Mircea Popovici, “Licen?e emotive”, Junimea, Ia?i, 1987 (partea I)
Colectia: Poezii de Dragoste
Ne întreb?m de ce s? coment?m versurile, citându-le prin ruperea lor de context. Oare nu ar fi mai bine ca piesele liricii unui scriitor uitat, ca Mircea Popovici, s? reapar?, mai întâi copiate vers cu vers, iar apoi s? le interpreteze publicul actual ? Ţinând cont c? poetului i-au pl?cut muzica ?i pictura, c-a fost uneori ?i-un iubitor al artei dar ?i critic de art?, i-am urmat exemplul. Redau mai jos o selec?ie a poemelor din volumul Licen?e emotive publicat de Mircea Popovici, unul dintre primii poe?i din grupul literar “Albatros” ?i din mi?carea bucure?tean? postavangardist? a deceniului al cincilea din secolul XX. Pentru ficare poem am ata?at câte un text explicativ, dup? modelul unor cunoscute c?r?i comentate ale mult regretatului critic literar Marin Mincu – m? refer la cele despre Ion Barbu, Lucian Blaga, “Luceaf?rul” în edi?iile comentate ?i, desigur, “Poezia român? acuat?”.
Ideea de-a posta astfel de comentarii le poezii – prin selectarea riguroas? a pieselor celor mai reprezentative – este ?i o solu?ie care înlesne?te ?i adânce?te, dat? fiind ?i graba intelectual? a cititorilor ori talentelor “genera?iei MM (2000)”, actul primei lectur?ri dintr-un poet mai pu?in cunoscut. Restituirea prin tehnica mozaicat?, a pavoaz?rii mele critice din subsolul fiec?rui poem selectat, cred c? i se datoreaz? nu numai lui Marin Mincu, ci ?i lui Ion Budai-Deleanu din Ţiganiada, lui Camil Petrescu din Patul lui Procust. F?r? a reda poemele întregi, cel care discut? despre o plachet? ori un volum de versuri ar putea s? cad? în capcana unei abord?ri incomplete, inutile, cu odgoane ?ubrede care trag edificiul corabiei de versuri la mal. Poate c? niciodat? cititorii n-ar avea ocazia s? mai r?sfoiasc? volumul, s? intre în cala cor?biilor despre care vrea criticul s? relanseze discu?iile. Parâmele ?i odgoanele par atât de multe – dac? se v?d numai de sus, printr-un procedeu al omniscien?ei instan?ei critice – încât descurajeaz? brusc pe ceilal?i poten?iali interpre?i ai actului poetic despre care e vorba.
Cine ?tie ce tezaure se ascund în corabia v?zut? numai pu?in, din exterior... Câte capturi vin spre noi din lumea exotic? a imagina?iei lui Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Mihail Crama, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Alexandru Lungu sau a colegului lor de la “Albatros”, sau a acestui discret ?i concomitent protestatar poet, Mircea Popovici!
Titlul acestui volum din anul de gra?ie 1987, când începeau revoltele anticeau?iste, e aparent simplu, de-o mare modestie : Licen?e emotive. Curajul revoltei sociale din partea unui om singuratic poate fi îns? decriptat, la o privire stereoscopic? a ansamblului acestor poeme de M. Popovici.
S?-mi fie a?adar iertat exerci?iul de admira?ie – o licen?? de ordin critico-literar, îns? ?i de restituire artistic? –, acordând prioritate textelor :
Partea I
Aproape iarn?
Decembrie
Sub pern?-mi culc o imposibil? visare
atunci când iarna-?i poart? z?pezi de acid boric
în uragane-ascunse pe dup? barometru.
Un s?rut de liber? trecere îl dorim fiecare
spre calmele nelini?ti de tempo euforic
ce sun? la ureche, sub p?l?rii de fetru.
Printre obiectele scoase la licita?ie
îmi predau cartea de identitate
?i-anun?ul, devin astfel o noapte ce se las?
pe luna decemvrie când î?i fac o invita?ie.
