Metamorfozele erosului la Ion Caraion
Colectia: Poezii de Dragoste
Metamorfozele erosului ("Frunzele în Galaad"
?i "Scrisori c?tre Nicholas Catanoy")
Iubirea nu reprezenta pentru tân?rul Ion Caraion o tem? literar?, fiind repudiat? la modul programatic în "Cântecele sale negre", el luând exemplu de la Geo Dumitrescu ?i din "Libertatea de-a trage cu pu?ca", unde se manifest? clar o parodiere a discursului erotic modernist, a poeziei intimiste. În etapa de maturitate, mai ales dup? ce a devenit tat? – so?ia sa n?scând la patruzeci de ani – Ion Caraion ?i-a înc?lcat principiul din tinere?e, care prevedea s? depoetizeze la maximum cli?eele eroticii, exact ca ?i avangardi?tii. Dac? din toat? crea?ia artistic? a lui Geo Dumitrescu nu putem alege decât pu?ine poeme de dragoste, în schimb putem alc?tui o antologie erotic? din cea a lui Ion Caraion, care ar avea ca nucleu volumul Frunzele în Galaad . În centrul acestei c?r?i st? cuplul so?ilor Caraion, domicilia?i în Colentina: “Privea cu str?veziu-i obraz/ fântâna, îndep?rtat –/ frunzele-n Galaad/ cum cad… cum cad…/ glaciale, cum cad… […] Ea pleca atunci când începea vântul. Sunt/ savori de glezne ?i-absen?e/ spre care o-ncurc?tur? dulce m? va chema târziu. […] Nu voi ascunde niciodat? lucruri care ?in de dragostea noastr?” (“Pereche”); “În partea de nord a târgului/ printre bar?ci/ e-o permanent? umezeal?. […] De când am venit în strada asta, plou?/ parc? n-ar ploua decât pentru mine […] începi s? fii abstract? ca un meridian;/ la gar? au sosit azi patru tancuri de petrol,/ în aer miroase puternic a dragoste […] s? p?r?sim od?ile, pentru a deveni oameni. […] M?-mbrac în lini?te,/ diminea?a mi se pare simpl?,/ bun?,/ frumoas?,/ în patul meu cu rufe curate/ ad?postesc iarb? proasp?t? în palme./ Uite aici mulajul trupului t?u” (“Lucrurile de diminea??”) . Biografismul d? o mare autenticitate poemelor.
Dragostea p?rinteasc? ?i prietenia, “philia” în terminologia din tratatul despre eros al lui Dumitru Belu, sunt constantele majore ale c?r?ii "Marta – fata cu pove?ti în palm?" precum ?i din "Scrisorile c?tre Nicholas Catanoy". Cartea pentru copil ?i nevast? "Marta – fata cu pove?ti în palm?" (1974) reconstituie fidel universul casnic al autorului, acel apartament strâmt ?i în?esat de c?r?i din Colentina, pe care nu-l putea uita Marta Ioana Caraion nici dup? ce se mutaser? în spatele Teatrului Na?ional, nici în Elve?ia, insistând pe lâng? p?rin?i, înc? de la paisprezece ani, s? se repatrieze cât mai curând. Valentina, so?ia lui Ion Caraion se l?uda c?-i d?ruise poetului ?ansa s? fie tat? la patruzeci ?i patru de ani. Modul cordial de adresare c?tre Nicolae C?t?noiu (Nicholas Catanoy) ?i Marie-Claude, so?ia acestuia se aseam?n? unui dialog continuu, neintermediat prin po?t?: “Sigur c? Marie-Claude are dreptate ?i c? fauna aceasta în care domin? pocitaniile, grosul acestei lumi de mon?tri, de nesim?i?i ?i de fiare la pând?, nu merit? s? suferi pentru ea ori s?-i aduci servicii. Îns? gre?im din generozitate.
E?ti, ca ?i mine, îns? nu suntem prea mul?i, de unde ridicolul nostru ?i pagubele ce le îndur?m continuu, e?ti un copil. Buc??i de candoare pe care ceilal?i le spurc?, le iau în derâdere, fac totul spre a le r?ni ?i împu?ina. [...]
S?rut-o pe Marie-Claude.
Îmbr??i??ri,
Ion” .
Versuri ?i strofe întregi ale eroticii lui Ion Caraion recupereaz?, ca pe un m?rg?ritar veritabil c?zut între porci, acest sentiment al iubirii, în ciuda însingur?rii omului contemporan. Finalul poemului “Tot mai singur?” transpune dragostea conjugal? într-un fantastic de tip magic, din Hanu Ancu?ei (povestirea “Balaurul”) sau Creanga de aur (transubstan?ierea iubirii lui Kesarion Breb în datorie ?i ini?iere haric?): “Tot mai gale?? poteca/ dinspre care, falnic, pa?ii/ ?i-auzeam.../ ?i-un flaut sec a r?gu?it în noi cu-arca?ii.// Scade nu ?tiu ce fel zelul,/ umbl? nu ?tiu ce balaur./ Poate-mi moare-aici inelul/ ultimelor crengi de aur.”
Poemul “Înv?luitorul ecou”, despre râsetul dublat de-un cântec ale unei femei prin parc ?i revela?ia finalit??ii jocului inocent (“copiii alergau prin cer”), este scris într-o zi însorit? de toamn?. Din acest motiv anotimpul nu mai este sim?it ca unul al degrad?rii ?i deregl?rilor psihice, ca la Bacovia, ci este comparat în final cu un labirint de pl?ceri gustative, ciorchinele sau via în plin? rodire: “O femeie a trecut prin parc ?i cânta.// Toamna aceea a fost ca un strugure.” – poemul fiind reluat ?i la începutul volumului bilingv "Gre?eala de a fi – The Error of Being" din 1984.
