-acestor clipe
atârnând
de soarta unei răni nevindecate
de patosul amar
al unui rând



La capul lumânării
------------------


la capul lumânării,-și joacă umbra,
ah, jocul insolit,
ce-l recunosc -
căldări de var și soba și poteca
și un bărbat
călcând pe lemne -
trosc


dar neaua aruncată de pe ghete-
‘napoi în drum?
dar luna de pe prag ?
fularu'-apoi - tăcerea ce astupă
și gura mea și-a sufletului
drag






Cu fiecare clipă
----------------


Cu fiecare clipă ce mi-o rup
din suflet viața-mi pare mai frumoasă
voi părăsi cu lacrimi acest stup,
dar nu voi lua
și mierea de pe masă

Căci unde plec dulceața nu-i a gurii
ce a sorbit săruturi ori cuvinte,
a patimii ascunse-n cortul urii,
a celor mai duioase
legăminte

Dulceața nu-i a firii ce se-mbată
cu vreun chip ingenuu, omenesc,
a inimii în care se desfată
viclene-nchipuiri
ce-o osândesc

Ci e a unei lacrimi, fiecare,
va plânge-o negreșit, de va rosti
în sinea sa cuvântul...renunțare
la tot ce e mai viu

spre a trăi



ceva
-----

va exista întotdeauna ceva
care nu-ți va permite
să pleci

poate licărirea efemeră
ce încă topește aurul
și îl face să tremure
ca pe un cercel la urechea
frunzei de toamnă

poate surâsul ce înstelează
ochii înlăcrimați
și alungă stăruitorul
duh al tristeții

ceva mărunt
îți va revela
din timp în timp nostalgia

te va reține pe această lungă
plajă a vieții
ca un braț întins spre
necunoscut



în casa lumii lui
-----------------

mă-ntorc mereu acasă
căci omu-i casa mea
cu tot ce niciodată
nu are
să îmi dea

mă-ntorc cu mâna plină
de proaspete cuvinte
pe care le-am ținut
o veșnicie
-n minte

descalț papuci la ușă
prin tălpile cu găuri
se văd fulgi de zăpadă
ce zboară peste
hăuri

se văd livezi ascunse
de flori ce risipesc
petale străvezii
fetițelor
ce cresc

se văd băieți ce-aruncă
aprinse mingi solare
spărgând fereastre oarbe
tot ca din
întâmplare

se văd și căi pierdute
și drumuri neumblate
căci mă întorc la om
mereu – fiindcă-s
toate

mai pline de-nțelesuri
de sens, de bucurie
în casa lumii lui
deși el

nu mă știe



pui de dor
----------

pustiu fără tine, copil,
luntrea-mi îngheață-n plutire
pe ape,
legănarea mi-e ruptă, amurgul ostil
vrea visu-mi în cer
să-l îngroape

singurătatea-i amară pe limbă,
ca fructul ce-ntunecă gustul
și cere
paharul de ploaie, copil nu mi-ai fi
de nu ți-aș fi dat
mângâiere

s-o-mbraci câteodată, nu des, că-i subțire
și piere ca ruga
în clipa
când puiul de dor, crescându-ți la piept,
își ia la purtare
aripa



Nu mai aștept pe nimeni
-----------------------


Nu mai aștept pe nimeni,
îmi pare c-ai venit
chiar dacă vântul, singur,
o ușă a trântit
Chiar dacă doar o umbră
pe holuri defilează
prin casa cufundată
în somnu-i de amiază

Nu, nu te mai aștept
nu îți mai dau târcoale
cu gându-nfiorat
de-atingeri ideale
Ce-ades ni se-ntâmplă,
dar rar băgăm de seamă -
stăpână nu mi-e grija
că nu vii, sau vreo teamă

Iubirea-i, cum nu-i om
spre care să te-ndrepți
și-n el să nu te cheme

Ființa Ce-o aștepți





Și iarăși via se culege
-----------------------


Și iarăși via se culege
Și iarăși strugurii ca noi
Vor fi zdrobiți pentru aroma
Acestor boabe

Și ce ploi

Ne-așteaptă, seve-mbrățișate,
Închise-n rubinii tăceri,
Să dăm savoare unui dor
Ce fu și-al nostru

Până ieri

Și iarăși vrăbii, pe butoaie,
Vor sălta vesel, în neștire,
Ca într-o horă fără brațe,
Înaripate