În bolovani de vat? ne vom bate
c? iarna e întins? pe fe?ele de mas?. (p. 10)
Prin poemul “Decembrie” Mircea Popovici revalorizeaz? tehnica unei criogenii a cuvintelor, dup? modelul dat de colegul albatrosist Ion Caraion. Poradoxul, înc? din primul vers (“Sub pern?-mi culc o imposibil? visare”), din al doilea cu “z?pezi de acid boric”, din al treilea cu “uragane-ascunse pe dup? barometru”, ori din al cincilea (“nelini?ti” – “tempo euforic”) constituie o marc? a originalit??ii din poetica lui Mircea Popovici.
În strofa a doua din “Decembrie” se lanseaz? ipoteza mor?ii – tema predilect? a volumului Licen?e emotive (2008) dar ?i suspiciunea c? nimicul se va alege de tot ce a scris. Compara?ia se realizeaz?, foarte dinamic, prin verbul “a deveni”. “Licita?ia” sau receptarea critic? a întregii sale opere artistice (a unor identitare “obiecte” personale) începe de fapt prin predarea “c?r?ii de identitate” ?i a ferparului decesului s?u în ziar – uitarea ultimului ?i celui mai longeviv poet din grupul postavangardi?tilor de la “Albatros”.
Metafora “bolovani de vat?” (pentru bulg?ri de z?pad?) atenueaz? destul de mult impresia durerii resim?ite prin faptul c? nu i s-a apreciat crea?ia literar?. Ultimul vers, cel al întinderii iernii ca un lin?oliu peste mesele de scris ale poe?ilor din genera?ia “Albatros”, e o alegorie a d?rii pe “fa??”, netardiv pentru publicul cititor de peste ani, a efervescen?ei talentului.
Chip f?r? umbr?
Voiam s?-?i pun portretul pe hol ca o ispit?
?i noaptea s? te-ascund? în camere p?trate
dar umbra ?i-e furat? la ziu? ?i e ud?
în pieile-arg?site de fiare împu?cate
cu pulberi f?r? mil? la vân?toare surd?.
Cu zgomot cad roti?e din ceasul pus la zid
?i r?zvr?tite ore trec lumea peste gard.
În loc ?in leg?narea luminii prin unghere
când decupez lalele ce risipite ard
pe rochia imprimat? cu-arome verzi de mere.
Dac-ar putea o form? s?-?i fac? un cuprins
dintr-o p?rere-a umbrei ce fluier? nomad?.
Oricum, de pretutindeni, confuzia te-a prins
?i ce-ai iubit de-a valma e numai amalgam
c? lini?tea ?i chipul mi-a devenit ?arad?. (p. 11)
Ca prim poem de iubire din volumul Licen?e emotive, “Chip f?r? umbr?” porne?te de fapt din pasiunea maestrului Mircea Popovici de-a fi ?i un înzestrat critic de art?. El s-a interesat, a scris ?i despre jazzul lui Harry Tavitian (în 2001), dar ?i despre neosuprarealismul de sorginte folcloric? al pictorului Aurel Petrescu Cogealac în 2005. Iubirea va fi evanescent conturat?, prin str?fulgerarea unei tinere?ti pofte de via?? – r?mas? numai în portretul iubitei: “portretul pe hol ca o ispit?”. Inten?ia eului poetic de-a a?eza în întunericul de peste zi al “holului” acest tablou (real sau imaginar) al iubitei sale nu se dovede?te cea mai fericit? alegere: umbrele luminate seara s-ar pierde ziua, când fereastra nu poate lumina pân?-n hol. Fiind de-a dreptul absurd ca un hol s? fie luminat timp de dou?zeci ?i patru de ore, deducem faptul c? iubita poetului este moart?, iar chipul ei trebuie s? stea mereu în camera de zi. “Umbra” femeii e “ud?”. O aluzie la lacrimile poetului, neîmp?cat pentru c?-?i pierduse iubita “la vân?toare surd?”, din cauza lans?rii salvelor unor “pulberi f?r? mil?” (simbol poetic pentru intrigi).
Este singurul poem alc?tuit din strofe a câte cinci versuri. De obicei predomin? în volumul din 1987 al lui Mircea Popovici catrenele. C?derea suprarealist? a “roti?elor” din orologii (altfel decât în pictura lui Salvador Dalí) se manifest? prin ghidu?iile infantile dintr-o personificare paradoxal? a trecerii implacabile a timpului: “?i r?zvr?tite ore trec lumea peste gard”.