Printr-un stil epistolar, poetul se adreseaz? într-un alt poem, “M?tase m?runt?” c?tre o “fat? cu basmele-n p?r”, reconstituind clipe ale unei idile din tinere?e: “Totul e cum a mai fost:/ lucruri c?rora nu le pot da nume./ Fat? cu basmele-n p?r,/ s? nu ne mai aducem aminte.// [...] Cândva mi-ar?tai o veveri?? cât un cartof/ ?i ne destr?mam în voia n?lucii./ Oamenii ?tiu ce mie nu-mi spun./ Ce-o mai fi f?când apa în care-?i scuturai brumele?// Prin ierburi ?i moine,/ cenu?ile ?i-amestec? sfin?ii./ Seara venea ca un câine din mun?i,/ s? ne ling? mâinile calde./ Tot îmi mai e?ti drag? ?i tot/ mai aud ?arpele lunii prin ziduri./ O! De-am fi r?mas numai în închipuire/ ca luptele din panoplii...” . Jocul de-a iubirea continu? îns? la timpul prezent în alte versuri erotice, din “Ora pulpelor de lemn”. Acest titlu, oximoronic, denot? o instabilitate a st?rii frenetice. Tenta?ia de a pasti?a ritualul erotic dintre pajul C?t?lin ?i fiica de împ?rat din "Luceaf?rul" sau ora de iubire din “Floare albastr?” apare în primele dou? catrene având m?sura tot de opt silabe, cu deosebirea c? începând de la a treia strof? se trece spre satirizarea unui madrigal sau bal, în salon imperial, din epoca iluminist?: “De restri?ti ?i catifele/ într-un vag mister sc?ldat?,/ de la pragul u?ii mele/ te înal? ca ?i-alt?dat?.// Ca ?i alt?dat?, p?rul/ vis?tor zburlit pe tâmple/ cumin?e?te adev?rul/ care n-o s? mai se-ntâmple.// De pe fa?a ca o coc?/ de noroi cu saramur?,/ terciul pulberii de roc?/ mi se-amestec? în gur?.// Iedera sub?ire-a bluzii,/ ?oldul brun de chihlimbare –/ dintr-o dat?, ca harbuzii,/ dând în pârg ?i s?rb?toare! [...] ... Timp adolescent ?i dulce,/ cât n-a? da – m?car o gur?,/ coiful altui sân s?-?i culce/ azi, pe umerii-mi de zgur?!” . În articolul “Poezia lui Ion Caraion” din 1974, Artur Silvestri contrapune teluricului ?i instinctualului frust, de provenien?? buadelairian? ?i arghezian?, “hainele de ceremonie” ale erosului, într-o poetic? ce parcurge drumul de la cuvintele abjecte (?i violen?a imaginilor artistice) pân? la ondula?iile “diafanului” ?i a “litaniei surde”: “Erotica este felin?, în?el?toare, încle?t?toare ori dimpotriv? diafan?: scoborând din cea mai pur? linie baudelairian?. Suavitatea mi?c?rii senza?ionale, însu?irea de a fi simultan focos ?i liric – toate acestea sunt ?i în "Florile r?ului". ?oldurile sunt « întinse ca o caps? », pulpele – înfl?c?rate, aprinse, sângele pare de porfir. O rev?rsare de materii grele, brute încinse ?i înfierbântate ne întâmpin? la tot pasul. Îns? r?zmeri?a sim?urilor nu-i totdeauna brutal?, animalic? fiindc? instinctul se poate îmbr?ca în haine de ceremonie, se face agentul unui rit fastuos: « Atâta frunz?rie de aur ?i meduze/ Întârziat?-n carnea bacantelor la hanuri.../ Ne-au r?gu?it be?iile pe buze/ ?i sângele în c?ni de por?elanuri » (“Nacel?”). Iubirea în poezia lui Ion Caraion (unul din marii erotici ai poeziei actuale, lâng? Nichita St?nescu) st? între « tornad? » ?i « sonatin? ». O evolu?ie a sentimentului se poate totu?i detecta aci, în sensul c? poetul e la început interesat de brutalit??i, are înclina?ie c?tre via?a periferiei (în stilul avangardei). Pe urm?, violen?a erotic? scade, pref?cându-se într-o litanie surd? în care « cad frunzele în Galaad »” .
Ca în Bacovia începe urm?torul poem, “Obsesie”, dar de la strofa a treia discursul se epicizeaz?, ca într-o povestire de Gib Mih?escu, din volumul "La Grandiflora" (colec?ia B.P.T. a editurii “Minerva”) sau ca în epistolele scrise de George Demetru Ladima în "Patul lui Procust": “Delira femeia din oglind?/ ?i-a zvârlit un om cu frunze-n lun?./ Vorbele acestea unde pleac?/ e atâta mâl ?i m?tr?gun?.// Sub acelea?i ceruri f?r? glorii/ hoin?rim de-o via??.../ Disperare./ Stai cu mine, doamn?, suntem singuri/ ?i se-aude-ora?u-n dep?rtare.// A cui mân?, mâna din fereastr??/ strig? cine anii, care trânt??/ Ce-am iubit iube?te-acum un altul,/ eu r?mân nebunul care cânt?.// Jocuri stranii, umbrele-n?el?rii/ ?op?ie – nebunele – pe case./ Te-am iubit cu dragostea mea-ntreag?/ ?i cu nop?ile frumoase” . Metamorfozarea dragostei în moarte lent?, în supliciu (“Nu murea un om, altfel se moare;/ dar mi-a fost urât în noaptea-accea.”; “P?r?sit de to?i pe totdeauna,/ te-am strigat din ce?uri ?i din ?oapte./ Stai cu mine, doamn?, suntem singuri/ ?i-nfloresc p?durile în noapte.”) devine punct culminant în catrenele al ?aselea ?i al ?aptelea, fiindc? actantul poetic, prin vocea de împrumut pe care i-o d? eul liric, m?rturisise în strofa anterioar?, central?: “S-or fi-ntors luminile-n ora?e/ ori i-era de tine dor luminii,/ c? s-au scuturat înalt pe stre?ini/ (ca-ntr-un vis cu brume) m?d?linii” . Ne întreb?m, dup? citirea cutremur?toarei scrisori (“Vorbele acestea unde pleac?/ e atât eter ?i-atâta soare.../ Las? grâul liber s? te-mbete/ ?i bâtlanii inima s?-?i care!”) dac? dincolo de fictiv nu putem repera indiciile claustr?rii politice ?i ale a?tept?rii eliber?rii lui Ion Caraion, chiar din final: “Hele?taie negre m? încarc?/ de trecut. Sub ceruri f?r? glorii,/ numai tu, durere, umbr?-a florii,/ ne r?mâi statornic? ?i pur?.” . Valentina Sestopali înc? nu divor?ase de primul ei so?, Simion Sestopali (cu care era c?s?torit? din 1946), fiind de?inut? politic, condamnat? la ani grei de închisoare, pentru c? îi dactilografiase lui Ion Caraion poeme anticomuniste. Aceast? epistol? liric? echivaleaz? de fapt cu o cerere în c?s?torie, din anul eliber?rii ei (1963), când se desparte legal de so?, inginerul Simion Sestopali (poetul avangardist de la “Alge”, care semna cu pseudonimele Sesto Pals, D. Amprent) , a?teptându-l pe iubitul-logodnic, care-i declar? ?i în poemul “Mult dedesubt” c? ?i-aminte?te perfect de-o ultim? întâlnire din toamna anului 1957: “Rochia i se lipise de trup ?i de ploaie./ M-a?teptai ca o gazel?, cu p?rul/ rostogolit pe frunte, lins.// Puful de piersic?, vântule mov, dintr-o dat?/ al clipei se f?cuse difuz. ?i-ai întins/ solitudinea toat?/ peste ?inutul învins” . Ion Caraion se mândrea, prin aceast? erotic? sui-generis, de deten?ie, de performarea ei concomitent? pe dou? registre pân? atunci total opuse: al discursului îndr?gostit (ŕ la Roland Barthes) ?i al celui protestatar, al urii ?i r?zbun?rii de moarte. Registrul îndr?gostirii de text ?i de femeia care-i va deveni so?ie se confund? cu registrul protestatar, cu în?bu?irea urletului de fiar?, cu efortul c?p?t?rii ataraxiei stoice de care d?duse dovad?, murind, Mircea Vulc?nescu. Ratarea sinuciderii se datoreaz? în special iubirii pentru femeia întemni?at? mai mult din vina sa, de?i calvarul tr?it pe urm?, care l-a f?cut s? ia calea exilului îl va face s?-?i blesteme zilele în "Jurnal II", dialogând fictiv cu Paul Celan, sau cu tanaticul mesaj al poeziei acestuia: “Paul Celan: – Tu n-ai ratat...”, ad?ugând apoi, ca un alt Emil Cioran, în dou? mici solilocvii: “Nici de-ar fi s? descifr?m toate misterele existen?ei, m? tem c? nu vom deveni mai oameni, ci mai brute ?i mai primitivi. În orice caz mai singuri. S? nu mai ai de mers, f?r? s? fi ajuns unde visase?i, fiindc? unde visase?i nu exist? altcum decât în vis, iar visul s-a terminat. E îngrozitor.”; “Noi avem nostalgia civiliza?iei. Ei au nostalgia barbariei. Ţ?rmul unde n-ai ajuns. Matca de unde ai plecat. Din simbioza ?i combina?ia acestor dou? tendin?e va ie?i un balamuc planetar.” . Ion Caraion se înd?r?tnicea s? cread? pân? în anii 1971-1974 în puterea intelectualilor români de a contracara presiunile ideologice ale Partidului ?i ale viitorului dintâi “pre?edinte” al României. Îns? din 1975, asistând la rinocerizarea patriotard? ?i dispari?ia treptat? a oric?rui ideal democratic, a realizat cât gre?ise consumându-?i inutil speran?ele sale.