De iubire

În timp ce frunzele-or să cadă,
Șoptind de temnița ce ține,
Ascunse-n inima ei fadă,
Pentru virtuți,

Licori divine



Atâtea sute de scrisori prin lume
---------------------------------

atâtea sute de scrisori prin lume
spre falși destinatari
călătoresc -
mai bine să nu poarte nici un nume
acei ce-și scriu,
acei ce mai iubesc

mai bine plicul lor să rătăcească,
pe drumu-i tainic,
printre muritorii
ce n-au avut norocul să găsească,
în inimi, harta-ascunsă
a comorii

și cine știe dacă, undeva,
iubirea n-o să schimbe-o
viață-ntreagă;
fiindcă,-n altă parte,-altcineva
nu reuși, în veacu-i,
s-o-nțeleagă




Dacă ai văzut o tristețe umblând
--------------------------------

Dacă ai văzut o tristețe umblând
ai văzut un om singur, în cele mai umile
veșminte ale sale.
Ai văzut inima unei păsări
șezând pe trăgaci.
Și, numai dacă ai închis ochii,
ai văzut această armă întoarsă către tine.
E ora când poezia se îndrăgostește de cuvintele
ce i se refuză.
Când visul își scoate straiele
și cutreieră gol universul.
Când disperarea culege nectarul amar al zilelor
cerșind boabe de rouă și de lumină.
Dacă ai văzut o tristețe umblând,
ai văzut gândurile mele migratoare
odihnindu-se
pe muchia orizontului.



Altă iarnă
----------

Iarna-aceea se va duce,
Va pieri din calendar,
Căci, smerită,-și face cruce
Altă iarnă lângă-altar.

Palidă, în strai cernit,
De făptură știutoare
A tot ce a zămislit
Pântecul lumii ce moare...

Doar din cer bătut-a drumul,
Ca un înger solitar,
Să culeagă de jos scrumul
Arderilor în zadar.

Și să ningă peste toate,
Revărsându-și ca prin vis,
Peste frunțile-ncruntate,
Harul liniștii, promis.

O aud bătând iar toaca,
Ce, în locul ei, vorbește;
De pe clopot, promoroaca
Lunecă și se topește.

Fulgii, după liturghie,
Ies în strai curat, de nea,
Miruiți de Dumnezeu:
Raiu-i la fereastra...ta.



secretul
--------

s-a stins fiorul clipei, lumânarea
e ostenită, arde plictisit,
cât umbre-și exersează-ndemânarea
pe un perete proaspăt zugrăvit

odaia asta-i dată cu chirie,
dar am să îți destăinui un secret:
din când în când, pe timp de poezie,
aici a tras să moară un poet

nu are-un nume, nu a cunoscut
celebritatea, poate-o să te mire,
decât printre acei ce i-au cerut
să scrie-un vers, sau două, de iubire

iubite și iubiți ce au trecut
prin cămăruța asta - de rămâi -
îi sunt datori să țină, cum a vrut,
o flacără mereu la căpătâi



aici va lua sfârșit călătoria
-----------------------------

aici va lua sfârșit
călătoria

cuvântul,
de trăiește cât un flutur,
e ca să ducă pe-aripi
poezia

s-a terminat,
momentu-i
să mă scutur

pe gene bruma,
roza într-o palmă,
pe-un fir de păr un strop
din două ploi

sfârșitul, deci

în unduirea calmă
a lacrimii
desprinse de șuvoi

pe ce obraz zări-vei-o
tu mâine,

când vei porni spre umbra
-aceea, care?

misterul unei clipe
de uimire
să nu îl spulberi,
taci!,
cu o-ntrebare


răspuns nici nu-i
să poată să cuprindă
ce-i deslușit în ciobul
unui vers

odată spartă-a inimii
oglindă...



epilog
------

de-acum încep să șterg cuvintele din carte,
cuvânt după cuvânt și moarte
după moarte,
spre viața ce o ia mereu de la-nceput,
spre Tine, ce m-aștepți de ani
și ani, tăcut

și dacă nu am scris nicicând acel poem
pe care aș fi vrut să Ți-l dedic,
mă tem
că nici nu-l voi mai scrie, ci doar îl voi trăi,
luând pe umeri crucea tăcerii

zi de zi



























Trimite si tu o poezie de dragoste! Trebuie sa iti creezi un cont pe site-ul oficial de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii de dragoste" vor aparea pe acest site.

Incadrat la Poezii | 1 comentariu »