Covor p?trat
S? st?m culca?i pe covorul p?trat
ca-ntr-o vraj? cu multe varia?iuni:
ultimul capitol nu-i niciodat?-ncheiat
cu r?v??ite texte ce trebuie s? le-aduni.
Dilatând leg?turile noastre concise
?i-am citit pe buze róndele vorbe nescrise.
Aprinde-mi ?igara ce ?ade în degete spin
– s? nu rat?m visul cândva solemn început.
De jur împrejur formele se schimb?, nu ?in,
m?car s? ordon?m pe cele ce ne-au pl?cut.
Pe covorul p?trat, cu desen serafic,
e-mpr??tiat conturul nostru biografic. (p. 16)
Dorul dup? simetrie ?i geometrie se p?streaz? ?i în poemul cu titlu evocator al acestora: “Covor p?trat”. Întâlnim, nu acele de trei ori cinci versuri din “Chip f?r? umbr?”, ci dou? sextine, adic? num?rul perfect al celor dou?sprezece versuri t?iat în dou? p?r?i egale, ocupate de b?rbatul ?i femeia întin?i pe covor. Maturitatea acestor doi “protagoni?ti” ai idilei nu exclude farmecul gesturilor, de aprindere a focului iubirii. Substituirea cuvântului tem? (muzical?) cu “vraj?”, având “multe varia?iuni” aminte?te de venirea anilor friguro?i din deceniul al nou?lea, înainte de Revolu?ia din 1989, îns? perechea nu se teme nici de încheierea “ultimului capitol” al suferin?elor vie?ii. Epitetul “concise” este ata?at cu tandre?e denominativului “leg?turi”, creând impresia unei sincerit??i ?i armonii infrangibile de cuplu.
Reversibilitatea “visului cândva solemn început” se traduce prin antepunerea în propozi?ie a imperativului sub form? de conjunctiv “s? nu rat?m”. Cu mult calm, b?rbatul roste?te o declara?ie de iubire, succint? ?i esen?ializat?: “De jur împrejur formele se schimb?, nu ?in,/ m?car s? ordon?m pe cele ce ne-au pl?cut.” Cu cât înainteaz? în vârst?, cei doi îndr?gosti?i se simt mai uni?i, pentru c? geometria dragostei trebuie reinventariat?, derulând vremea înapoi, spre ipostazele na?terii ?i men?inerii fericirii. Iat? de unde provine ?i mig?lirea fantast? a unui “desen serafic”: din ultimul vers, care dovede?te c? la biografia iubirii trebuie lucrat încontinuu.
O umbr? familiar?
Poate plecând m-a?i socotit o umbr?,
dar mai sunt lâng? voi pe aproape
ca ?i cei ce-au plecat decusear?.
Am fost chemat de voi la aceste agape
?i-am r?mas o umbr? familiar?.
Câteodat? par singur ?i trist
dar m? ve?i recunoa?te dup? speran?e
?i dup? am?r?ciunea mea comic?.
M-am ascuns de ne?tiutele trasee de gloan?e
dup? fusul zvelt de coloan? ionic?.
?i-am r?mas o umbr? familiar?,
m? p?stra?i, nu-s trucat ?i nici crud.