În "Scrisori c?tre Nicholas Catanoy" se observ? în mod evident trecerea brusc? de la un optimism nativ (între 1970-1973, când începea coresponden?a sa cu acest prieten poet aflat în Canada, apoi în Germania) la un scepticism agravat de crize hepatice. De?i mult? vreme nici nu îl întâlne?te fa?? c?tre fa?? pe acest poet postavangardist, îl sim?ise în scrisori ca pe un suflet foarte apropiat, geam?n în destin: “Aud c? încerci prin jertfe ?i efort personal ni?te frumuse?i de gânduri vrednice s? fie admirate.
Cum a?a ceva aproape c? nu se mai întâlne?te azi ?i cum societatea mai mult izoleaz? decât înconjur? de recuno?tin?? pe încumet?torii de soiul acesta, numai gândul c? (sem?nându-ne) probabil nu ne vom sim?i unul fa?? de cel?lalt infirmi, numai gândul ?sta m? hot?r??te s? m? adresez atât de direct dumitale, aproape ca unui prieten de demult.
În afar? de faptul c? vreau s?-?i trimit unele din c?r?ile mele, pe care se întâmpl? s? le am, î?i scriu spre a te ruga s?-mi spui singur ce ai f?cut ?i ce mai încerci înc? s? realizezi pentru literatura noastr?. A? vrea s?-?i fiu de ajutor atâta cât se poate, cu entuziasmul meu ?i cu altele. M? intereseaz? realizarea unei antologii de poezie canadian? în române?te [...]” .
Un proiect de realizare a unei antologii de poezie româneasc? în Canada, abia schi?at în linii mari în aceast? scrisoare , expediat? pe data de 12 aprilie 1970, este folosit ?i dus la bun sfâr?it de însu?i destinatarul scrisorii, Nicholas Catanoy, prin publicarea de c?tre el în 1977 a c?r?ii "Modern Romanian Poetry" (Mosaic Press/ Valley Editions, Oakville, Ottawa, Canada, cu un cuvânt înainte de Irving Layton ?i prefa?a autorului). Mul?i dintre traduc?tori erau din România, pe lâng? cei din Canada ?i Statele Unite, ceea ce dovede?te operativitatea ajutorului dat de c?tre Ion Caraion la strângerea ?i trimiterea prin po?t? a materialului. Din aceea?i scrisoare a lui Ion Caraion reiese c? poetul, eseistul ?i prozatorul Irving Layton (alias Israel Lazarovitch, n?scut la 12 martie 1912 în Târgu Neam?), o mare personalitate literar? a Canadei, îl îndemnase mai întâi pe el s? alc?tuiasc? acea antologie de poezie contemporan?. Nicholas Catanoy, v?zând c? Ion Caraion nu putea s? duc? la bun sfâr?it acel proiect, din cauza în?spririi presiunilor ?i a “pierderii” unei bune p?r?i din coresponden?a lor, a decis s? publice singur antologia cu cincizeci ?i doi de poe?i români, de la Tudor Arghezi pân? la neomoderni?ti, având notele bio-bibliografice oferite în mare parte chiar de Ion Caraion.
Nicholas Catanoy va fi anun?at în scrisoarea de pe 12 februarie 1978 de faptul c? munca lui Caraion de traducere din englez? pentru antologia Poe?i canadieni contemporani fusese deja finalizat?, dup? peripe?ii precum pierderea notelor bio-bibliografice în tren ?i refacerea lor în Germania – unde se mutase cu so?ia prietenul s?u: “Scumpul meu,
Canadienii « mei » au ap?rut, cum necum, odat? cu sosirea rândurilor tale de la sfâr?itul lui ianuarie.[...]
Întorcându-m?, hai s? trecem iar la vechiul nostru stil epistolar, obi?nuit (mai din trebuin??, mai în glum?) cu punctajul:
1. A? vrea, î?i spusesem, s? casc ?i eu ni?el ochii prin Canada, odat? ?i odat? [...].
2. Pot suporta personal costul apari?iei în traducere româneasc? a unui canadian care se leag? la rându-i s? m? publice în versiune englez? ori francez?. Dar a? vrea c? trebu?oara aceasta, în eventualitatea c? izbute?ti a mi-o perfecta, s? mearg? « schnell und schmur ». Pe urm? îmi trece nebunia ?i pe tot entuziasmul meu se g?in??eaz? timpul – o pas?re bolnav?. Exist? deocamdat? o editur?, Litera, care se încumet? s? tip?reasc? pe buzunarul autorilor atari voluma?e, încât ar trebui folosit? ?ansa. G?se?ti c?sc?undul care s? d?n?uie cu mine, dar s? fie într-adev?r parolist? G?se?te-l. [...] A? vrea s? nu las via?a s? mo??ie ca o cretin?. Ori, cum ?i prin sufletul t?u alearg? fulgere ?i furtuni, hai s? ne strig?m din când în când pe fereastr? – chiar ?i de la dep?rtare. Vei reflecta ?i-mi vei r?spunde, când ai s? crezi c? nu cheltui cerneala doar de florile m?rului.
3. Trimite-mi ?i mie recent ap?rutul jurnal al lui Thomas Mann, volumul I, c?ci parc? deocamdat? numai întâiul volum s-a publicat.” .
Exprimarea poetic? a lui Ion Caraion, portretul în oglind? pe care el ?i-l face ar?tând cum e prietenul Nicholas ajung la o expresivitate involuntar dramatizat?, pân? la vestea c? are cancer la ficat în penultima scrisoare expediate din Lausanne. Istoricul ultimelor zece scrisori seam?n? cu a?teptarea agoniei ?i a mor?ii. Pe data de 11 martie 1984 îi consoleaz? pe so?ii Catanoy de vitregiile unui interminabil ?i costisitor proces, neexplicând de ce nu mai scrie, îns? dându-i de b?nuit c? ar fi grav bolnav: “Ce triste ve?ti îmi dai, în continuare despre tine... ?i cum naiba se întâmpl? c? tocmai nou?, al c?ror suflet ar vrea s? fie s?ritor ?i aproape de fiece prieten, îns? n-are p?c?tosul cu ce, tocmai nou? ni-s prietenii la ananghie. [...] îmi imaginez cum te poate usca un proces, cu cheltuielile pe care le implic?. De parc? nu ?i-ar fi ajuns celelalte necazuri, destule ?i ele... Ridic din um?r, oftez, a? dori s? aflu o cale de a v? mângâia la amândoi durerea, dar m? constat la fel de pu?in capabil ca ?i voi.
Mai pu?in supus deocamdat? vitregiilor poate, nici eu totu?i nu m? laud cu vreo cunun? de bucurii.
A?a cum ?tii, "Correspondances" a disp?rut, iar "Don Quichotte" n-o s? mai continue, cred, fiindc? n-are cine s? m? ajute. Sosesc oft?ri de peste tot, refuzuri ?i oft?ri. 2 Plus 2 va continua, dar practic apar?ine celui ce d? bani pe ea. [...] eu nu m? num?r printre colaboratori... F?r? comentarii. [...]
Cu exemplarele din "Don Quichotte" f? ce vrei, d?ruie-le cui crezi. Î?i apar?in. Ceea ce, prin rico?eu de la ?tefan Baciu, îmi spui despre vechiul exil e ?i adev?rat ?i sinistru. Bine c? nu semeni cu ei. În orele tale intime de cugetare gânde?te-te la acest lucru ?i bucur?-te, fiindc? el înseamn? un mare capital moral. Crede-m?, crede-m?, crede-m?.” .
Pe data de 20 martie 1984 i se adreseaz? din nou: “?i pl?te?ti cu via?a ta o virtute, un entuziasm: excesul de suflet.”
În preziua Pa?telui aceluia?i an se întreab? dac? va mai apuca s?-i spun? ?i în anul urm?tor, tot primul, tradi?ionala urare: “Dragul meu, Mâine-poimâine e Pa?tele, a?a încât v? zic ?i-?i zic « Hristos a înviat! » Va mai învia vreodat??” ?i apoi îi laud? noul volum publicat în acel an, 1984, "Ni debout, ni assis" (poeme de Nicholas Catanoy ap?rute la Barré-Dayez Editeurs, Paris), de parc? ceea ce scria el nu ar mai fi avut importan??: “am sorbit pe ner?suflate "Ni debout, ni assis". Foarte frumoase poeme, Nicolae! Ce mult regret c? n-am s? mai pot continua nici "Don Quichotte", nici "Correspondances", unde a? fi încercat a scrie… În sfâ?ietoarea lor na?tere, ultimele versuri ale tale (de cele publicate vorbesc) trec, pe lâng? numeroase produc?ii sau confec?ii poetice de azi, cu fruntea sus, într-o singular? voin?? ?i putere de a spune lucruri esen?iale. Te felicit ?i te îmbr??i?ez.” . De?i nu poate publica la revista "2 Plus 2" pentru c? patronul James Gill îl pusese director ?i nu se cuvenea s? apar? cu texte propii, Caraion vrea s? ob?in? ?i colaborarea multora dintre marii scriitori germani : Heinrich Böll, Günter Grass, Hans Magnus Enzensberger, Michael Krüger, Peter Hamm ?i al?ii.
Îl încurajeaz? apoi pe N. Catanoy, în scrisoarea de pe 28 aprilie 1984 s? extind? cele dou? pagini ale unui eseu despre întâlnirea lor, care ar fi putut deveni chiar o carte, sau un prim capitol din cartea "Hommage ŕ Ion Caraion" cum îi va recomanda într-o alt? scrisoare (88, de pe data de 20 august 1984). Acest omagiu aniversar, pentru împlinirea a ?aizeci de ani, avea s? cuprind? poezii, eseuri, povestiri a ?aizeci ?i ?ase de personalit??i. Îi m?rturise?te prietenului c? scrisorile primite la Lausanne i se par un pharmakon sau un reconfortant elixir intelectual: “Ori de câte ori primesc semne din parte-?i m? aflu în cultur? ?i-n confortul ei. Asta simt. Dac? ?i scrisorile mele c?tre tine ?i-ar face m?car într-o mic? m?sur? atâta bine cât îmi fac mie ale tale, ce odihnitor ar fi...” Îi d? de în?eles c? lupta cu îngerul-timp avea s? fie pierdut? de el: “R?spund chiar azi, când le-am primit, rândurilor trimise în 25 aprilie. Mâine mi s-ar p?rea c? e prea târziu. [...] În privin?a eseului Ion Caraion, cum te-a? opri? Dac? ?i-a venit, ?i-a venit ?i gata. Ţi-a? propune totu?i altceva – e drept c? mai dificil, totu?i mai important. Fire?te, în cazul c? ai vrea s?-mi împ?rt??e?ti îmbierea. Sau ispita. Ce cunoa?tere n-a început prin tenta?ie? A?adar: de ce s? nu scrii în limba francez? un eseu de 120-140 de pagini despre mine, care s? poat? ap?rea – ai fi primul – în volum de sine st?t?tor ? Cel ce finan?eaz? "2 Plus 2" ar fi dispus cred (problem? deja discutat? cu el) s? suporte cheltuielile de imprimare ale unei asemenea c?r?i” . Îns? î?i d? seama, în scrisoarea urm?toare, de pe 5 mai, c? în?elegea faptul c? anumite obliga?ii ale lui Catanoy îl f?cea s? nu se pripeasc? cu eventualul eseu. Aici afl?m c? Ion Caraion ?i so?ia sa corespondau frecvent ?i cu Margareta Dorian sau cu Geta Gorun. Scrisorile din 8 mai ?i 22 iunie sunt scrise destul de în grab?, dar sentimentul mor?ii îl face pe Ion Caraion s? spun? ceea ce n-ar fi vrut s? scrie niciodat? : “N-am nici r?bdare nici putere s?-?i explic în detaliu mâhnirile mele, dup? cum de asemeni nu doresc a le spori pe ale tale. E?ti s?tul ?i a?a.
Cei ce au bani au ultimul cuvânt : e ceea ce se petrece ?i la (sau cu) "2 Plus 2". Din câte le-am vrut ?i le vreau, din câte încerc sau am încercat, în fine din mald?rul meu de speran?e mai nimic n-a r?mas. Prispa mea nu-i a mea.
A? vrea s? scot un ultim num?r din "Don Quichotte", mai ales din impulsul de a da satisfac?ie (par?ial?) unora din foarte numero?ii oameni care mi-au trimis colaborarea. Pe urm?: perdele coborâte, ferestre ?i u?i închise...
Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut s? fie… o zicea Goga. Iar în Arghezi S? vrei pân-la mie, s? po?i pân-la sut? contura un [gând] ?ubred. Eu a? fi putut pân-la mie ?i mai sus, dar cu ce? Cu ce ?i cu cine ?” .
În ultima decad? a verii anului 1984 Ion Caraion se bucur? c? a publicat ?i penultimul num?r din revista “Don Quichotte”, dar îi comunic? din începutul scrisorii alte “am?r?ciuni” legate de lipsa colaboratorilor pentru “2 Plus 2”, excep?ie f?când scriitoarea Anna Maria Ortese. Î?i m?rturise?te la un moment dat metamorfoza iubirii pentru scris ?i publicare în a?teptare zadarnic?: “M?-ntrebi de proiecte. Nu ele lipsesc, precum ?tii, ci banii. ?i, concomitent, oamenii de cuvânt. Mai ales” .
Ion Caraion a urât dezbinarea între cei de acela?i neam, pe care o urm?rea ?i în cercurile de români din Occident. Atacurile subversive venite din partea unor du?mani de la Paris sau chiar a unor persoane mandatate de securitatea român? s? stea cu ochii pe cei de la München ca poetul român s? nu mai colaboreze nic?ieri (Constantin B?l?ceanu-Stolnici, dup? cum reiese din cartea "Artur – cazul Ion Caraion" a lui Mihai Pelin) îl fac pe exilatul din Lausanne s?... nu mai dispere. Scrisorile din toamna anului 1984, dou? la num?r, îi anun?? agonia din anul urm?tor; îns? ?i dobândirea unei în?elegeri superioare a rostului existen?ei: “Numai în poezie e bine s? te superi tu pe tine. În via??, nu. Ar fi prea mult. În via??, sunt al?ii ?i altele – oameni ?i lucruri – care se bosumfl? ?i se mânie pe noi, pân? dep??esc m?sura. La ce ne aliem lor? Ajunge zilei (?i nop?ii) durerea ei, durerea lor. [...] E adev?rat c? ne m?sur?m nu cu dulcele roadelor ob?inute, ci cu pelinul jindului de a nu fi izbutit pân? unde vroisem, dar aceasta e altceva. Nedes?vâr?irea doare ?i câteodat? impulsioneaz?; totu?i legea noastr?-i ea, nu alta.