Dar când umbra mea peste alta o s? cad?,
atunci într-o scoic? m? includ
?i nu ve?i avea niciun fel de t?gad?. (p. 19)
Acest poem, “O umbr? familiar?”, s-ar fi putut intitula ?i dup? ultima sintagm?, ceea ce-l mai reprezint? ca om pe autor: “niciun fel de t?gad?”. Însu?i eul artistului este evocat ?i se cuprinde în mandala (semnifica?ia) titlului “O umbr? familiar?”, deoarece umbra trece, se petrece încet, printre rândurile prietenii s?i, ca ?i printre ale tuturor viitorilor cititori (dac? e s? ne lu?m dup? insisten?a interac?iunii cu publicul : “lâng? voi pe aproape”, “am fost chemat de voi”, “m? p?stra?i”). Agapa are în meniu ?i midii ?i stridii alegorice : “atunci într-o scoic? m? includ/ ?i nu ve?i avea niciun fel de t?gad?.” Nu-i vorba de estetica barocului (barrocco – scoica, perla ca alegorie a decaden?ei – dup? Edgar Papu). Poetul vrea s? fie pu?in ascultat, ca atunci când ne apropiem urechea de valva unei scoici uria?e, din ocean. Compararea petrecerii subiectului liric la agapa prieteniei se face, la modul dureros, cu cei pleca?i dintre convivi: “ca ?i cei ce-au plecat decusear?”. F?r? acest amendament adus ipoteticii înveseliri sau la ceea ce pare “am?r?ciunea mea comic?”, poemul s-ar fi putut interpreta drept o roman?? de pahar – dar nici urm? de a?a ceva în poetica lui Mircea Popovici, care î?i propune întotdeauna realizarea unui “dialog interior” de tipul celui al lui Mihail Bahtin sau al gâlcevei dintre mintea ?i trupul lui Dimitrie Cantemir.
Eternitate
În jurul meu lucrurile mimeaz? eternitatea,
mai durabile sunt decât via?a noastr? debil?;
când ne desp?r?im de ele, alunecând u?or,
sunt inventariate, rezist? prin forma lor abil?.
Noi devenim cochilii uitate de posteritate ?i geologie,
buni pentru transcrierea istoriei cu figuri ?i modele,
nici zodiile nu ne mai pot descurca, ne topim,
dar lucrurile ne reprezint? dup? moarte, fidele.
Nu rezist?m mai mult, de?i le-am dat forma,
chiar f?r? echilibru, cum sunt bibelourile sparte,
rezist?-n picioare, pot fi lustruite de praf,
dar nu mor niciodat?, c?l?toresc mai departe.
De-ncremene?te timpul, se face c? mi-e somn,
dorm între obiecte, ce nu ?in s? respire.
Zadarnic vrem ca timpul s? nu ne dea învin?i,
merg trupurile noastre, în lut s? se r?sfire. (p. 20)
Poemul “Eternitate” aduce în prim plan ambiguizarea fenomenologic? a perceperii irealit??ii lucrurilor. Poetica dezintegr?rii “obiectelor” de c?tre cuvinte începe la Mircea Popovici prin asaltarea fiin?ei umane de c?tre “obiectele” familiale. Se ghice?te, dac? ne raport?m la celelalte poeme, c? f?r? iubit?, poetul nu-?i mai g?se?te lini?tea: “dorm între obiecte, ce nu ?in s? respire”, “merg trupurile noastre, în lut s? se r?sfire”. Rar s-a scris în literatura noastr? o mai sfâ?ietoare incanta?ie pentru reg?sirea în moarte a iubirii, dup? versul bacovian “Dormea întors amorul meu de plumb”. “Eternitate” înseamn? reg?sirea iubirii, plecate de pe p?mânt mult prea devreme. În acest sens, catrenul al doilea pare mai mult o rostire apoftegmatic?. Mimetismul pe care-l cap?t? “obiectele” în mediul acvatic al “eterniz?rii” iubirii ne aduce aminte de un capitol despre animalele mimetice din cartea lui Roger Caillois, Mitul ?i omul. Frangibil ?i casant este trupul omenesc – de aceea este comparat în al treilea catren cu bibelourile sau statuetele antice g?site de arheologi. Tot de aici deducem c? nu numai sufletele, ci ?i substan?a bun? corporal? “c?l?toresc mai departe”.
Dorin?a
Mi-e dor s? dorm în cântec de muzici acri?oare
cu volatile triluri ce ies din piculine.
Vezi palmele coclite cum fumeg? a toamn??
Când vreau s? m? asigur, trec roata peste mine.
Pe dou? fluvii ?terse cu guma din atlas
trec podul tras degeaba, uitat în delta seac?,
în buzunar ?in pumnii protestelor de lupt?;
cu referin?e proaste, p?mântul nu m?-neac?.
S? facem armisti?iu, se-anun?? vreme rece;
aprind ?ig?ri de trup?, tutun de archebuze
c?-n multele privin?e, depind de ?ov?ieli
?i-n zodiac sunt stele ce vor s? m? acuze.
Mi-e somn de vorbe spuse, de vorbele mai vechi;
nu-mi cere o plecare prin obosit exod.