Regret c? nici în toamna aceasta n-o s? ne fie posibil s? ne vedem. Eu însumi (cu ai mei) duc o via?? sub modest? ?i când m? gândesc mai bine – o via?? poate complet jucat?. Ce va mai fi în ea? R?u nu-mi pare numai de ceea ce se termin? idiot, absurd, nemeritat, ci m? n?p?de?te mâhnirea la gândul a câte am dorit ?i m-ar fi dus harurile s? fac, îns? nu voi mai face în cea mai mare parte numai ?i numai din pricina s?r?ciei. – Tratez de câteva s?pt?mâni ?i un ulcer recent descoperit. Iar cu americanul meu lucrurile se afl? într-o stare inadmisibil?. Dac? a? spera c? te fac bine cu triste?e de la mine, ?i-a? da fiindc?-mi prisose?te.
O s?rut?m pe Marie-Claude.
Te îmbr??i?ez” .
Scrisoarea din noiembrie, care este ?i penultima din coresponden?a celor cinsprezece ani reunit? în volumul "Scrisori c?tre Nicholas Catanoy", nu este lipsit? de ironie, în ciuda suferin?elor celor “o suit? de crize de ulcer”, pe seama atrocit??ii istoriei mondiale: “Dac? nu ?i-am spus, o fac de data aceasta. Mi-au descoperit un ulcer, îl tratez, dar la unele distan?e în timp este el cel care ia ini?iativa, m? cam desfigureaz? ?i apoi o vreme privesc la mine de parc? n-a? mai fi eu. Parc? ?tim când suntem noi!?
Omagiul de care î?i pomeneam, cu vreo 60-70 de colabor?ri, va apare la r?spântia anului acesta cu cel viitor. A cerut oboseal?, sacrificii, explica?ii. Cu "2 Plus 2", lucrurile s-au blocat. Nepotrivire de… caracter.
[…] În schimb noul num?r din "Don Quichotte", poate c? ultimul, cuprinzând ?i profilul lui Dinu Buzatti, iese pân? în Cr?ciun. Aceea?i ironic? lips? de bani, mai to?i uit? s?-?i pl?teasc? abonamentul, duce ?i la dispari?ia acestei juc?rioare.
Când ?tiu câte probleme ai tu însu?i, câte ap?s?ri, câte complica?ii ?i bu?eli, m? sfiesc a-?i mai vorbi de ale mele.
Iar în jur, balamuc mondial. Se zbiar?, se comploteaz?, se ucide ?i se compune abatorul de peste o or? sau de peste o zi al acestei lumi care poate c? nu ?i-a avut rostul s? fie. Papagali, mu?te, maimu?e ?i scorpii” .
Ultima scrisoare trimis? prietenului sau “domnului C?t?noiu” – cum i se adresase numai la începutul corespond?rii lor, în 1970 – este de fapt un cântec de Inorog cantemiresc. Nici m?car nu poate fi încadrat? genului epic, pentru c? seam?n? cu un monolog dramatic incendiar, cu un mesaj de dincolo de via??: “Dragul meu,
Nu toate zilele care vin prin ?inutul vie?ii noastre au grij? s? nu ne r?neasc?. Dimpotriv?, poate c? socotindu-ne mai puternici decât suntem, destule dintr-însele se reped în noi ca haitele de lupi, sfâ?ie, ucid, împr??tie hido?enie. A?a au fost pentru mine ultimele s?pt?mâni. M? tem c? le vor urma altele asemenea. Nici m?car nu putem povesti cuiva ce ni se întâmpl?, cât suferim, în ce profunde chilii suflete?ti suspin? resturile cugetului nostru prea de multe ori pus la încercare.
Nu voi continua pe acest ton, fiindc? n-a? ajuta niciunuia dintre noi doi” .
Supliciul pe care l-a suportat Ion Caraion a fost îndurat pân? la cap?t. În lunile ultime de via?? s-a ocupat foarte mult ?i cu totul dezintersat de cartea pe care avea s-o publice Dorin Todoran, a c?rui diziden?? fa?? de regimul comunist din România o apreciase de parc? i-ar fi amintit anii tinere?ii ?i campania “crizist?” din presa anilor 1946-1947. F?când abstrac?ie de o diziden?? lui Paul Goma, sau de cea a lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa ?i chiar a sa personal? de la începutul deceniului al nou?lea, ultima jum?tate a secolului al XX-lea a fost mai mult o lupt? surd? a intelectualilor români, un boicot mai mult sau mai pu?in continuu la adresa ingerin?ei politicului în sfera cultural?. Armura de o?el pe care ?i-o aplicase din deten?ie Ion Caraion este o armur? a cuvintelor-burghiu, a cuvintelor-lance, despre care nu se discut? pe cât s-ar merita nici dup? dou?zeci ?i trei de ani ce-au trecut de la moartea sa. În coresponden?a sa literar? afl?m un portret de gladiator ŕ la Închisorile mele de Ioan Slavici, pe care i-l schi?ase lui Ion Caraion un prieten – paradoxal, “necunoscut” – din tinere?e : “Eu ?in la tine ?i la voi. Cuvintele-s proaste, banale, dar au un pre?: adev?rul din ele. Odat?, pân? s?-mi încep închisorile, un cunoscut al meu a aruncat (era iarn?, era noapte, era comunism...) o vorb?. A zis: « Pe tine, chiar dac? te aresteaz?, n-or s? te poat? omorî. ?tii de ce ? Fiindc? de?i pari firav, e?ti mai tare decât noi to?i. » Ei bine, Nicolae, mai mult decât orice în închisoare mi-au ajutat în clipe tragice cuvintele acelea. Poate (s? m? ierte Dumnezeu) mai mult decât Dumnezeu însu?i. Poate era Dumnezeu în ele, poate el însu?i le rostise prin gura cunoscutului meu necunoscut. Necunoscutul ferestrelor... Nu degeaba i-am zis unuia din volumele mele a?a. Adu-?i uneori aminte c? eu ?in foarte mult la tine, la voi. Uneori merit? s? tr?ie?ti numai pentru o ?oapt?...
Ceva... concret: în caz c? ai sau are cineva dintre cunoscu?ii t?i Cantos ?i alte poeme traduse din Pound sau cele 3 vol. din Antologia poeziei franceze (la care am lucrat 7 ani) ?i mi le poate m?car împrumuta, dac? nu d?rui, îmi face ?i-mi faci un mare serviciu” .
Sentimentul de prietenie (philia în greaca veche) l-a îndemnat pe solitarul exilat de la Lausanne s?-?i în?tiin?eze epistolar apropia?ii, atât din diaspora cât ?i din România, c? lumea Vestului n-ar fi mai democratic?, el fiind întâmpinat cu un tratament de-a dreptul ostil. Cel?lalt sentiment sacrificial – un erós conjugal tinzând spre agapé – îl determina s? continue la nesfâr?it scrierea poemelor sale, f?r? cod subtextual. Într-un ciclu ap?rut postum, intitulat "Exil interior", cadrul natural nu mai conteaz? pentru poet : “Ce-i cu apele acestea c? nu-s apele mele?/ Ce-i cu mun?ii ace?tia de nu-? mun?ii mei?// Chei peste chei/ Vie?i paralele/ Lacrimi în form? de tirbu?on” (“Ce-i cu apele acestea?...”) . Acest titlu de volum, "Exil interior", este apropiat în semnifica?ii fa?? de titlul volumului "Frunzele în Galaad". Întâlnim în el ?i discursul epicizat al poeziei de dragoste, în stilul optzecist, de?i Caraion nu putea s? se pun? la curent cu inova?iile literare ale grupului de la "Desant ’83": “ai pielea lunecoas? ?i grea ?i granulat?/ ?i limpede ?i cast? ?i liber? ca vântul/ pe care f?r? h??uri l-a pl?smuit natura/ pe trupul t?u, m? plimb ca pe-o ?opârl?/ trimis? diminea?a cu-n ac s?-mi deseneze/ în sânge, labirintul/ ?i sângele ?â?ne?te/ înv?luindu-mi solzi de zmal?uri, ca o sare/ ce repede se-ncheag?.” (“Ai pielea lunecoas?...”) . Alteori, poetul î?i vede iubita escladând exotic o sear? vegetal? a tinere?ii lor: “Ea rupse o frunz? mongol? de salcâm se urc?/ pe coaja propriilor sale cicatrici/ de-Afrodit? ?i Hecub?/ ?i r?mase acolo dup? nici/ o u?? dup?/ nicio întâmplare ?i niciun fum./ Seara drumu-i oarecare Drumu-i – cum/ ni-l facem Dup? cum se despoaie/ destinul aruncându-ne la câini// Umbrele-ncep s? se exite prin odaie ?i s? dea din mâini” . Cine consult? istoria poporului ales din "Vechiul Testament" cunoa?te realitatea geografic? a provinciei Galaad, aflat? la r?s?rit de Ţara Sfânt?, peste Iordan ?i Marea Moart?. Regele David a luptat de multe ori acolo, îns? l-a trimis ?i pe Urie la o moarte scontat?, numai ca s?-i fure nevasta, pe frumoasa Bat?eba.
Exist? câteva poeme ale "Frunzelor în Galaad" din 1973, care, de?i fuseser? publicate anterior, î?i dobândesc adev?ratul mesaj subtextual prin raportarea rezonan?ei din titluri la “frunze” ?i “Galaad”. Aceste poeme-“frunze” reconstituie un cadru maritim, montan, riveran foarte asem?n?tor atât Dobrogei cât ?i Israelului. Între 1950-1955 Ion Caraion, la Canalul Dun?re-Marea Neagr? avusese ciudata revela?ie c? Iordanul ?i Marea Moart? î?i mutaser? coordonatele spa?iale. Impresia de?inu?ilor politici de la “Peninsula” ?i din zecile de tabere de munc? for?at? sau ocn? ale Canalului era c? statul îi considera drept ni?te apatrizi, majoritatea lor nefiind nici m?car condamna?i de c?tre vreun for judec?toresc. Galaad este locul unde a murit Moise f?r? a mai vedea Canaanul. Sau ?inutul de unde Isus Navi, urma?ul lui Moise avea s? cucereasc? prima cetate, Ierihonul, ca un nou Orpheus, d?râmând zidurile prin cântec din surle ?i trâmbi?e.
“T?râm gol” ?i “Plenitudine”, învecinate în volum, provoac? prin antiteza titlurilor o mare ambiguitatea. Efectul scontat ar fi cel al unei st?ri de suspendare în aer, de levitare a punctului de observa?ie sau chiar de sprijin pentru persoana întâi a verbelor ?i pronumelor: “S-a risipit din via??-o bun? parte./ I se tot luar? ducile departe.// Cu ochii mici ca dou? lipitori/ v?zum zâmbind coralii c?l?tori.// Limane de demult sub seri pieir?./ Visat?-n r?stignirile-mi pe lir?,// imagine din noaptea mea de zgur?,/ ai mai r?spuns doar tu, ceilal?i t?cur?...// Peste-un t?râm de-atoli ori promoroac?,/ eternitatea oasele-?i dezbrac?.” (“T?râm gol”); “Câinii boarilor au l?trat la cocori./ Seara-?i ad?pa cirezile./ Poate c? n-au s? mai rugineasc? niciodat? z?pezile/ acelor cârduri de nori.// De jur împrejur: mun?i de c?rbune./ Soarele se furi?a ca o vulpe/ s?-i ling? sângele de pe pulpe –/ ?i totul avea ceva de rug?ciune.// ?i totul avea ceva de tinere?e masiv?,/ de bucurie care n-o s? se mai întoarc?./ Cea?a cu obraji de sugativ?/ din ora? intra-n p?duri ?i parc?,// parc? tâmpla ta îmbrobonat?/ împ?ienjenea sub un zuluf./ S?-nceap? un cântec undeva în v?zduh/ care s? nu se mai termine niciodat?!” .
Unui condamnat la dou?zeci de ani de închisoare, cum a fost Ion Caraion, lumea de la ?ar?, stepa scitic? i se p?rea ireal?, o fereastr? blocat? îns? prin sârm? ghimpat? ?i sentinele, de pu?ti, gratii, bastoane, bolovani imen?i de piatr? escava?i ?i c?ra?i cu roabe pân? pe platforma înalt? cât un “munte”. Neîndeplinirea normei impuse de brigadierii “reeduca?i” la Pite?ti din Peninsula era pedepsit? noaptea, prin lin??ri din b?t?ie ?i regl?ri de conturi de care nimeni nu sc?pa – dup? cum afl?m din cartea lui Teohar Mihada?, "Pe muntele Ebal" (1990), al c?rei titlu prezint? ?i ea o mare similitudine cu titlul "Frunzele în Galaad". Sonetul “Inscrip?ie pe un porumbel” face referire clar? la un episod din Noul Testament, cel al c?ut?rii Mirelui înviat sub chip de porumbel de c?tre o “Marie din Magdala”, adic? de sufletele celor din carcere, ai celor tortura?i pân? la ucidere: “Erai s?-mi fii stihia din creneluri,/ ori fumul ?ui, ori turnul cu inele,/ prin care-aduc parabole ?i vele/ serafi nocturni prelin?i în capiteluri.// Te jefuisem lumii, vrând – mâhnitul – ca s? te-mpac, prin ea, cu nesfâr?itul;/ dar a venit o fat? ca sfiala,// te-a luat în bra?e ?i gustându-?i sânii,/ te slobozi (Marie din Magdala)/ v?zduhurilor, apei ?i ??rânii...” . Dup? filosofia platonic? ?i neoplatonic? sufletul uman provine dintr-unul angelic care, în ille tempore, s-a împ?timit ?i a fost încarcerat de trupul trec?tor pe care ?i l-a luat. De aceea metafora “stihia” ne face s? ne gândim la greutatea de treizeci ?i opt de kilograme la care ajunsese în acea deten?ie Ion Caraion. Identificarea dintre suflet ?i “porumbel” ne face s? ne gândim la sufletul universului din Eneadele lui Plotin, dar ?i la acel necuprins “Dasein” al lui Martin Heiddeger. Materialitatea trupului se pierde ca “fumul”, iar halucina?iile condamnatului percep “cu inele” un turn care une?te spa?iul concentra?ional cu acel fronton din S?rmanul Dionis sub care c?lug?rul Dan ?i Maria dezleag? oniric enigmele vie?ii.