Dac? va ninge firul cel alb de mosorel,
m? voi opri când acul va trece peste nod. (p. 27)
Se parafrazeaz? din titlu ?i din primele trei cuvinte “Mi-e dor” lungul poem al lui Gellu Naum, refrenul primei c?r?i despre Apolodor: “Mi-e dor, mi-e dor de Labrador”. Acentele criogeniei cuvintelor r?zbat aici, în “Dorin?a”, prin strig?tele curajoase de împotrivire la criza programat? de c?tre ultimul dictator comunist al Europei: “S? facem armisti?iu, se-anun?? vreme rece;”, “palmele coclite ce fumeg? a toamn?”, “trec roata peste mine” (un Nastratin Hogea din caicul spre Isarlâc, mascat în Horea sau Clo?ca), “trec podul tras degeaba” (o parafrazare la Lacustr?, cu referire la întoarcerea-n primitivismul “piculinelor”, “muzicilor acri?oare” patriotarde). Mircea Popovici se inspir? în special din poetica lui Mihail Crama, dar îi reu?esc într-alt fel “volatilele triluri” subversive: “uitat în delta seac?” amintind de campania sec?rilor b?l?ilor Dun?rii ?i red?rii lor agriculturii; “roata” de mecanizarea vie?ii sub comunism – dup? modelul planific?rilor cincinale ale lui I.V. Stalin ?i ale lui Ceau?escu. Cea mai îndr?znea?? expresie a revoltei intelectuale apare în dou? versuri: “în buzunar ?in pumnii protestelor de lupt?;/ cu referin?e proaste, p?mântul nu m?-neac?”.
Toamn? fumigen?
Îmi este amintirea istorie de pulberi
atât de condensat? ?i nici nu se îndur?
s? ias? din cutia blindat?, de conserv?
decât zvârlind cuprinsul în marea aventur?.
A?a, închis?-ermetic, aduce a grenad?
ce scap? din strânsoare, o fumigen? cea??.
A?tept s? vin? toamna, vestal?-n s?rb?toare
Când struguri candelabre vor picura dulcea??. (p. 29)
Poemul-cutie de conserv?! Poem-cutie a Pandorei... Compararea “amintirii” cu o “istorie de pulberi” ne aminte?te de filmul “Prin cenu?a imperiului”, f?când un ŕ propos c? regimurile comuniste se apropiau de final dup? lansarea reformelor Perestroik?i de c?tre Mihail Gorbaciov. Zvârlirea “în marea aventur?” a vitalului con?inut din conserva cea de toate zilele – din unicele borcane sau am?râte conserve de alimente r?mase pe galantare între anii 1983 ?i 1989 – poate fi perceput? ca o p?lmuire ?i acuzare a proteja?ilor fostului regim dictatorial de la noi. Se face aluzie ?i la ma?ina “bindat?”, la tancurile sovietice care n-au mai intrat nicicând în România dup? prim?vara de la Praga din 1968, pentru c? Nicolae Ceau?escu a ?tiut atunci s? tergiverseze prin obstacole administrativ-legislative a?a-numitul plan de interven?ii (de fapt posibilele represalii armate), stipulat prin unele prevederi ale Tratatului de la Var?ovia, la care de fapt diploma?ii ??rilor din blocul comunist observaser? multe lacune.
Poemul “Toamn? fumigen?” face referire ?i la revolu?ia din Ungaria, din anul 1958. Versurile “A?a, închis?-ermetic, aduce a grenad?/ ce scap? din strânsoare, o fumigen? cea??.” descriu foarte pe scurt o întreag? dram?, a adev?ratei diziden?e, pe care intelectualii români puteau s-o manifeste în ?ar?, împotrivindu-se tendin?ei na?ionalismului de tip comunist, ajuns la cote inimaginabile prin cultul personalit??ii conduc?torilor.
Mul?i dintre membrii grupului literar “Albatros”, poe?i precum Al. Lungu, Ben Corlaciu ?i Ion Caraion au luat calea exilului, devenind mai mult sau mai pu?in cunoscu?i acolo decât în propria ?ar?, pe care n-au uitat-o niciodat?; ?ar? pe care Mircea Popovici o compar? în 1987 cu un spa?iu concentra?ional, folosind un limbaj metaforic, aproape explicit în nuan?ele sale protestatare: “A?a, închis?-ermetic, aduce a grenad?/ ce scap? din strânsoare, o fumigen? cea??./ A?tept s? vin? toamna, vestal?-n s?rb?toare”.
Laviu
Mi-s mâinile t?iate, din r?ni rev?rs boiele
în ro? de s?rb?toare ?i oglindite griuri,
albastru de la rufe ?i verde de sifon
dublând profiluri ?terse, sp?late în laviuri.
Cad de pe mine cârpe ?i pânze suflecate
ce vor s?-?i schimbe forma, s? creasc? în valoare.
La ora când se-ngân? p?gânele sonete
pe jos r?mân ne?terse secretele murdare.
Le-a?ez pe ierarhie, pe teme, cronologic,
?i peste ele suflu cum sufli în batist?
?i se refac portrete, biografii aparte
ce se-nfirip?-n locuri ce ?tiu c? nu exist?. (p. 34)
Descaumarea pieii moarte, prin sp?latul mâinilor în lavoare (sau “laviuri”) devine o tehnic? poetic? în sine, autotelic?. E vorba de fapt despre un ritual, de ini?ierea metodic? în cur??irea periodic? a propriei con?tiin?e: “Le-a?ez pe ierarhie, pe teme, cronologic”. Ca om responsabil, poetul se simte un ?ap isp??itor, purtat prin capi?tea sfânt?, împodobit cu ofrande (“Cad de pe mine cârpe ?i pânze suflecate/ ce vor s?-?i schimbe forma, s? creasc? în valoare.”), apoi azvârlit în pustie, cu toate “secretele murdare” ale incon?tientului colectiv jungian. Osanalele de Partid, omagiile c?tre cuplul Ceau?e?tilor sunt redat prin simbolul poetic al auzirii “p?gânelor sonete” într-o “Cântare a României” însângerate, fl?mânzite, înghe?ate. Discursul poetic este dezarmant, tocmai prin discre?ia, marea precua?ie de-a se constitui precum mantrele, sau rug?ciunile Psalmilor, Talmudului ?i Coranului, într-un cvasianonimat cu for?? regeneratoare.
Primul vers aminte?te de silirea lui Seneca de c?tre Nero s?-?i pun? cap?t zilelor. Al doilea pare o sarcastic? referire la saturnalii ?i petreceri cinegetice pe care le f?ceau mai marii ??rii, ?tabii Partidului. Cromatica acestei strofe întâi este strident? – ro?u, gri, albastru, verde – “boielile” de Pa?ti amintind de trecere, de “Pesah”, de robia faraonic? instalat? parc? pe vecie. “Verdele” sticlelor “de sifon” cu acele dungi încruci?ate pe ele, este simbolul poetic al damn?rii cet??eanului de rând, într-o atmosfer? de panopticum, de urm?rire ?i suspectare a oric?rei libert??i asumate.
Scrisoare f?r? r?spuns
Ce ard dincolo de chibrituri
decât degetele a?ezate vreascuri în cruce
?i de ce mi-aud pa?ii în mar?ul “Sambre et Meuse” ?
Am s-adun ?i arunc ce-am strigat
în desfrâu decibelii din strof? odat? cumin?i.
N-am f?cut decât ronduri de noapte
când eram o petard? s?rit? din min?i.
M? cuno?ti dintr-un grafic, sunt un procent
a?ezat lâng? sim?ul valorii pierdute
?i sunt risipit între grilaje
când str?jeri m? gonesc din cet??i ?i redute.
N-am convins pe nimeni cu ligamente
de versuri cuplate-n nesfâr?ite protozoare.