Un alt poem, “Legenda f?r? mân?” con?ine un vers izolat care ar putea explica titlul întregului volum "Frunzele în Galaad". Acest vers emblematic, “?i ce ?i-a? scri de-o frunz? care cade ?” este urmat de un catren adresat unei instan?e aparent impersonale, oricum nonuman? : “La subsuoara micilor inferne, tu e?ti aici legenda f?r? mân?,/ când iese nev?zutul din fântân?/ cu fo?netul mir?rilor eterne!” . Trimiterea intertextual?, ca în orice capitol din "Mimesis" de Auerbach, este ?i pentru Ion Caraion la episodul tulbur?rii apelor unei fântâni din Ierusalim, unde Hristos vindec? pe un orb din na?tere. Dialogul imaginar este purtat cu o transcenden?? c?reia i se neag? ac?iunea intermediar? prin om pe p?mânt, dup? cum se afirm? ?i în "Noul Testament" c? orbului îi lipsea “omul”. Caraion se adreseaz? ?i în alte poeme din "Frunzele în Galaad" direct la persoana a doua singular acelei transcenden?e sau puteri absolute divine, amputat? din p?cate de r?utatea uman?. Acest moloh sau Golem al Galaadului se mi?c? îns? mult mai liber, în volute, nefiind deloc ca statuia Comandorului din Don Juan al lui Tirso de Molina: “Tu e?ti aici, cu-ostroavele de plete/ ?i-ntre poteci cu totul ireale,/ o galaxie tân?r? – în cale/ spre cerbi urca?i buimac dinspre planete// de mult pierdute, vai!... Pe jum?tate, la ce ?i-a? lua r?sfrânta coapsei foame?/ S? bonc?ne în mun?ii mei de coame,/ vreau toat?-aroma zilei din cetate./ M-a c?utat pe urm? o iubit?/ sub mrani?a din prim?vara ceea.../ Se dezbr?ca în lacrimi Galateea/ ?i picura eter ca dintr-o sit?” . Artur Silvestri, în acela?i studiu critic despre erotismul poeziei antalogate prin volumul Frunzele în Galaad, atrage aten?ia asupra irealului ?i evanescentei perspective cosmice: “Poezia lui Ion Caraion deschide perspective înfundate în cea??, în impalpabilitate, vorbind despre obiecte ?i numeni, mi?c?ri ?i idei, printr-o adâncire surprinz?toare în infinit. Poetul are un acut sim? cosmic, de extrac?ie popular? ?i e în esen?? un liric arghezian. Lumea lui, fugitiv?, e departe de armonie ?i lirica aceasta e catagrafia unui t?râm st?pânit de înv?lm??eal?” . Înflorirea salcâmilor din poemul “Tremur” ?i chipul pe geam al iubitei îl fac pe eul liric s? doreasc? înghe?area într-o vecie hibernal? a acestor clipe, a instantaneului când ?i natura exult? olfactiv ?i vizual de puritatea albului: “Blând începuser? s?-nfloreasc? salcâmii. Ningea./ Puful scânteietor ?i moale se-auzea fo?nind./ S-a oprit întâi ea/ ?i, târziu, în colind –/ mâinile din geam ?i lun?” . Acest scurt poem dovede?te criogenia cuvintelor la Caraion, crioterapia asocierii de amintiri, dep??irea durerii fizice ?i a inconfortului interior prin perceperea unui real suprareal, a unei st?ri “deasupra deasuprelor”, în care cerul deslocuit de primii oameni se coboar? spre materie precum un “puf” odihnitor sau o moliciune abia auzit?. Camera Sambô din Memoriile lui Eliade ?i a lui ?tefan din Nop?ile de Sânziene, cu iriz?ri ale verdelui de gu?ter v?zut în fraged? copil?rie, este pentru Ion Caraion de un alb sfâ?ietor de reversibil. Z?pada intrat? prin gratii în celul?, marea dep?rtate a florilor nemirosite, înghe?area trupului când ?i-a t?iat venele a?teptând executarea sa în fiecare diminea??, albul dureros al scoaterii bru?te din întuneric – toate se transsubstan?iaz? în poemul “Tremur” ?i elibereaz? un efect crioterapeutic, numai la apropierea iubitei. ?i poemul anterior, solarul “Suicid”, reprezint?, prin efect invers, crioterapeutic, un harakiri, un seppuku vizual al jocului ?i risipirii de energii autumnale din întreaga natur?, uman? ?i exterioar?. În primele dou? treimi ale textului, “Suicidul” este o ipostaziere a singur?t??ii durerii, pentru ca abia în ultimele zece versuri poemul s? intertextueze cu eminesciana “Atât de fraged?” ?i bacovianul “Plumb”, antiteza iubirii fiind desp?r?irea lung? de fiin?a cea mai apropiat?: “Ţop?ie prin noi o g?l?gie…/ L-am v?zut în aer ca o lance –/ lacom duh de step? pe-un gorgan, ce/ de sub colburi mortul î?i învie.// Se l?sase inima-ntr-o parte/ ?i da-n pârguri poama brum?rie/ prin t?cerea ca o ruf?rie/ atârnat?-n ulmii de departe.// Sceptice sub zidul sinagogii,/ mi-a?ezasem corturile-n noapte, cam pe vremea sânilor de lapte/ când se joac?-n c?tine sfrânciogii.// ?i-a?teptam o sear? mare sau/ naiba ?tie ce holtei cu durda./ Pe-un cer jos, de tuci, mulgându-?i ciurda,/ c?ile de lapte coborau// într-un dans nomad de ciud??enii/ – hele?teie prin imensitate./ La fetia apelor culcate,/ mi?unau ca mrenele ?i clenii/ – alandala, cârduri, ploi de-uraniu –/ salamadrele stelare în covrig./ Te-am strigat (uitasem ce mai strig)/ n?cl?it de cheagul orei stranii.// Poate vream s?-?i spun c? te-am iubit,/ poate stam s-aud cum grâna coace./ Deluros, cu pini ?i bobârnace,/ adia v?zduhu-nchipuit.// Dar sub crupa lui de coji de vise/ rece-nc?run?ind pe-acele culmi,/ pieptenele lunii-ncremenise/ pe fularul mortului din ulmi” . Num?rul perfec?iunii absolutului, al celor opt catrene, dar mai ales versurile “-un cer jos, de tuci, mulgându-?i ciurda”, “hele?teie prin imensitate./ La fetia apelor culcate”, “ – alandala, cârduri, ploi de-uraniu – ” ?i “poate stam s-aud cum grâna coace”, sugereaz? c? “lacomul duh de step?”, Thanatos, ar fi vizualizarea stemei Republicii Socialiste – blazon patronat de un soare negru, al celor omorâ?i la Canal, deport?rile din Siberia ?i-n interminabile deten?ii politice. Compara?ia “ca o lance” ne trimite cu gândul la secer? ?i ciocan, “g?l?gia” ce “mortul î?i învie” la osanale. La fel de pamfletar este fiecare prim vers din strofele II-VI. Pastelul solar al stemei R.S.R. apune (“rece-nc?run?ind pe-acele culmi”) abia în ultima strof?, l?sând în loc spectrul lunii sau lama coasei unei mor?i cotidiene; razele lunii, metaforizate prin imaginea kitsch a “pieptenelor” selenare ne trimit cu gândul la ipostaza vr?jirii fetei babei din F?t-Frumos-din-Lacrim?. Efectul criogenic al pamfletarul “Suicid”, pe care îl degaj? îndeosebi ultimele dou? versuri ce fac referire la “fularul” dictatorului Ceau?escu, anticip? sui-generis crepusculul ?i însângerarea prin care acesta voia s? n?cl?iasc? întreaga na?iune.