M-au adus înapoi mari serb?ri de asfin?it
?i stau degeaba ast?zi, deci e s?rb?toare. (p. 35)
Mircea Popovici nu a fost semnatar al vreunei scrisori deschise, de protest c?tre Ceau?e?cu, precum Liviu Ioan Stoiciu (v. Jurnalul stoic al acestuia, din 2002, în care deconspir? faptul c? a fost filat de c?tre Virgil M?gureanu – cel care a afirmat cu perfidie c? el însu?i a fost arestat la domiciliu în 1989). Dar poemele protestare ale sale sunt veritabile “scrisori deschise” sau rechizitorii. De aceea î?i intituleaz? acest poem protestatar “Scrisoare f?r? r?spuns”, simulând doar tonul elegiac, precum Radu Stanca, Mihail Crama, Ion Caraion sau Al. Lungu. De altfel îl ?i parafrazeaz? pe Radu Stanca în versurile celui de-al doilea catren: “Am s-adun ?i arunc ce-am strigat/ în desfrâu decibelii din strof? odat? cumin?i./ N-am f?cut decât ronduri de noapte/ când eram o petard? s?rit? din min?i.” Mânia lui M. Popovici caut? îns? c?ile de sublimare artistic? în atmosfera carnavalesc? a serb?rii lui Mo? Geril? (cadru prin excelen?? criogenic, pentru c? românii nu mai aveau ce s? pun? pe mas?, decât “toto?ei” ?i tacâmuri).
Chiar din primele versuri, de-un sarcasm incendiar – “Ce ard dincolo de chibrituri/ decât degetele a?ezate vreascuri în cruce” se observ? terapia de ?oc a înfomet?rii popula?iei, du?ul rece al mâinilor ce controlau caloriferele, a?adar toat? recuzita unei crioterapii cu polisemantismul cuvintelor artistice.
Retragerea cu tor?e
Mai te retragi cu tor?e spre balticele m?ri
sau poate alt capitol s-a ?ters cu ap? tare?
Pe sc?ri de lemn coboar?, p?tate de vopsea
c?ru?e cu viori în pagini literare.
Adie un parfum de amânare ?tears?
cu perle de amurg ce cad pe manuscris
?i-un orizont exact închide-n unghi lumina
unei statui pe plaj? ce doarme f?r? vis.
În fl?c?ri reci ?i mute de liliac în zbor
nu m? zore?te nimeni ca s? devin mai crud.
O lume c?l?toare e-n vodevil de bâlci
?i-n semiton de spa?iu încerc s? te aud.
Mai umblu mult dispers prin timp de cositor
la zei topi?i pe zid de irosite for?e
sau în comun, la mese, cheflii ce nu-i cunosc
îmi vor eterniza retragerea cu tor?e? (p. 36)
Discursul poemului “Retragerea f?r? tor?e” contrazice, paradoxal, cli?eul interna?ional din titlu, fiinc? limbajul artistic devine mult mai dur ?i explicit: “nu m? zore?te nimeni ca s? devin mai crud”. Se face ŕ propos, înc? din primul catren, la limbajul de lemn al Partidului ?i al Elenei Ceau?escu, parafrazându-se poezia “În dulcele stil clasic” de Nichita St?nescu : “Pe sc?ri de lemn coboar? […]”. Scepticismul se îmbin?, la modul paradoxal, cu pamfletul, caricarea peisajului : “parfum de amânare ?tears?”, “perle de amurg ce cad”, “lumina/ unei statui pe plaj? ce doarme f?r? vis”, “fl?c?ri reci ?i mute de liliac în zbor”, “o lume c?l?toare e-n vodevil de bâlci”, “timp de cositor”, “zei topi?i pe zid de irosite for?e”. Ambiguizarea metaforelor conduce la impresia c? întreg spa?iul intr? în antropomorfoz?, ca la Parusia Domnului, când vor fi înnoite p?mântul ?i cerul, lipsind îns? de la nunta Mielului Hristos to?i acei “cheflii ce nu-i cunosc/ îmi vor eterniza retragerea cu tor?e?” – care, sub dictatur?, “stau în comun, la mese”.
Mircea Popovici dovede?te a fi la curent (prin metafora “semiton de spa?iu”) cu teoriile textualismului francez, dup? exemplul dat la “Albatros” de I. Caraion, care a fost din 1967 pân? la moarte în 1986, unul dintre pu?inii no?tri letri?ti, concreti?ti – ce au aplicat poezia vizual?, concret?, fonic?.
Trimite si tu o poezie de dragoste! Trebuie sa iti creezi un cont pe site-ul oficial de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii de dragoste" vor aparea pe acest site.