Poemul “Tristia”, replic? la Tristele ovidiene, transpune într-un mod epistolar, îns? cu substrat memorialistic, drama continu? ?i reclacitran?a (din metafora-repeti?ie “otr?vuri/ otr?vuri”) p?strate subversiv de to?i poe?ii genera?iei lui Ion Caraion, denumi?i chiar “albatro?i” înc? din prima strof?: “Prietene, scrisorile noastre/ se vor na?te a doua oar? în al?i oameni,/ în alte anotimpuri: otr?vuri/ otr?vuri în alte solsti?ii –/ la zenit ?i-n nadir/ ca fuga apelor dup? uscat,/ ca permanenta voca?ie de dragoste/ (la zenit ?i-n nadir)/ a frumuse?ii mor?ii-n destr?mare,/ a pietrelor albind sub ochiul oceanului/ la fel nereflectând niciodat?/ – sub albatro?ii care dezmint pe Odisseu/ – sub cor?biile înecând litoral degradat/– sub izvoarele pierite-n desfrâul p?durii” . Lipsa de reflec?ie a oaselor martirilor indic? îngroparea adânc? a istoriei unui genocid programat de la Moscova. Sarcastica amintire a mitului pesc?ru?ilor g?l?gio?i, care tulburaser? drumul maritim al lui Odisseu ?i al înso?itorilor lui, va continua s? conoteze faptul c?, zeci de ani, cel de la cârma navei, împ?ratul c?ii scurte a “?ireteniei” de la Troia, e gol ?i c? va r?mâne f?r? tovar??i înspre utopica sa Itac?, prin inversarea hiperbolic? a planurilor din a treia strof? – “Navigatorii du?i la oracol/ gleznele duse la um?r/ aerul curgea cu rodul r?nit/ din nisip înspre fluviu/ din zenit la nadir/ ?i-?i aruncau v?zduhurile fruntea/ despletit? pe fluviu: « am murit... am murit...». Urmeaz? un pamflet adresat direct, prin dezirabila exersare a emacul?rii fe?ei, conduc?torului neiubit, anun?at c? “pretutindeni” printre români n-ar mai fi ascultat, decât de obiectele lui de cult personal: “numai c?r?ile/ ?i-au r?ms credincioase”, chipul s?u fiind unul al “înduio??rii picate,/ la margini de sunet picate”; tonul portetiz?rii tanatice a dictatorului este ?i al invectivei prezente, aceasta fiind plasat? cu precizie de bisturiu tot în strofa a patra: “tu – pentru totdeauna – n-ai s? mai ba?i/ din nicio singur?tate la geamuri,/ s? te gânde?ti la frunzi?urile ro?ii/ â?ate, ca ?erpii, prin tine s? ard?;/ s? te gânde?ti la iepurii putrezi?i în artere...”. Ion Caraion î?i bate joc de chermezele frunta?ilor comuni?ti, caricaturizându-l cuplul gurmand Ceau?escu exact ca pe Trimalchio ?i pe so?ia vârstnic? a sa din Satyricon al lui Petronius. H?ita?ii “frunzi?urilor ro?ii/ a?â?ate” sunt de fapt tor?ionarii gulagului comunist, precum ?i to?i activi?tii de Partid. “Iepurii” nu pot fi digera?i de îmbuibare, iar îmboln?virea – congestionarea ?i buh?irea – sunt primele semne ale înfomet?rii de mai târziu a întregului popor. “Înduio?area” mon?trilor nu se produce la auza lirei lui Orpheu, ci a muzicii l?ut?re?ti din întreaga “Cântare a României” pus? la cale prin protocronismul mondial ?i chiar anterioritatea oric?ror ‘înf?ptuiri m?re?e’ ale me?terului cârmaci. Finalul poemului “Tristia” este un îndemn la reg?sirea interioar? a eului autentic, la evadarea din decorul penitent ?i opresiv a oric?rui “prieten” cititor: “Închide-te inim?-n tine/ f?r? turn, f?r? semne, – ?i tu, brad, cre?ti în ochiul/ ame?it de inferne!// T?râm nelumesc, – pe cer arde/ cu mare întuneric arde iubitul din turn./ C?l?torii nu în?eleg, c?l?torii nu ?tiu,/ dimine?ile au trântit u?ile,/ luna se sparge de dig.// – Întoarce-te, iubitule, întoarce-te,/ la bal e târziu./ Pretutindeni – nelini?tit,/ ie?i, sânge-n oblânc.// (...)/ (...)// Dar inima, ghem de oracole/ r?sucit? –/ s-a-nchis mai adânc” .
Lehamitea tr?irii în spa?iul concentra?ional din afar?, grea?a sartrian?, îl face pe fostul de?inut politic Ion Caraion s? se ating? de realit??ile tabu ale României “libere”, împr??tiind, parc? din nep?sare, toate amuletele doctrinei comuniste, to?i molohii crea?i atât de artificial; în schimb, el vrea s? p?streze, ca un documentarist, str?dania condi?iei umane înc? neumilit? ideologic, acea agap? sau comuniune, ferit? de ochii lumii, prin care tradi?iile bune se perpetuau în pofida dictaturii. Aceste nepre?uite instantanee ale libert??ii subterane pot fi recuperate dac? citim poemele “Echinox” (cu senzuale reliefuri montane ?i neru?in?rile suave ale câmpiei, oferite de fiecare “bucat? de via??” neprelucrat? citadin), “Puritate” (în care auditivul na?te vizualul într-o imprimerie mental?: “Firave glasuri de copii risipite pe mare./ ?i p?rul dragostei ca o aventur? fâlfâind în imagina?ie...”), “O r?t?cire de aur” (rec?derea în extazul mistic al adolescen?ei). În dou?zeci ?i unu de strofe, “Carmen saeculare” defileaz?, în sensul impersonal sau generalizat al expresiilor “o s?-ntâlnesc” ?i “voi întâlni”, o suit? de serenade goliardice, fiecare catren psihanalizând fizionomia imaginar? a câte unui tip masculin al iubirii – sau pe femeia “morbid? ?i bizar?”, “absent? dar lasciv?”, “femeia planturoas?”, “[a] z?pezilor alpine/ ce-?i ca??r? spre stele o calm? puritate”, “anarhist?”, “flegmatic? ?i trist?”, “O s?-ntâlnesc migdala privirii de t?tarc?”, “femeia din porturi ?i taverne”, “femeia din camera obscur?/ veghind lâng? femeia din camera macabr?”, “Tu! ?â?net de zvârlug? [...] mu?chi de salamandr? [...] femeia ironic? ?i tandr?”, “iubita, cocota ori amanta”, “paia?a –/ stricata ideal?”, “adolescente în pletele zevzece”, “femeia solar? de la tropic” . Spre final, este anun?at? ?i întâlnirea cu “str?ina”, adic? cu propria moarte, dar contextul umple de-un miracol al iubirii Singurei femei (“cloroticu amurg de baldachine”) în care fidelitatea conjugal? (“întâlnirea” veritabil?) o face s? întârzie cât mai mult: “m? v-antâlni str?ina, la care dintr-o dat?/ privi-voi f?r? ?int?, gândindu-m? la tine,/ iar ea va-ntoarce capul ?i frunzele-or s? cad?.// C? vine-o sear? grav? ?i-o or? ca tabacul/ când frigul intr?-n oase ?i-n noi – ?i peste toate,/ ca peste somnu-atâtor plante scufundate,/ melancolia toamnei î?i scutur? copacul” .
Erotica acestor poeme ale volumul Frunzele în Galaad o aminte?te, îns? o ?i dep??e?te cu mult pe cea juvenil? a lui Ben Corlaciu (Arhipeleag) ?i Alexandru Lungu (Ora 25), Ion Caraion fiind comparabil cu Eminescu, Bacovia, Arghezi ?i... îndr?gostitul Urmuz din Fucsiada, îndeosebi prin versurile din finalul “Lucrurilor de diminea??”: “Poate e bine s? nu ne mai iubim, poate e bine s? plec?m din ora?,/ pentru a cunoa?te bucuria elementar? a picioarelor descul?e [...] Uite aici mulajul trupului t?u/ uite unghiile primilor oameni –/ vin ca ni?te degete s?-mi mângâie gâtul,/ vin s? m? sugrume./ A? vrea s? ur?sc pe to?i îndr?gosti?ii din lume/ s? ur?sc pântecul t?u care n-a mai dat rod,/ carnea intact? a coapselor tale/ de femeie pitic?, cenu?ie,/ a? vrea s? ur?sc bra?ele întinse în aer,/ bra?ele sterpe, disperate –/ dar nu pot./ Ne-am falsificat via?a ca pe-o introducere în filosofie/ ?i nu r?mâne decât un singur lucru interesant:/ s? p?r?sim od?ile, pentru a deveni oameni...” . Pentru I. Caraion nu exist? suprapunerea exact? sau confuzia confuzia con?tient? între iubit? ?i poezie, ca la Nichita St?nescu.
Trimite si tu o poezie de dragoste! Trebuie sa iti creezi un cont pe site-ul oficial de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii de dragoste" vor aparea pe acest site.